Un copil poate atinge performanțe dacă nu are talent?

Cele mai mari investiții pe care le pot face părinții sunt investițiile făcute în copiii lor. Teorema asta e veche de când lumea și continuă să fie general acceptată. Adevărul este că atunci când copiii sunt mici, nu prea putem să știm ce-ar vrea ei să se facă atunci când vor crește. Poate ei vor fi aviatori, poate constructori, poate designeri vestimentari? Asta în timp ce nouă ne-ar plăcea nespus să-i vedem doctori – preferabil chirurgi șmecheri care fac operații îndelungi pe tot felul de creiere zbârcite. Sau profesori de fizică – oameni deștepți și, inevitabil, respectați. Dacă a ajuns să se priceapă la fizică, deja e demn de tot respectul, nu?

Acum, între noi fie vorba, galaxia asta a părinților se împarte în două mari tabere. Eu așa am observat. Prima tabără zice că nu se bagă în viața copilului, nu-i impune nimic și-l lasă pe el să decidă ce-o vrea să se facă atunci când va crește. A doua tabără, din contră, ia domeniile pe rând și își încearcă odrasla în toate: un pic de șah, un pic de înot, un pic de actorie, un pic de dans, un pic de tenis și (dacă se poate) un pic de operă și de balet. Că nu se știe niciodată de unde sarele iepurele, nu-i așa?

Personal, consider, că părinții au un mare cuvânt de spus în ceea ce va fi copilul când va deveni adult. De aceea și responsabilitatea alegerilor pe care le face în locul lui este uriașă. Dar, una peste alta, alegerile trebuie să fie făcute. Zarurile trebuie să fie aruncate. Și nu neapărat pentru a obține performanțe într-un anumit domeniu, ci pentru a crea disciplină.

Acum câteva săptămâni am filmat un interviu cu antrenoarea de dansuri sportive, Irina Puică.

Am fost curioasă să aflu, pentru blogul meu, care este vârsta potrivită pentru ca un copil să înceapă activitățile extra-curriculare și dacă e nevoie de talent ca să reușești într-un anumit domeniu. Iată ce mi-a răspuns:

„Nu este obligatoriu să ai talent. Cred că e mai importantă abilitatea de a munci și de a ști ceea ce vrei. Din experiența mea lucru se întâlnesc foarte puțini copii care sunt născuți pentru asta. Este unul la o mie. Dar sunt copii care aparent ziceam: vai, e așa de greu de lucrat cu el, nu știu dacă va ieși ceva. Uneori am așa gânduri. Dacă un copil este ambițios și dacă părinții cred în el și nu cedează la primul obstacol, atunci cu siguranță se reușește”.

Irina Puică, antrenoare de dansuri sportive

Antrenoarea a precizat că anume părinții au un rol extrem de crucial în parcursul pe care îl poate avea un copil în dezvoltarea unei pasiuni. Asta pentru că adulții sunt cei care decid dacă cel mic va mai frecventa sau nu un anumit curs, dacă familia dispune de suficiente resurse financiare pentru asta, dacă mama sau tata dispune de timp pentru a onora prezența la antrenamente.

În general, succesele (la fel ca insuccesele copiilor) sunt direct proporționale cu nivelul de implicare a adulților în dezvoltarea lor. Așa crește și antrenorul de box, Veaceslav Manjar. Bărbatul spune că sunt mai mari șansele să reușească în scopul propus un copil care nu are talent, dar are multă dorință, decât un copil înzestrat, dar leneș.

Știți că este așa o vorbă celebră: succesul este compus din 99% muncă și 1% de talent. Este exact așa. De multe ori aud că un copil este talentat. Asta așa se vede din afară, dar nimeni nu știe că acest copil pentru a fi talentat muncește foarte mult, are vânătăi. De asemenea, un mare aport în creșterea și dezvoltarea unui talent îl au părinții. Cu cât mai mult cred și investesc părinții în ocupația copilului, cu atât mai mari sunt șansele ca performanțele să fie obținute.

Veaceaslav Manjar, antrenor de box

Una dintre ideile de viață care îmi place foarte mult spune că atunci când un om face un lucru de cel puțin 21 de ori, el începe să facă acel lucru bine. Și altă idee mai spune că totul se învață. De aceea, în calitate de părinți, ar trebui să ne asigurăm că odrasla noastră face de cel puțin 21 de ori lucruri frumoase, indiferent de domeniu. Iar talentul, ați înțeles deja – e doar 1%. Restul e muncă și dedicație.

Dar voi ce planuri aveți pentru copiii voștri?

***

Prietene, dacă ai ajuns până aici înseamnă că articolul ți-a fost pe interes, fapt care mă bucură nespus. Îmi doresc să scriu mai multe articole utile și informative, dar pentru asta am nevoie de susținerea ta. Dacă îți place acest blog – urmărește-l. Dacă vrei să citești mai multe postări despre viața mea de mamă, abonează-te la pagina mea – Vise la Pachet, iar dacă vrei să vezi cum trăim și ce mai facem când nu suntem pe acasă, urmărește-ne pe Instagram.

Îți mulțumesc. Susținerea ta – textele mele! ♡

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă. 

  • Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
  • Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
  • Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
  • Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
  • Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
  • Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

 

Pentru mamele de băieți, cu dedicație

Vara trecută mă duceam cu troleibuzul 24 la orele de șoferie. Era o zăpușeală teribilă și troleibuzul gemea sub greutatea zecilor de oameni care încercau din răsputeri să păstreze o distanță rezonabilă unii între alții. Oră de vârf, trafic de Chișinău. La o stație, ușile mașinăriei vechi și uzate se deschid pocnind. Mă țin strâns de bară, închid ochii și încerc să trag o gură de aer perpelit. Pe scările prăfuite, ținând de mâna durdulie un puști de vreo cinci ani, intră o femeie tânără, cu păr negru prins la spate. Cealaltă mână îi era ocupată cu o geantă de plajă plină cu tot felul de chestii. La vedere, zâmbea o franzelă învelită într-o pungă din hârtie. Încercând să-și facă loc prin mulțimea de oameni înghesuiți, se apropie de geam și își trece odorul în față. Își ridică geanta spre cot, și sprijinind cu genunchii copilul, caută un loc de care să se țină. O doamnă trecută de prima tinerețe, așezată pe scaunul din fața ei, face un cerc cu privirea, apoi îi spune discret:

-Așezați-vă! Sunteți cu copil mic!

Vădit sfiită de propunerea extrem de generoasă, femeia cu păr negru zâmbește. O privește cu blândețe pe cea care era gata să-i ofere locul și îi spune cu jumătate de voce:

-Mulțumesc! Nu ne așezăm! Eu cresc un bărbat, vom sta în picioare!

M-am întors să-i văd mai bine chipul și am simțit cum pieptul mi se umple de mândrie și admirație.

Mă bucur pentru fata mea și pentru toate fetele din generația tânără. Mă bucur pentru tendința pe care o observ din ce în ce mai des în societate. Mă bucur că mamele (și tații) își educă corect băieții.

Văd la terenul de joacă, la grădiniță, la magazin și la mall că picii primesc de acasă valorile potrivite. Sunt atenți, grijulii, educați. Vorbesc frumos, își pun încălțămintea la locul ei, știu să renunțe pentru a-i lăsa și pe alții la tobogan, de exemplu.

Cred cu tărie că băieții de azi, care sunt, de fapt, bărbații de mâine vor deveni oameni integri. Oameni care își vor ști prețul, dar nu-l vor afișa ca pe o victorie. Bărbați care nu vor considera că pentru a se afirma au nevoie de pumni și de palme. Bărbați dedicați, buni familiști. Empatici, răbdători, luptători. Bărbați care își vor respecta și își vor iubi soțiile pentru că altceva nu știu ce să facă cu ele. Pentru că asta au văzut acasă. Asta li s-a spus.

Analizez fiecare pui de om care îmi iese în cale. Văd tot mai mulți bărbați tineri care își liniștesc copiii care plâng. Tot mai mulți bărbați care știu să-și schimbe copiii care s-au murdărit la grădiniță. Care știu cum se leagă un fular și pe ce parte se îmbracă o geacă.

Ca mamă de fată, mă bucur! Și sunt mândră! Și vă admir, pe voi, mame și tați de băieți care înainte de a-i educa într-un anume fel pe copiii voștri știți să fiți voi exemplul acela pe care ei să vrea să-l urmeze.  Pentru că totul începe în familie. Acasă.

❤️

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Zece ținute complete pentru care nu am cheltuit mai mult de 50 de lei

Copiii anilor 90 știu foarte bine care este prețul unei haine noi. Cele mai multe dintre hainele pe care le îmbrăcam la școală fie ne reveneau prin moștenire, fie erau cu câteva mărimi mai mari pentru a ne sluji pentru cât mai multă vreme. Țin minte și acum cum mama îmi spăla pantalonii de înadată ce intram în casă și îi punea la uscat pe sobă, ca să-i pot lua a doua zi de parcă ar fi fost noi.

Nu-mi place să dau mulți bani pe haine, dar îmi doresc să port haine frumoase. În studenție acesta mi se părea un mare paradox. Aveam 300 de lei cu care trebuia să trăiesc o lună. Nu mă ducea capul cum aș putea să împart această sumă fabuloasă între taxa la troleibuz, mâncare, ieșiri în oraș și vreo haină frumoasă. Apoi, într-o zi de decembrie, Veronica  – una dintre colegele de facultate care mi-a devenit ulterior o bună confidentă și un reper de inspirație m-a dus la o piață second-hand și mi-a dezvăluit toate secretele acestei lumi.

Azi, câștig mai mult de 300 de lei pe lună și aș putea să-mi cumpăr hainele care îmi plac. Ceea ce și fac. Numai că banii munciți se cheltuie mai greu, iar informația din mintea mea care îmi tot spune că se pot face lucruri interesante cu bani puțini nu mă lasă să-mi fac de cap. Deseori sunt întrebată de unde mi-am luat cămașa, sacoul, blugii, pantalonii clasici. Oamenii din anturajul meu știu deja că răspunsul este de fiecare dată același.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, o să vă dau zece exemple de ținute complete pentru care nu am cheluit mai mult de 50 de lei.

Ținută de zece lei. 

photo_2020-02-22 16.06.51

Rochia a costat zece lei.

Am găsit-o într-o grămadă de haine, pe o masă șchioapă de un picior. Am ezitat înainte de a o lua pentru că nu știam dacă aș avea unde să o port. Apoi am găsit metode potrivite pentru a o putea purta oriunde:

rosie

Ținută de 15 lei. 

2020-02-22 16.15.42

Bluza este, de fapt,  o cămașă îmbrăcată cu spatele în față. A costat cinci lei. Am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut mult culoarea, dar știam din start că la felul în care arată din față nu o voi purta. Apoi am încercat să o îmbrac altfel:

2020-02-22 16.17.57

Pe pantalonii negri din prima poză am dat 10 lei. La fel și pe blugii din a doua fotografie.

Ținută de 40 de lei.

Aici m-am cheltuit un pic. :))

Puloverul a costat 10 lei. Blugii – 10 lei. Paltonul l-am luat cu vreo patru ani în urmă și a făcut 20 de lei.

2020-02-22 16.19.25

Ținută de 20 de lei.

Atât a costat această rochie pe care am luat-o în mare grabă după ce am înțeles că rochia cu care intenționam să mă îmbrac la un eveniment de familie nu mă avantaja deloc. Eram în perioada când alăptam și aveam nevoie de ceva simplu, care să aibă nasturi sau fermoar în față.

2020-02-22 16.22.55

Ținută de 35 de lei.

Blugii au costat 10 lei, ca de obicei. Pe geaca galbenă am dat 20 de lei și m-a cucerit și prin culoare, dar și prin modelul de tip anii 90. Batista de la gât a făcut 5 lei și am cumpărat-o cu gândul că ar arăta bine cu geaca. Ulterior, am refolosit-o în tot felul de alte ținute și acum o inserez și în fotografiile pe care i le fac Miei.

2020-02-22 16.24.56

Ținută de 50 de lei.

Pălăria costa inițial 25 de lei, dar am luat-o cu 15, la intenția vânzătorului. 🙂 Fularul a costat cinci lei. Paltonul e cel din poza de mai sus și am dat pe el 20 de lei. Blugii negri – 10 lei.

2020-02-22 16.27.38

Ținută de 20 de lei.

La nunta unor prieteni de familie am îmbrăcat o rochie pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin – 20 de lei. Am zărit-o într-o cutie cu multe haine, m-a atras printul, iar ulterior și întreg modelul ei.

2020-02-22 16.30.21

Ținută de 30 de lei.

Sacoul a costat 10 lei. Pantalonii – cinci lei. Bluza albă cu gât – 10 lei. Batista de la gât – cinci lei.

2020-02-22 16.32.06

Ținută de 20 de lei.

Rochia asta am luat-o vara trecută, cu o zi înainte de nunta prietenei mele Nastea. Și ea a fost luată în grabă și tot după ideea că mi-ar fi ușor să alăptez în ea.

2020-02-22 16.34.12

Recent, aflându-mă în pană de idei cu ce să mă îmbrac la un eveniment, am readaptat-o și am purtat-o așa:

86710929_3049030545131484_3243388091657879552_n

Ținută de 25 de lei.

Piesele au fost cumpărate în ani diferiți. Blugii au costat 10 lei. Erau evazați și nu-mi stătea deloc bine în ei. I-am refăcut și au fost buni de purtat. Cămașa a costat 10 lei, iar pentru puloverul în dungi am plătit cinci lei.

2020-02-22 16.37.01

Până la urmă, frumusețea în ochii celui care privește, iar hainele, indiferent de cât de scumpe și de frumoase sunt, ne plictisesc mai devreme sau mai târziu.

Voi ce ziceți, haina îl facem pe om?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

Spălatul pe dinți, între dorința mea și refuzul ei

Mia este la vârsta aceea când încă nu poate formula propoziții întregi, dar se descurcă de minune cu unele cuvinte de care are nevoie pentru a i se îndeplini anumite dorințe. De exemplu, dacă își dorește ceai, umblă din urma mea și repetă de o sută de ori cuvântul „ceai”. Și o face cu atâta patos și dăruire, de parcă îi plătește cineva pentru acest efort. Se liniștește doar atunci când ține mânuțele grăsuțe lipite de ceașca albă cu flori, încălzită de licoarea din ea.

Baia este o istorie aparte. Fiind foarte rafinată de fel, fata mea nu acceptă niciun compromis când vine vorba de baie. Îi place la nebunie să se bălăcească, de aceea când simte că a venit momentul potrivit, se dezbracă în pielea goală, aprinde lumina în baie, se reazămă de cabina de duș și așteaptă. În aceste condiții încearcă să ripostezi. Credeți că am cum? Vă zic eu că n-am.

blog 1

Și pe cât de mult îi place să facă baie, pe atât de puțin este interesată de spălatul pe dinți. Cred că la început era vorba de o frică de periuță, apoi a intervenit și frustrarea că nu se prea pricepea s-o mânuiască. Sigur că eu eram acolo, mereu bucuroasă să o ajut, dar trebuie să știți că Mia nu se dă în vânt după situațiile când cineva intervine în treburile ei.

Încăpățânată și determinată, rotea periuța de dinți pe unde vreți, numai prin gură nu. Dacă insistam pe anumite zone, mă privea fix și o arunca cât colo renunțând de tot la procedură. Pentru a-i oferi senzația de confort, dar și pentru o face să creadă că e la libera alegere, o chemam să facă periajul atunci când îl făceam eu. A mers bine până când, absorbită fiind de felul în care mă spăl eu pe dinți, a uitat de scopul propus și era cât pe ce să înghită periuța.

blog 2

Buuun.

Adică nimic bun nu vedeam în această situația și nici habar nu aveam cum aș putea s-o motivez să facă acest ritual pentru că își dorește ea, nu pentru că vreau eu. Așa că am zis să mă relaxez. Nu mai insistat atât de mult să facă periajul așa cum scrie în cărți. Totuși, imediat după baie îi dau periuța și o aștept în timp ce o plimbă prin gură. Ideea e să îi creez un obicei, să perceapă acțiunea asta ca pe ceva firesc, așa cum e firesc să se spele pe față sau pe mâini.

Când nu avea chef deloc-deloc să facă asta, nu insistam. Îmi dădeam seama că dacă aș forța-o, am reveni de unde am pornit și, oricum, eficiența unui asemenea periaj ar fi fost egal cu zero.

blog 3

Aseară, imediat ce a ieșit din baie, s-a întins pe vârfuri și încerca să ajungă singură periuța. Inițial nu-mi dădeam seama ce vrea, de aceea, (așa cum facem noi în asemenea situații de incertitudine), am luat-o în brațe și i-am dat voie să îmi arate singură de ce are nevoie. De periuță avea nevoie. Acum nu știu dacă a cerut-o pentru că i se formează o obișnuință sau pentru că așa i-a venit, dar eu am simțit acel moment ca pe o mică-mare victorie.

În altă ordine de idei, voi cum v-ați convins picii să se spele pe dinți? Ce trucuri ați folosit și cât de simplu sau ne-simplu a fost crearea unei asemenea deprinderi?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Fetele Marianei și felul în care mi-au marcat copilăria, fără să știe

Unul dintre momentele repetitive ale copilăriei mele, pe care mi-l amintesc de multe ori în viața de adult este comparația pe care mama o făcea (cu intenții bune, desigur) între mine și alți copii. 

Fetele Marianei cum pot? Cum reușesc? Cum fac? Dacă ele pot, poți și tu. Cam asta era replica standart care mi se spunea atunci când nu puteam sau nu știam ceva. Fără să-mi dau seama, fraza asta devenise un reper pentru mine și încercam mereu să îndreptățesc niște așteptări. Numai că nu eram sigură dacă îmi doream să fiu așa cum mă vrea mama sau să ating limita concurenței cu fetele Marianei. Cu siguranță, însă, nimic din ce făceam nu se valida cu mine, cu cine eram ca persoană.

Anii au trecut, fetele Marianei muncesc peste hotare și, desigur, nu mai reprezintă niciun fel de reper în evoluția mea ca om. Totuși, amintirea acestei comparații mă întristează. Și nu zic asta doar de dragul zisului. Mă întristează cu adevărat și mă lasă cu un nod în gât. Poate pentru că mama vedea în alți copii niște exemple mai bune, chiar dacă eu am fost întotdeauna printre primii la învățătură, destul de harnică și aproape deloc problematică? Sau pentru că întreaga copilărie mi-a fost eclipsată de două fete care, între noi fie vorba, nu era cu nimic mai presus decât mine?

Recent, mama mi-a explicat că de fapt intenția ei nu era să mă umilească sau să le ridice în slăvi pe cele două fete, absolut străine nouă. Ideea era, spune ea, să mă motiveze să fiu mai perseverentă, să-mi doresc mai mult și să merg fix spre țelul meu. Mama și-a atins scopul și a văzut în mine ceea ce și-a propus, dar ce ne facem cu faptul că fetele Marianei mă urmăresc peste tot în viață?

Ce vreau să zic?

Părinții noștri au avut metode distincte de educație. Ei nu avea cărți de parenting și nici oameni gata să împartă deschis din experiența lor și de la care să învețe, să împrumute bune practici. Părinții noștri ne educau conform instinctului și potrivit sfaturilor pe care le primeau și ei, la rândul lor, de la părinții lor. 

Noi, pe de altă parte, suntem privilegiați din toate punctele de vedere. Putem să vedem cu un pas înainte cum vor evolua unele decizii, cum ne va influența asta copilul pe termen lung și cât de mult îl pot afecta unele cuvinte spuse cu intenții bune, poate. 

De aceea, mi-am promis să nu nasc în sufletul  fiicei mele îndoiala că nu ar fi suficient de bună. Chiar dacă voi vedea că nu este prima la învățătură, că nu este prea talentată sau că nu este cea mai frumoasă fetiță din colectivul în care se va regăsi. Îi voi planta, în schimb, încrederea că indiferent de aspect și aptitudini – este unică. Iar asta o face să fie minunată. 

Că indiferent de greșelile pe care le face, de deciziile pe care le ia, de performanțele pe care le atinge sau nu – o iubim. Și îi oferim iubirea nu așa cum oferim bomboana ursului de circ pentru că a făcut un cerc cu bicicleta, ci pur și simplu pentru că există. Și pentru că e a noastră.

Dar voi, dragi mămici și tătici aveți amintiri din copilărie care vă lasă un gust amar și pe care nu le veți repeta în educația picilor voștri?

P.S.: Fetele au fost, numai că nu erau ale Marianei. Erau ale altei femei, cu alt nume. Din cauză că printre cititorii mei s-ar putea să se regăsească și ele, am ales un nume la întâmplare. Așa că, vorba ceea, orice asociere cu persoanele reale este o coincidență.  🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Cum am negociat evadarea dintr-un spital de stat

-Dacă doriți să se vindece copilul, veți accepta spitalizarea! îmi spune cu o voce calmă, un doctoraș tinerel de la un spital municipal.

-Bine, zic, stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Alte alternative înțeleg că nu-s?

– Alternative sunt două, mă contrazice doctorașul: fie vă internați în secție, fie semnați un refuz și mergeți cu copilul acasă. Dar noi nu vă recomandăm asta și nu ne asumăm consecințele, punctează el pe același ton calm.

-Păi și nu pot să merg acasă noaptea și să revin dimineață pentru proceduri? insist eu.

-Doamnă, aici nu-i hotel! mi-o taie scurt o femeie trecută de prima tinerețe cu niște ochelari rotunzi sprijiniți pe vârful nasului.

Mintea mea de mamă năucită de umblat pe drumuri, dat analize, stat în ambuteiaje și la cozi se zbătea din răsputeri să facă o socoteală rezonabilă. Pentru că, indiferent de părerea mea, situația de pe fața Miei nu era deloc roză, am dat afirmativ din cap și am semnat din fugă consimțământul să rămân.

O altă femeie, blondă, îmbrăcată în halat alb îmi zice s-o urmez. După ce am ieșit pe o ușă veche, din lemn vopsit, mă analizează pieziș și mă întreabă:

-Parcă vreți să plângeți. De ce? Nu vreți să rămâneți la noi?

Simțul umorului își face repede apariția și alunecă fără să întrebe din creier pe limbă:

-Ba îmi doresc foarte mult să rămân la voi, doar că nu vreau să deranjez.

-Ce deranj, doamnă? Noi suntem spital de stat.

-Ce bine, îmi zic în gând și renunț la dialog.

În față mi se deschide o altă ușă, tot din lemn. Un hol lung,  o lumină difuză, un miros de borș, terci, medicamente și podea proaspăt spălată. Ciudat miros. La o masă scundă, acoperită cu o bucată de sticlă, stă o tânără dolofană cu un păr deschis la culoare, strâns la spate.

-Frumușica, am adus o pacientă nouă, spune însoțitoarea blondă. Să se ducă în salonul unul.

Asistenta dă afirmativ din cap și se îndreaptă spre ultima ușă de pe dreapta, făcându-mi semn să fac la fel. Mă apropii. În salon mai erau cazate trei mamei cu trei copii care dormeau. Am făcut stânga împrejur și am revenit la masa acoperită cu sticlă pe care zbârnâia un telefon cu roată.

-Eu nu rămân aici, zic pe un ton ferm.

Asistentele au făcut schimb de priviri, apoi m-au analizat din cap până în picioare. S-au oprit la lacrimile care curgeau nepoftite pe obrajii mei.

-Nu rămân, continui eu. Vă rog să-mi spuneți ce anume îi puteți face aici și nu i-aș putea face eu acasă sau la policlinică. Există vreo procedură care e neapărat să fie făcută la spital?

-În afară de picurătoare, nu! zice o femeie de vreo șaizeci de ani care mă privea cu compasiune.

-Păi pentru perfuzii și alte controale pot veni în fiecare zi la ora la care spuneți.

-Da pentru ce să umblați pe drumuri? mă întreabă cu multă seriozitate o altă asistentă.

-Pentru că nu vreau să rămânem aici, explic eu.

După câteva tentative de negociere, am reușit să ajungem la un numitor comun. După ce i-au fost administrate picurătorile, am plecat cu promisiunea că revin dimineață la prima oră.

Acum să vă explic contextul și să vă spun și de ce am refuzat, de fapt, să rămân.

După trei zile de febră, am observat că Mia are buze din ce în ce mai crăpate. Am pus fenomenul pe seama temperaturii repetitive. De ieri, însă, am sesizat că nu poate înghiți nimic, iar azi de dimineață chiar a refuzat categoric orice fel de mâncare.

Am pus mâna pe telefon și am sunat la o clinică pentru copii. Am ales la nimereală Clinica Pediatrica. Odată pentru că e la Telecentru, deci destul de aproape de Ialoveni și încă odată pentru că auzisem păreri bune despre medicii de acolo și despre calitatea serviciilor. După ce am fixat ora întâlnirii cu doctorul, am luat copilul în brațe și dusă am fost.

Pediatra a consultat-o și a stabilit că are stomatită. A urmat apoi efectuarea unui întreg set de analize. În concluzie, doctorița a precizat că problema poate fi tratată și acasă, dar îmi sugerează să apelez la ajutorul perfuziilor pentru a ajuta organismul să se revigoreze și să scape de toxinele lăsate în urmă de febră. Mi-a sugerat și spitalul la care ar trebui să merg pentru un eventual control repetat și pentru efectuarea tratamentului necesar.

Acestea fiind spuse vă întrebați, probabil, de ce am refuzat să rămân la spital?

Pentru că de când am născut-o pe Mia am dezvoltat o fobie față de spitalele de stat. Ce nu reușesc să înțeleg, în calitate de mamă, de cetățean al acestei țări, de jurnalistă la urmei urmei, este cum pot autoritățile noastre să doarmă liniștite în paturile lor cu saltele din puf de gâscă?

Cum nu li-i rușine să se uite dimineața în oglindă și cum mai pot avea tupeul să ceară vreodată votul cuiva?

Singurul spital municipal de boli infecțioase ar trebui să arate altfel. Pentru că acolo se tratează copii. Oameni, adică.

Nu voi spune mai multe pentru că, sunt convinsă, cei care au ajuns măcar odată pe acele uși știu despre ce vorbesc.

Concluzia mea este, însă, alta.

Nu există nimic mai greu pe lumea asta decât să fii părintele unui copil care suferă. Nu contează nimic pe lumea asta mai mult decât sănătatea copilului tău.

Aveți grijă de asta și fiți sănătoși și mereu alături de puii voștri.

Dacă ați ajuns cu cititul până aici și dacă au trecut și picii voștri prin așa episoase, vă rog să-mi spuneți în cât le-au depășit și ce metode ați folosit?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

 

Primul an de grădiniță – proba maturității pentru părinți

Stau în vârful patului, blocată între știri, conferințe de presă, muci, febră, medicamente și o groază de jucării înșirate prin toată casa. Dacă credeați că știți totul despre dezastru, înseamnă că încă nu aveți un copil care tocmai trece proba primului an de grădiniță. Mai rău decât asta poate fi doar vocea răgușită care te strigă din 3 în 3 în secunde, plânsetele lipsite de fir logic și moleșeala care îți dă de știre că nu-i de glumă.

Acum două săptămâni Mia a făcut o viroză ușurică. Cum este și evident, musafira a venit la pachet cu toate cele necesare, că doar așa se cuvine. După trei zile intense de tratamente naturiste, am ieșit învingătoare din această luptă. Mândria mea de mamă capabilă să rezolve o asemenea calamitate fără a folosi medicamente atingea cote impresionante. Îmi venea să mă pup în frunte pentru performanța deosebită. Am mers pe varianta clasică: ceai din cătină cu miere, dușuri călduțe, împachetări cu cearșafuri umede, ciorapi umezi în picioare, dragoste, puțin somn și multă RĂBDARE. Simplu, nu?

Au urmat alte două săptămâni vesele și fericite la grădiniță, despre care v-am mai povestit aici că e de vis. Bucuria nu a durat, însă, foarte mult așa că marți seara m-am pomenit cu un copil moleșit, apatic, dornic de îmbrățișări fără oprire și total neinteresat de alte activități decât statul în pat. Elemente absolut nespecifice pentru Mia, care, după cum știți deja, este o mică furtună pe baterii. M-am rugat la toți sfinții să nu fie ceea ce cred, dar după ce i-am atins fruntea am înțeles că inevitabilul s-a întâmplat.

La sugestia pediatrului nu încerc niciodată să scad febra copilului imediat ce o observ. Medicii subliniază că, de cele mai multe ori, febra este o reacție BUNĂ, care îți dă de înțeles că organismul celui mic luptă cu un virus nepoftit. Tot pediatrul mi-a spus că numărul mare de răceli cu care se confruntă copilul nu este un indicator al unei imunități scazute. Asta înseamnă doar că el este expus mai frecvent virusurilor, lucru evident într-o colectivitate.

Totuși, face să ne alarmăm în cazurile în care răcelile au o finalitate precum pneumoniile, otitele și alte afecțiuni care cer administrarea antibioticelor agresive.

Acum să revenim la situația noastră, care, sunt convinsă, nu este nici unică și nici irepetabilă. În această a doua priză de răceală am înțeles că metodele naturiste nu mă mai ajută la fel de mult, de aceea am mers pe mâna specialiștilor și am optat pentru câteva soluții medicamentoase. Asta după ce am văzut că Mia se simte din ce în ce mai sleită, iar împachetările cu cearșafuri umede și băile calde nu au mai putut să remedieze situația.

Totuși, ce simt eu de fapt, este că indiferent de intervențiile pe care le voi avea, copilul se va face bine în propriul ritm. Realizez, de asemenea, că există o legătură strânsă între îmbolnăviri și căpătarea imunității. Asta este metoda organismului uman de a lupta cu musafirii nepoftiți.

Acum nu ne rămâne decât să savurăm perioada asta magică când vrem ceva dar nu știm ce. Ce pot să zic cu siguranță este că în monotonia și liniștea absolută care mă înconjoară de vreo 48 de ore, parcă mi-ar fi dor de zvăpăiata mea care întoarce casa cu susul în jos, cântă, dansează și spune o mie de cuvinte pe minut.

Dar voi, dragi mămici și tătici, cum faceți față acestor perioade? Cum vi s-au acomodat picii în primul an de grădiniță și de câte ori ați fost nevoiți să vă cereți voie de la serviciu pentru a-i acompania în asemenea momente grele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Unde este limita?

Una dintre tendințele educației moderne este să reducă la zero practicile pe care le aplicau părinții noștri cu noi și să dea curs noilor valori care se promovează la greu la televizor, pe internet și în cărți scrise de oameni deștepți.

Așa se face că părinții nu mai pot să spună cu mâna pe inimă că aplică interdicții față de copilul lor, că îl ceartă pentru că a desenat cu mâinile murdare pe pereți și că îi vine să urle când cel mic se târăște pe jos și linge tălpile de la pantofi.

Acum, să fim serioși. Chiar așa?

Copiii nu au de unde să știe ce este bine și ce e rău, așa cum nu au cum să facă o diferență clară între lucrurile permise și cele interzise.

Da, interzise. Există lucruri interzise pe lumea asta. Așa cum pentru noi, ca adulți există limite pe care le respectăm chiar dacă nu ne place. De exemplu nu avem voie să lăsăm pungile cu gunoi în fața ușii de la bloc. Dar poate ne-ar plăcea să nu mai fim nevoiți să le ducem la tomberon, să deschidem capacul, să le ticsim peste tonele de deșeuri deja adunate și să riscăm să ne trezim și cu vreo pisică în față. Nu considerăm că ni se încalcă drepturile când știm de această obligație și nici nu ne temem că am putea rămâne traumatizați pe viață.

Atunci de ce copiilor le este permis să se tolănească pe trotuare, să se dea cu capul de pereți și să scoată limba de un cot țipând ca în junglă dacă nu i se îndeplinește o dorință?

De ce punem asta pe seama personalității care tocmai în acele clipe se manifestă? De ce încuviințăm un asemenea comportament?

Picii sunt extrem de deștepți, indiferent de vârsta pe care o au. Ei urmăresc și analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare reacție pe care o avem. Orice acțiune de a lor este o premieră, iar dacă va deveni sau nu un obicei de noi depinde.

Dacă odată va face scandal în public pentru a obține un anumit obiect și va vedea că ai reacționat pozitiv la isprava sa, o va repeta neapărat și a doua oară. Pentru că din reacția ta el a înțeles că e în ordine să facă asta. Altfel l-ai fi apostrofat, nu?

Acum să ne înțelegem: nu consider că trebuie să le punem interdicții la tot pasul și nici să stăm în calea lor spre descoperirea universului. Doar să nu exagerăm.

Nu de alta, dar mă îngrozește ceea ce văd la terenurile de joacă, în parcuri și la magazin. Nu am idee ce nu facem bine și unde anume greșim, dar sunt convinsă că niște limite nu strică. Mai ales că trăim într-o societate care și fără ajutorul nostru va șterge toate informațiile primite de acasă.

Se pare, totuși, că părinții noștri făceau bine unele lucruri. Deci nu chiar toate aspectele educației primite în copilărie ar trebui aruncate la groapa de gunoi.

Voi ce ziceți?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată. 

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic. 

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față. 

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați.  Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce. 

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.