vise la pachet blog – Vise la pachet

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

18 mai 202018 mai 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil, datorie, datorii, educație, irina harea-mardari, parenting, responsabilitate, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă.

Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

8 apr. 20208 apr. 2020Publicat în Din viațăEtichetat autorizolare, carantină, coronavirus, sănătate emoțională, sănătatea emoțională, vise la pachet blogLasă un comentariu

Strângi, speli, calci, gătești, muncești, iubești, ai grijă, zâmbești și dai tot ce-i mai bun din tine. Apoi, când crezi că a venit timpul să te odihnești un pic – trebuie s-o iei de la capăt. Și o iei. Și le faci iar pe toate pe rând, sau pe toate laolaltă. Îți zici că după ce adoarme copilul vei avea orele acelea doar pentru tine, la care visezi încă de săptămâna trecută.

Dar ceva nu merge după plan, cel mic adoarme mai greu decât ți-ai dorit, oboseala adunată peste zi te răpune și închizi ochii cu gândul că orele care trebuiau să fie doar ale tale vor fi și mâine acolo. Că nu ți le ia nimeni.

În toată această vâltoare a rutinei, amplificată de incertitudinea pe care o vedem la fiecare pas, de starea de frică și de îngrijorare pentru tine și pentru ai tăi, să te pierzi printre obligații e foarte ușor.

În prima săptămână de autoizolare simțeam că o iau razna. Știam că va fi greu, dar nu-mi imaginam că poate fi atât de greu. Efectiv, simțeam că nervii mei nu mai fac față presiunii, iar tendința de a învinui pe cineva, pentru a scăpa de povara de pe propriii umeri, se lovea ca nuca de perete. Pe cine să dai vina? Suntem toți în aceeași oală. Suferim cu toții, numai că la intensități diferite și în diverse moduri.

Am încetat să mai număr zilele și am realizat că pentru ce trebuie să-mi fac griji cu adevărat în perioada asta, pe lângă sănătate, este echilibrul emoțional. Starea de sănătate a minții și a sufletului. Cea mai grea definiție, cea mai râvnită stare. Pentru că noi, fără să știm de multe ori, asta căutăm în viață – echilbrul.

Putem crede că avem prea multe pe cap zilele astea, iar sănătatea emoțională nu e în topul listei de priorități, dar greșim. Anume de ea depind toate: și felul în care ne tratăm copiii, și cum interacționăm cu oamenii dragi, și cum știm să motivăm și să ne motivăm.

Pentru sănătatea mea emoțională am decis să fac în fiecare zi câte puțin. Azi, de exemplu, m-am trezit mai devreme și am stat în duș 30 de minute, până a venit Mia și mi-a bătut la ușă.

În fond, mi se pare că cea mai mare importanță o au nu acțiunile propriu zise pe care le facem pentru echilibrul nostru moral, ci faptul că acceptăm să ne gândim la el ca la o nevoie vitală. Validându-i dreptul la viață, implicit facem pași pentru a îndrepta situația.

Tu când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Pentru mamele de băieți, cu dedicație

28 feb. 202028 feb. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat băieții de azi, bărbații de mâine, cu dedicație pentru mame, cum ne creștem băieții, mame de băieți, mamă de băiat, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Vara trecută mă duceam cu troleibuzul 24 la orele de șoferie. Era o zăpușeală teribilă și troleibuzul gemea sub greutatea zecilor de oameni care încercau din răsputeri să păstreze o distanță rezonabilă unii între alții. Oră de vârf, trafic de Chișinău. La o stație, ușile mașinăriei vechi și uzate se deschid pocnind. Mă țin strâns de bară, închid ochii și încerc să trag o gură de aer perpelit. Pe scările prăfuite, ținând de mâna durdulie un puști de vreo cinci ani, intră o femeie tânără, cu păr negru prins la spate. Cealaltă mână îi era ocupată cu o geantă de plajă plină cu tot felul de chestii. La vedere, zâmbea o franzelă învelită într-o pungă din hârtie. Încercând să-și facă loc prin mulțimea de oameni înghesuiți, se apropie de geam și își trece odorul în față. Își ridică geanta spre cot, și sprijinind cu genunchii copilul, caută un loc de care să se țină. O doamnă trecută de prima tinerețe, așezată pe scaunul din fața ei, face un cerc cu privirea, apoi îi spune discret:

-Așezați-vă! Sunteți cu copil mic!

Vădit sfiită de propunerea extrem de generoasă, femeia cu păr negru zâmbește. O privește cu blândețe pe cea care era gata să-i ofere locul și îi spune cu jumătate de voce:

-Mulțumesc! Nu ne așezăm! Eu cresc un bărbat, vom sta în picioare!

M-am întors să-i văd mai bine chipul și am simțit cum pieptul mi se umple de mândrie și admirație.

Mă bucur pentru fata mea și pentru toate fetele din generația tânără. Mă bucur pentru tendința pe care o observ din ce în ce mai des în societate. Mă bucur că mamele (și tații) își educă corect băieții.

Văd la terenul de joacă, la grădiniță, la magazin și la mall că picii primesc de acasă valorile potrivite. Sunt atenți, grijulii, educați. Vorbesc frumos, își pun încălțămintea la locul ei, știu să renunțe pentru a-i lăsa și pe alții la tobogan, de exemplu.

Cred cu tărie că băieții de azi, care sunt, de fapt, bărbații de mâine vor deveni oameni integri. Oameni care își vor ști prețul, dar nu-l vor afișa ca pe o victorie. Bărbați care nu vor considera că pentru a se afirma au nevoie de pumni și de palme. Bărbați dedicați, buni familiști. Empatici, răbdători, luptători. Bărbați care își vor respecta și își vor iubi soțiile pentru că altceva nu știu ce să facă cu ele. Pentru că asta au văzut acasă. Asta li s-a spus.

Analizez fiecare pui de om care îmi iese în cale. Văd tot mai mulți bărbați tineri care își liniștesc copiii care plâng. Tot mai mulți bărbați care știu să-și schimbe copiii care s-au murdărit la grădiniță. Care știu cum se leagă un fular și pe ce parte se îmbracă o geacă.

Ca mamă de fată, mă bucur! Și sunt mândră! Și vă admir, pe voi, mame și tați de băieți care înainte de a-i educa într-un anume fel pe copiii voștri știți să fiți voi exemplul acela pe care ei să vrea să-l urmeze. Pentru că totul începe în familie. Acasă.

❤️

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Zece ținute complete pentru care nu am cheltuit mai mult de 50 de lei

22 feb. 202022 feb. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blogger, economie, ținute, haine, irina harea-mardari, modă, second-hand, vise la pachet, vise la pachet blog, zece ideiUn comentariu

Copiii anilor 90 știu foarte bine care este prețul unei haine noi. Cele mai multe dintre hainele pe care le îmbrăcam la școală fie ne reveneau prin moștenire, fie erau cu câteva mărimi mai mari pentru a ne sluji pentru cât mai multă vreme. Țin minte și acum cum mama îmi spăla pantalonii de înadată ce intram în casă și îi punea la uscat pe sobă, ca să-i pot lua a doua zi de parcă ar fi fost noi.

Nu-mi place să dau mulți bani pe haine, dar îmi doresc să port haine frumoase. În studenție acesta mi se părea un mare paradox. Aveam 300 de lei cu care trebuia să trăiesc o lună. Nu mă ducea capul cum aș putea să împart această sumă fabuloasă între taxa la troleibuz, mâncare, ieșiri în oraș și vreo haină frumoasă. Apoi, într-o zi de decembrie, Veronica – una dintre colegele de facultate care mi-a devenit ulterior o bună confidentă și un reper de inspirație m-a dus la o piață second-hand și mi-a dezvăluit toate secretele acestei lumi.

Azi, câștig mai mult de 300 de lei pe lună și aș putea să-mi cumpăr hainele care îmi plac. Ceea ce și fac. Numai că banii munciți se cheltuie mai greu, iar informația din mintea mea care îmi tot spune că se pot face lucruri interesante cu bani puțini nu mă lasă să-mi fac de cap. Deseori sunt întrebată de unde mi-am luat cămașa, sacoul, blugii, pantalonii clasici. Oamenii din anturajul meu știu deja că răspunsul este de fiecare dată același.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, o să vă dau zece exemple de ținute complete pentru care nu am cheluit mai mult de 50 de lei.

Ținută de zece lei.

Rochia a costat zece lei.

Am găsit-o într-o grămadă de haine, pe o masă șchioapă de un picior. Am ezitat înainte de a o lua pentru că nu știam dacă aș avea unde să o port. Apoi am găsit metode potrivite pentru a o putea purta oriunde:

Ținută de 15 lei.

Bluza este, de fapt, o cămașă îmbrăcată cu spatele în față. A costat cinci lei. Am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut mult culoarea, dar știam din start că la felul în care arată din față nu o voi purta. Apoi am încercat să o îmbrac altfel:

Pe pantalonii negri din prima poză am dat 10 lei. La fel și pe blugii din a doua fotografie.

Ținută de 40 de lei.

Aici m-am cheltuit un pic. :))

Puloverul a costat 10 lei. Blugii – 10 lei. Paltonul l-am luat cu vreo patru ani în urmă și a făcut 20 de lei.

Ținută de 20 de lei.

Atât a costat această rochie pe care am luat-o în mare grabă după ce am înțeles că rochia cu care intenționam să mă îmbrac la un eveniment de familie nu mă avantaja deloc. Eram în perioada când alăptam și aveam nevoie de ceva simplu, care să aibă nasturi sau fermoar în față.

Ținută de 35 de lei.

Blugii au costat 10 lei, ca de obicei. Pe geaca galbenă am dat 20 de lei și m-a cucerit și prin culoare, dar și prin modelul de tip anii 90. Batista de la gât a făcut 5 lei și am cumpărat-o cu gândul că ar arăta bine cu geaca. Ulterior, am refolosit-o în tot felul de alte ținute și acum o inserez și în fotografiile pe care i le fac Miei.

Ținută de 50 de lei.

Pălăria costa inițial 25 de lei, dar am luat-o cu 15, la intenția vânzătorului. 🙂 Fularul a costat cinci lei. Paltonul e cel din poza de mai sus și am dat pe el 20 de lei. Blugii negri – 10 lei.

Ținută de 20 de lei.

La nunta unor prieteni de familie am îmbrăcat o rochie pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin – 20 de lei. Am zărit-o într-o cutie cu multe haine, m-a atras printul, iar ulterior și întreg modelul ei.

Ținută de 30 de lei.

Sacoul a costat 10 lei. Pantalonii – cinci lei. Bluza albă cu gât – 10 lei. Batista de la gât – cinci lei.

Ținută de 20 de lei.

Rochia asta am luat-o vara trecută, cu o zi înainte de nunta prietenei mele Nastea. Și ea a fost luată în grabă și tot după ideea că mi-ar fi ușor să alăptez în ea.

Recent, aflându-mă în pană de idei cu ce să mă îmbrac la un eveniment, am readaptat-o și am purtat-o așa:

Ținută de 25 de lei.

Piesele au fost cumpărate în ani diferiți. Blugii au costat 10 lei. Erau evazați și nu-mi stătea deloc bine în ei. I-am refăcut și au fost buni de purtat. Cămașa a costat 10 lei, iar pentru puloverul în dungi am plătit cinci lei.

Până la urmă, frumusețea în ochii celui care privește, iar hainele, indiferent de cât de scumpe și de frumoase sunt, ne plictisesc mai devreme sau mai târziu.

Voi ce ziceți, haina îl facem pe om?

Nu, copiii nu aruncă gunoiul pe jos din instinct

11 feb. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, deșeuri, educație, grija față de mediu, gunoi, instinct, irina harea-mardari, maternitate, mediu, parenting, vise la pachet blogLasă un comentariu

Știți gunoiul pe care îl întâlnim deseori pe drum, în parcuri, la terenurile de joacă? Hârtii, ambalaje de produse, cecuri, bilete de troleibuz. Toate par a fi scăpate din greșeală de foștii posesori. Niciun om nu va spune că a aruncat ceva intenționat, pentru că îl încurca, pentru că nu-i mai vedea rostul sau pentru că pur și simplu așa a simțit în acel moment.

Eu am făcut un experiment. Luni la rând am mers cu Mia la magazin, îi cumpăram anumite produse pe care ea le preferă și i le deschideam acolo, pe loc. Apoi mergeam la plimbare și urmăream ce va face ea cu ambalajul de la brânzică, sau de la biscuite, sau de la ce-i mai cumpăram eu acolo.

Și știți ce?

Niciodată nu l-a aruncat pe jos. L-a ținut în mână până intram în casă. Sau l-a pus în buzunar. Sau în coșul de la trotinetă.

Și știți de ce ?

Pentru că, în fond, copiii nu au instinctul de a arunca gunoiul pe jos. Iar dacă vedeți copii care fac asta, să știți că nu e o chemare naturală, nu e un fel de a fi. Este doar o simplă repetare a unor acțiuni pe care le-au văzut la alții.

De ce vă zic asta?

Mia, de exemplu, este încă mult prea mică pentru a înțelege exact ce are de făcut cu un ambalaj sau cu orice alt lucru care poate fi calificat drept „deșeu”. Nu e meritul meu că ea nu aruncă hârtiile pe jos. Nu am ținut lecții despre asta, cred că nici măcar nu i-am zis niciodată ce are de făcut cu acea hârtie.

Pur și simplu firea umană nu e gândită în așa fel ca să arunce, să dăuneze, să murdărească. Instinctele se formează în timp, iar copiii, știm bine, sunt oglinda noastră, a adulților.

Nu-i așa?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Spălatul pe dinți, între dorința mea și refuzul ei

10 feb. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil 2 ani, deprinderi de viață, irina harea-mardari, maternitate, parenting, periaj, spălatul pe dinți, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Mia este la vârsta aceea când încă nu poate formula propoziții întregi, dar se descurcă de minune cu unele cuvinte de care are nevoie pentru a i se îndeplini anumite dorințe. De exemplu, dacă își dorește ceai, umblă din urma mea și repetă de o sută de ori cuvântul „ceai”. Și o face cu atâta patos și dăruire, de parcă îi plătește cineva pentru acest efort. Se liniștește doar atunci când ține mânuțele grăsuțe lipite de ceașca albă cu flori, încălzită de licoarea din ea.

Baia este o istorie aparte. Fiind foarte rafinată de fel, fata mea nu acceptă niciun compromis când vine vorba de baie. Îi place la nebunie să se bălăcească, de aceea când simte că a venit momentul potrivit, se dezbracă în pielea goală, aprinde lumina în baie, se reazămă de cabina de duș și așteaptă. În aceste condiții încearcă să ripostezi. Credeți că am cum? Vă zic eu că n-am.

Și pe cât de mult îi place să facă baie, pe atât de puțin este interesată de spălatul pe dinți. Cred că la început era vorba de o frică de periuță, apoi a intervenit și frustrarea că nu se prea pricepea s-o mânuiască. Sigur că eu eram acolo, mereu bucuroasă să o ajut, dar trebuie să știți că Mia nu se dă în vânt după situațiile când cineva intervine în treburile ei.

Încăpățânată și determinată, rotea periuța de dinți pe unde vreți, numai prin gură nu. Dacă insistam pe anumite zone, mă privea fix și o arunca cât colo renunțând de tot la procedură. Pentru a-i oferi senzația de confort, dar și pentru o face să creadă că e la libera alegere, o chemam să facă periajul atunci când îl făceam eu. A mers bine până când, absorbită fiind de felul în care mă spăl eu pe dinți, a uitat de scopul propus și era cât pe ce să înghită periuța.

Buuun.

Adică nimic bun nu vedeam în această situația și nici habar nu aveam cum aș putea s-o motivez să facă acest ritual pentru că își dorește ea, nu pentru că vreau eu. Așa că am zis să mă relaxez. Nu mai insistat atât de mult să facă periajul așa cum scrie în cărți. Totuși, imediat după baie îi dau periuța și o aștept în timp ce o plimbă prin gură. Ideea e să îi creez un obicei, să perceapă acțiunea asta ca pe ceva firesc, așa cum e firesc să se spele pe față sau pe mâini.

Când nu avea chef deloc-deloc să facă asta, nu insistam. Îmi dădeam seama că dacă aș forța-o, am reveni de unde am pornit și, oricum, eficiența unui asemenea periaj ar fi fost egal cu zero.

Aseară, imediat ce a ieșit din baie, s-a întins pe vârfuri și încerca să ajungă singură periuța. Inițial nu-mi dădeam seama ce vrea, de aceea, (așa cum facem noi în asemenea situații de incertitudine), am luat-o în brațe și i-am dat voie să îmi arate singură de ce are nevoie. De periuță avea nevoie. Acum nu știu dacă a cerut-o pentru că i se formează o obișnuință sau pentru că așa i-a venit, dar eu am simțit acel moment ca pe o mică-mare victorie.

În altă ordine de idei, voi cum v-ați convins picii să se spele pe dinți? Ce trucuri ați folosit și cât de simplu sau ne-simplu a fost crearea unei asemenea deprinderi?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Fetele Marianei și felul în care mi-au marcat copilăria, fără să știe

10 ian. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog de mamă, comparație, comparație între copii, copilul meu, copilărie, inspirație, irina harea-mardari, maternitate, Mia, parenting, psihologie, repere, vise la pachet, vise la pachet blog2 comentarii

Unul dintre momentele repetitive ale copilăriei mele, pe care mi-l amintesc de multe ori în viața de adult este comparația pe care mama o făcea (cu intenții bune, desigur) între mine și alți copii.

Fetele Marianei cum pot? Cum reușesc? Cum fac? Dacă ele pot, poți și tu. Cam asta era replica standart care mi se spunea atunci când nu puteam sau nu știam ceva. Fără să-mi dau seama, fraza asta devenise un reper pentru mine și încercam mereu să îndreptățesc niște așteptări. Numai că nu eram sigură dacă îmi doream să fiu așa cum mă vrea mama sau să ating limita concurenței cu fetele Marianei. Cu siguranță, însă, nimic din ce făceam nu se valida cu mine, cu cine eram ca persoană.

Anii au trecut, fetele Marianei muncesc peste hotare și, desigur, nu mai reprezintă niciun fel de reper în evoluția mea ca om. Totuși, amintirea acestei comparații mă întristează. Și nu zic asta doar de dragul zisului. Mă întristează cu adevărat și mă lasă cu un nod în gât. Poate pentru că mama vedea în alți copii niște exemple mai bune, chiar dacă eu am fost întotdeauna printre primii la învățătură, destul de harnică și aproape deloc problematică? Sau pentru că întreaga copilărie mi-a fost eclipsată de două fete care, între noi fie vorba, nu era cu nimic mai presus decât mine?

Recent, mama mi-a explicat că de fapt intenția ei nu era să mă umilească sau să le ridice în slăvi pe cele două fete, absolut străine nouă. Ideea era, spune ea, să mă motiveze să fiu mai perseverentă, să-mi doresc mai mult și să merg fix spre țelul meu. Mama și-a atins scopul și a văzut în mine ceea ce și-a propus, dar ce ne facem cu faptul că fetele Marianei mă urmăresc peste tot în viață?

Ce vreau să zic?

Părinții noștri au avut metode distincte de educație. Ei nu avea cărți de parenting și nici oameni gata să împartă deschis din experiența lor și de la care să învețe, să împrumute bune practici. Părinții noștri ne educau conform instinctului și potrivit sfaturilor pe care le primeau și ei, la rândul lor, de la părinții lor.

Noi, pe de altă parte, suntem privilegiați din toate punctele de vedere. Putem să vedem cu un pas înainte cum vor evolua unele decizii, cum ne va influența asta copilul pe termen lung și cât de mult îl pot afecta unele cuvinte spuse cu intenții bune, poate.

De aceea, mi-am promis să nu nasc în sufletul fiicei mele îndoiala că nu ar fi suficient de bună. Chiar dacă voi vedea că nu este prima la învățătură, că nu este prea talentată sau că nu este cea mai frumoasă fetiță din colectivul în care se va regăsi. Îi voi planta, în schimb, încrederea că indiferent de aspect și aptitudini – este unică. Iar asta o face să fie minunată.

Că indiferent de greșelile pe care le face, de deciziile pe care le ia, de performanțele pe care le atinge sau nu – o iubim. Și îi oferim iubirea nu așa cum oferim bomboana ursului de circ pentru că a făcut un cerc cu bicicleta, ci pur și simplu pentru că există. Și pentru că e a noastră.

Dar voi, dragi mămici și tătici aveți amintiri din copilărie care vă lasă un gust amar și pe care nu le veți repeta în educația picilor voștri?

P.S.: Fetele au fost, numai că nu erau ale Marianei. Erau ale altei femei, cu alt nume. Din cauză că printre cititorii mei s-ar putea să se regăsească și ele, am ales un nume la întâmplare. Așa că, vorba ceea, orice asociere cu persoanele reale este o coincidență. 🙂

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Primul an de grădiniță – proba maturității pentru părinți

28 nov. 201928 nov. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă instagram, farmacia, febră, gânduri de mamă, hompeopat, instagram, irina harea-mardari, life, medicamente, momlife, primul an de grădiniță, răceală, răceli, tuse, viața de mamă, viroze, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Stau în vârful patului, blocată între știri, conferințe de presă, muci, febră, medicamente și o groază de jucării înșirate prin toată casa. Dacă credeați că știți totul despre dezastru, înseamnă că încă nu aveți un copil care tocmai trece proba primului an de grădiniță. Mai rău decât asta poate fi doar vocea răgușită care te strigă din 3 în 3 în secunde, plânsetele lipsite de fir logic și moleșeala care îți dă de știre că nu-i de glumă.

Acum două săptămâni Mia a făcut o viroză ușurică. Cum este și evident, musafira a venit la pachet cu toate cele necesare, că doar așa se cuvine. După trei zile intense de tratamente naturiste, am ieșit învingătoare din această luptă. Mândria mea de mamă capabilă să rezolve o asemenea calamitate fără a folosi medicamente atingea cote impresionante. Îmi venea să mă pup în frunte pentru performanța deosebită. Am mers pe varianta clasică: ceai din cătină cu miere, dușuri călduțe, împachetări cu cearșafuri umede, ciorapi umezi în picioare, dragoste, puțin somn și multă RĂBDARE. Simplu, nu?

Au urmat alte două săptămâni vesele și fericite la grădiniță, despre care v-am mai povestit aici că e de vis. Bucuria nu a durat, însă, foarte mult așa că marți seara m-am pomenit cu un copil moleșit, apatic, dornic de îmbrățișări fără oprire și total neinteresat de alte activități decât statul în pat. Elemente absolut nespecifice pentru Mia, care, după cum știți deja, este o mică furtună pe baterii. M-am rugat la toți sfinții să nu fie ceea ce cred, dar după ce i-am atins fruntea am înțeles că inevitabilul s-a întâmplat.

La sugestia pediatrului nu încerc niciodată să scad febra copilului imediat ce o observ. Medicii subliniază că, de cele mai multe ori, febra este o reacție BUNĂ, care îți dă de înțeles că organismul celui mic luptă cu un virus nepoftit. Tot pediatrul mi-a spus că numărul mare de răceli cu care se confruntă copilul nu este un indicator al unei imunități scazute. Asta înseamnă doar că el este expus mai frecvent virusurilor, lucru evident într-o colectivitate.

Totuși, face să ne alarmăm în cazurile în care răcelile au o finalitate precum pneumoniile, otitele și alte afecțiuni care cer administrarea antibioticelor agresive.

Acum să revenim la situația noastră, care, sunt convinsă, nu este nici unică și nici irepetabilă. În această a doua priză de răceală am înțeles că metodele naturiste nu mă mai ajută la fel de mult, de aceea am mers pe mâna specialiștilor și am optat pentru câteva soluții medicamentoase. Asta după ce am văzut că Mia se simte din ce în ce mai sleită, iar împachetările cu cearșafuri umede și băile calde nu au mai putut să remedieze situația.

Totuși, ce simt eu de fapt, este că indiferent de intervențiile pe care le voi avea, copilul se va face bine în propriul ritm. Realizez, de asemenea, că există o legătură strânsă între îmbolnăviri și căpătarea imunității. Asta este metoda organismului uman de a lupta cu musafirii nepoftiți.

Acum nu ne rămâne decât să savurăm perioada asta magică când vrem ceva dar nu știm ce. Ce pot să zic cu siguranță este că în monotonia și liniștea absolută care mă înconjoară de vreo 48 de ore, parcă mi-ar fi dor de zvăpăiata mea care întoarce casa cu susul în jos, cântă, dansează și spune o mie de cuvinte pe minut.

Dar voi, dragi mămici și tătici, cum faceți față acestor perioade? Cum vi s-au acomodat picii în primul an de grădiniță și de câte ori ați fost nevoiți să vă cereți voie de la serviciu pentru a-i acompania în asemenea momente grele?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Nu vom mai alege între salariu și indemnizație. Ce înseamnă asta?

8 mai 20198 mai 2019Publicat în Din viațăEtichetat alocație, blog de mamă, indemnizație, lege, lifestyle, mamă, mom life, părinți, salariu, tată, vise la pachet blogLasă un comentariu

Indemnizația pentru îngrijirea copilului este un subiect de interes atât pentru mame, cât și pentru tați. Mamele așteaptă cu nerăbdare ziua în care apar bănuții pe card. Unele femei adună acești bani pentru tot felul de planuri de viitor, altele îi investesc în frumusețe, în haine drăguțe pentru bebeluși și alte chițibușuri mici, dar însemnate.

Sunt și doamne care consideră că alocația pentru creșterea copilului poate fi transformată într-o contribuție la bugetul familiei, precum și femei care habar nu au cum să împartă cele câteva sute de lei între propriile nevoi și necesitățile primordiale ale copilului.

Nu vom mai alege între salariu și indemnizație

Așa sau altfel, autoritățile promit că din luna iulie părinții nu vor mai trebui să aleagă între salariu și indemnizație. Adică dacă o mamă aflată în concediul de îngrijire a copilului, sau un tată aflat în concendiul de paternitate își va dori să revină la muncă cu program deplin, la sfârșit de lună va avea în cont nu doar salariul, ci și indemnizația lunară.

Cum ziceam, prevedera va intra în vigoare de la 1 iulie 2019 și va fi valabilă până când puiul de om va împlini trei ani.

Ce înseamnă asta?

Ca să înțelegem și mai bine ce înseamnă această schimbare, trebuie să știm că în prezent dacă o mămică revine la muncă full-time înainte de expirarea concediului de îngrijire a copilului, sau dacă își schimbă jobul la altă companie, de exemplu, poate să-și ia adio de la alocația stabilită pentru îngrijirea copilului.

Odată cu noua lege, indiferent dacă părintele se angajează, revine la vechiul loc de muncă sau își dă demisia înainte de expirarea concediului pentru îngrijirea copilului, indemnizația tot a lui rămâne.

Chiar sunt curioasă cum vor alege mămicile și tăticii să folosească această nouă prevedere legislativă? Vor merge pe calea banilor, sau vor acorda prioritate timpului prețios petrecut alături de cel mic?

Dar voi, mămici, ce părere aveți? Vi se pare o inițiativă bună?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Sunt responsabilă de bagajul pe care îl vei duce cu tine prin viață

10 apr. 20195 apr. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat încredere, blândețe, blog de mamă, bunătate, educație, fericire, iubire, mam, parenting, valori, viața de mamă, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.