Nadia Parasca – femeia care își urmează vocația. Și-a transpus destinul în pași de dans

S-a așezat în fața oglinzii ovale cu ramă albă din lemn sculptat cu dibăcie. Și-a ridicat ușor bărbia și cu o mină plin de seriozitate își analizează reflecția. Cu o mișcare lină lasă să-i curgă pe spate părul bălai prin care își trece degetele ca printr-un râu cu apă caldă. În casă e liniște. Din bucătărie izvorăște și plutește prin aer un miros intens de cafea bună.

„Exact ca în reclame”, își zice în gând și își lasă buzele să se delecteze cu un zâmbet. Are atâtea de făcut azi. Atâtea planuri bine coordonate. Atâtea drumuri care îi așteaptă pașii.

Nadia Parasca este genul acela de femeie care își conștientizează pe deplin calitățile, dar care încearcă mereu să devină din ce în ce mai bună. Farmacistă de meserie, a lucrat ani de zile în slujba pacienților. Sufletul însă, mereu îi șoptea că își dorește altceva:

„Cu anii am înțeles cât de important este pentru mine să fac ceea ce-mi place. Când am simțit că am nevoie de o schimbare, am fost încercată de multe ezitări.  Nu e chiar simplu să-ți schimbi domeniul de activitate la vârsta de 41 ani”, povestește femeia.

nadia 1

După polemici îndelungi cu soțul, decizia a fost luată, iar odată cu ea a început și noua viață.

„Lucrăm împreună cu soțul într-o echipă, suntem evaluatori de proiecte și consultanți în dezvoltare organizațională în sectorul asociativ. Îmi place că învăț lucruri noi, călătorim împreună, dar și muncim mult cot la cot, chiar și nopțile până târziu. Munca noastră a devenit stilul vieții noastre cu toate aspectele pozitive și negative ale unui lucru de familie”, susține  Nadia.

Odată cu noile proiecte a venit și necesitatea de a părăsi Republica Moldova. Spune că a durut-o această ruptură de baștină, dar s-a consolat cu ideea că nu se duce departe:

„Am plecat pentru a le oferi copiilor perspective mai bune. Decizia nu a fost ușoară și până la urmă mă simt de parcă nici nu aș fi plecat. Ne-am stabilit la București și am senzația că am schimbat doar orașul. În rest, vorbim aceeași limbă, împărțim aceeași cultură”.

nadia 2

Una dintre cele mai mari pasiuni ale Nadiei Parasca este dansul popular. Ani de zile a dansat pe scene mari, și pe scene mai mici. Și acum îi tresare sufletul când aude vreo melodie dragă. De aceea, nu s-a lăsat până nu și-a atras toți membrii familiei în horă.

„Dansul este pasiunea mea. Mi-a plăcut de mica să dansez și copiii de mici tot la dansuri i-am dus. Chiar și soțul a ajuns „victima dansului”. Bine că tuturor le place!  Ani de-a rândul am dansat cu toții  în Ansamblul de dansuri populare ”Veselia”.

De la înălțimea dansului a învățat să privească și să descopere lumea. În vâltoarea pașilor legănați se ascunde o lume întreagă, plină de pasiune, de talent, de nemurire.

nadia 3

„De pe scenă îmi place să urmăresc ochi și fețe care se bucură și trăiesc dansul împreună cu noi, dansatorii. După culise, în așteptarea începutului concertului sau a dansului, inima îmi zvâcnește de emoții. Odată ajunsă acolo, sus, pe scenă, mă las prinsă de mrejele dansului, îmi deschid inima și sufletul și dau publicului tot ce-i mai bun din mine. Îmi place să transmit energie multă, caldă și bună. Și chiar dacă dansul nu este o ocupație de bază, mă bucur nespus când spectatorilor le place și apreciază munca și dăruirea noastră”, susține Nadia Parasca.

Se oprește din povestit și umple liniștea din jur cu un zâmbet visător. Chiar și viața și-o trăiește ca pe un dans. Uneori cu mișcări dificile, anevoioase, alteori lin, cu pași siguri care generează mișcări înălțătoare. Am întrebat-o care sunt cele trei mișcări care i-au schimbat dansul vieții:

„ Am dat viață copilului meu, mi-am legat destinul de cel al soțului Gheorghe. Am înfiat doi copii. Sună banal, dar acestea sunt unicile momente în care am simțit fericirea și responsabilitatea la cote maxime”.

nadia 4

Atunci când o vezi în mijlocul familiei, îți vine greu să crezi că două dintre cele trei fete care se învârt în jurul ei admirând-o, îmbrățișând-o și întrebând-o câte-n lună și în stele, au fost înfiate. Își amintește cu nostalgie despre acele zile când familia lor s-a mărit, iar destinul li s-a schimbat pentru totdeauna.

„Familia s-a mărit și automat s-a mărit volumul de lucru din casă. Mai greu a fost nu din punct de vedere financiar, ci crearea unui climat și închegarea familiei. Trebuie să reușești să faci în timp record ceea ce se întâmplă în mod natural în  familiile în care se nasc copiii biologici rând pe rând. Pentru noi cel mai e important era ca fetițele nou-venite  să se simtă bine și reușească să se împrietenească cu  fetița noastră de 10 ani, lucru care nu a fost deloc ușor. Dar nici  imposibil nu a fost”, spune Nadia Parasca.

nadia 5

Cu răbdare și dedicație, fetițele au fost integrate în viața socială, au mers la școală, la grădiniță, la dansuri, în călătorii și vacanțe. Acum, sunt un tot întreg care nici nu concepe că ar putea fi altfel. Adopția este un subiect delicat chiar și într-o societate care se vrea a fi fără inhibiții. Am vrut să știu ce i-a determinat pe ei, părinți deja, să își mărească familia.

„Noi am vrut să oferim o familie pentru un copil, dar destinul a vrut să fie doi. Nu am regretat nicio clipă decizia luată și îi îndemn și pe alții să facă la fel. Ascultați-vă inima, nu vocile „binevoitoare” din jur. Genetica determină culoarea părului, ochilor, temperamentul copilului. Comportamentul lui este determinat de mediul în care se formează nu de genetică. Până la urmă, cea mai bună modalitate de a ajuta un copil este să-i fii alături”, susține Nadia.

nadia 6

Când vorbește despre familie i se aprind stele în ochi. Pe chip i se așterne o blândețe care desenează feerie în jur. Nu obosește să-i mulțumească Divinității pentru toate cele care i se oferă în fiecare zi:

„Mă simt norocoasă că Dumnezeu a ales pentru mine familia în care m-am născut și am crescut. Norocul nu m-a ocolit nici atunci când mi l-a scos în cale pe soțul meu. Un bărbat care știe să iubească, să aprecieze, să răsfețe. Este scutul familiei noastre și unul dintre motivele pentru care zâmbesc în fiecare zi. Totuși, viața mea a căpătat un sens desăvârșit atunci când am făcut cunoștință cu fetele mele”.

Recunoaște că se simte iubită și răsfățată dar crede că asta este moneda care i se plătește pentru iubirea și răsfățul pe care îl ofer cu generozitate. Îi place să fie slabă, dar deseori își conștientizează  forța care se ascunde în trupu-i firav atunci când reușește să-și  „strunească” familia. Am întrebat-o care este legătura de aur dintre viața de mamă și cea de profesionistă.

„Am întâlnit familii și femei diferite. Unii pun accentul pe carieră, apoi lasă să vină copiii. Din păcate după 30 sau 35 ani se întâmplă tot mai des ca partenerii să nu poată avea copii. E trist, dar cred că este o consecință a „civilizației”.  Știu și femei care își doresc copii și reușesc să îmbine viața de mamă cu cea profesională. Îmi crește inima de bucurie când văd femei și familii tinere care pun prioritate pe copii și reușesc în paralel să-și construiască o carieră de succes. Mă întristez nespus când aud  tineri care spun că preferă să aibă acasă  animăluțe de companie, deoarece copiii deranjează. Le doresc din suflet  să ajungă să simtă  acea stare de fericire și împlinire care îți este oferită de atingerea copilului tău, de lumina din ochișorii lui, de bucuriile pe care doar  împreună le puteți simți  și de fericirea absolut specială care vine odată  cu  succesele și realizările lui”, spune Nadia Parasca.

Alte câteva minute de liniște. Se ridică ușor de pe scaun, își îndreaptă spatele, se ridică pe vârfuri și respiră adânc. Îndreptându-și pașii către geam reactualizează în minte tot ce are de făcut. Urmează o zi plină…

 

Învățătoare pentru suflet. Povestea tinerei care a ales să împartă înțelepciune copiilor de la țară

Cu o mișcare care se lăsă cu un scârțâit îndelung deschide ușa dulapului masiv din lemn vopsit cu lac. Cu ochii pe jumătate închiși, inspectează cămășile atârnate în ordine cromatică pe niște umerașe aurii. Întoarce capul în dreapta și privește peste geamul mic, ușor aburit. „E trist azi afară”, își zise în gând și reluă cercetarea ținutei pe care urmează să o poarte. Alege o cămașă de culoarea cerului senin, pe care o îmbracă repede, zgribulindu-se din cauza răcorii din odaie. Soba din cărămidă s-a răcit încă de aseară. Pe plită se aude cum șuieră nerăbdător ceainicul din metal alb, cu căpșuni desenate într-o parte.

De când a venit în acest sat, Liliana tot încearcă să se acomodeze noilor condiții de trai. Toată viața a trăit la oraș, iar după ce a absolvit Universitatea Pedagocică de Stat „Ion Creangă” s-a lăsat convinsă să meargă să facă practica în sat. De atunci, se tot amăgește cu gândul că mai stă o lună și revine în oraș. Apoi încă o lună. Apoi încă jumătate de an. Deja de trei ani este învățătoare de literatură, matematică, muzică, sport și desen pentru cele 13 perechi de ochi din clasa a treia „A”.

„Mai stau până îi dau în clasa a cincea, și mă duc înapoi la oraș”, spune tânăra învățătoare cu un zâmbet ștrengar pe buze. „Mi-s tare dragi, și ar fi nedrept să-i las acum în voia sorții”, adaugă ea.

Vorbește despre elevii săi de parcă ar vorbi despre niște oameni mari. Le știe pasiunile, fricile. Îi cunoaște după față dacă sunt binedispuși sau dacă nu și-au pregătit temele cum se cuvine. În timp ce stă în fața oglinzii și își ajustează fusta de culoare mov, se gândește că prima lecție este limba română.

„Astăzi o să le citesc din Vieru. După programul școlar avem „Crăiasa Zăpezii” de Andersen, dar o să le-o dau ca temă pentru acasă. Azi vreau să le citesc și să le vorbesc despre Vieru”, spune Liliana proptindu-și mâinile pe talia mică, marcată frumos de betelia fustei din lână.

„Ușoară, maică, ușoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ”, valsează cuvintele pe buzele învățătoarei care se îndreaptă spre bucătăria improvizată unde o așteaptă ceainicul din metal alb.

Își toarnă apa fiartă peste un pachețel triungular de ceai din cireșe. Umfându-și ușor buzele într-un „o” nedefinit, tânără suflă în licoarea caldă și aromată. Soarbe rând pe rând câteva guri, apoi renunță la ceașcă și se grăbește să iasă din casă.

Își pune paltonașul din lână stilizată, își înfășoară fularul gros în jurul gâtului subțire, și sprijinindu-se cu teancul de caiete verzi de perete, își trage fermuarul cizmelor lungi. O întreb ce a determinat-o să renunțe la viața la oraș pentru o carieră la un gimnaziu din sat.

„Am vrut să mă simt utilă. Știi, genul acela de naivitate împletită cu romantism?  La oraș totul e mult mai ușor. Toți colegii mei își făceau planuri să lucreze în liceele mari din capitală. Eu într-o zi m-am întrebat: „da ce? la sat nu-s tot copii?”. Întrebarea asta nu mi-a dat pace, așa că am decis să încerc”, mărturisește Liliana înghesuindu-și pașii pe o ulicioară strâmtă, cât să încapă un singur om.

Nici părinții, și nici prietenii nu i-au încuviințat alegerea. Tânăra a rămas însă neclintită.

„Recunosc că am vrut să mă simt un fel de eroină. De salvatoare a națiunii”, spune râzând.

A ajuns în sat într-o după-amiază de sfârșit de august. Primăria i-a pus la dispoziție casa unei femei care muncește în Italia. Acolo și-a creat micul univers tapetat cu multe cărți și diluat cu muzica care mai răsună uneori din televizorul vechi, așezat pe o măsuță din lemn.

„După primele săptămâni au vrut să renunț. Satul e pustiu. Tineri nu prea vezi pe drum, iar copiii îi poți numără pe degete. În clasa mea vin elevi și din satul vecin. Abia umplem un rând de bănci. Când sunt bolnavi sau pleacă undeva cu părinții, rândurile lor se subțiază și mai mult”, povestește învățătoarea cu o urmă de tristețe în glas.

Nu a renunțat pentru că s-a atașat sufletește de discipolii săi. Îi ochii lor ea este o adevărată zână bună. Și colegii de muncă o privesc cu admirație și respect. Deși foarte tânără, doamna Liliana, așa cum îi spun elevii, a reușit să se impună în colectiv.

„Îmi pare rău că destinul învățătorului de la sat este lăsat la voia întâmplării. Ni se tot promit reforme, schimbări, salarii. Toate aceste vorbe se opresc undeva pe drum. Mă uit la colegii mei, care muncesc de ani de zile pentru două-trei mii de lei. Atunci când pleacă de la școală ei nu au timp să citească, să se pregătească pentru a doua zi. Ei pun mâna pe sapă și merg la prășit. Pe câmp le este întreg procesul de perfecționare”, adaugă Liliana.

Spune că își dorește să facă o carieră de succes în învățământ, dar recunoaște că este descurajată de sistem.

„Noi, învățătorii, nu cerem mult. Noi vrem să fim auziți. Să fim apreciați. Să ne simțim utili nu doar pentru copiii pe care îi educăm, dar și pentru societate. Entuziasmul, oricât ar fi el de mare, dacă nu este alimentat cum se cuvine- dispare. Se descompune printre neajunsuri și greutăți”.

Privirea i se luminează când vede că la portița din fier de la școală este așteptată de trei pici de-o șchioapă. Cu obrajii roșii și cu căciulile care stau să le cadă peste ochi, sar într-un picior când o observă pe învățătoare.

„Sunt ai mei”, spune Liliana cu mândrie în glas. „Fac cu rândul în fiecare zi, să se asigure că vin”.

Zâmbește larg și le face cu mâna. Bucuroși, elevii se grăbesc să-i vină în întâmpinare. O înconjoară din ambele părți.

„Doamna Liliana, credeam că nu mai veniți”, ciripesc vocile pițigăiate. „Azi ni l-ați promis pe Vieru”…