Etichetă: viață

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Povestea moldovencei care a schimbat trei țări în opt ani și a învățat să-și trăiască visul

Publicat în Povestea lorEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Liniștea caldă și profundă a dimineții a fost spulberată de ritmurile alerte ale deșteptătorului. Fără să se uite la ceas, își coboară tălpile goale pe podeaua rece. Răcoarea lemnului șlefuit o învăluie plăcut. Cu ochii pe jumătate închiși își desprinde trupul de așternuturile fine și se îndreaptă cu repeziciune spre butonul magic. O singură mișcare sloboade acorduri pline de foc dintr-o melodie de top. Își ridică mâinile în aer, își lasă părul ondulat să-i cuprindă umerii și se contopește cu muzica, cu dimineața, cu fericirea…

nina 1

Fiecare zi din viața Ninei Balan este o lecție de armonie, de acceptare și de împăcare. După mai mulți ani de zbucium lăuntric, tânăra a reușit să-și găsească pasiunea, iar odată cu ea – echilibrul și pacea. Astfel, fără să-și propună acest lucru, fata inspiră zeci de oameni absolut necunoscuți.

„Inspirația vine odată cu dorința de a le arată oamenilor că o minte sănătoasă începe într-un corp sănătos. Fiind studentă m-am confruntat cu multe probleme de sănătate. Pe atunci nu știam cât de mare este influența alimentației asupra modului de studiu. În ultimii 3 ani am început sa ma interesez de „Brain Foods” adică de ingredientele care sporesc concentrarea și energia și îmbunătățesc somnul.  Cred că aproape orice boală/ disconfort/ problemă poate fi tratată prin alimentație corectă și o atitudine pozitivă”, explică Nina.

nina 2

Încă de când era foarte mică a început să facă sport. Dorința de a excela și a de a-și autodepăși limitele a însoțit-o în permanență.

„Sportul m-a ales la vârsta de 7 ani când mama m-a dus de mânuță la școala de dans. Mereu am fost extrem de activă. La liceu,materia preferata era educația fizică. Am practicat dansul până pe la 17 ani. Acum, uneori, îmi pare rău ca nu am continuat să dansez . Probabil cu ambiția pe care am obținut-o în timp aș fi fost o atletă bună”.

Își trece degetele fine prin părul mătăsos. Amintirile din anii de liceu îi desenează un zâmbet nostalgic pe față. Își reconfirmă odată în plus că indiferent de provocările pe care i le-a scos în cale destinul, sportul a fost cel care a salvat-o mereu:

„Sportul a fost și este refugiul meu.  Am schimbat 3 țări în ultimii 8 ani. A fost necesar sa ma adaptez din nou la alte culturi, atmosferă și obiceiuri, iar sportul a fost evadarea mea din greutăți și probleme”.

nina 3

Modul de viață al Ninei Balan are la bază o întreagă filozofie. Pe lângă alimentația corectă și regimul de mișcare bine pus la punct, fata are grijă să-și păstreze sufletul cald și mintea limpede, ferită de gânduri negative, sau de sentimente dăunătoare.

„Frica este cea care ne stopează de obicei.  Chiar îmi place ideea care spune că „de cealaltă parte a fricii este libertatea”. Pentru mine schimbarea a început acum patru ani, când am venit în Statele Unite. Eram înspăimântată de modul de alimentație a studenților de aici. Departe de casă ,singură și fără un pic de confort, am căzut într-o stare de depresiei enormă. Evident, depresia a fost o consecință a mai multor factori , printre care studiile, problemele legate de aspectul  fizic și greutățile pe care le întâmpinam ca student imigrant. Totodată, depresia a fost și cheia spre success. Fără ea, probabil azi nu aș fi fost atit de curajoasă și mândră de calea grea pe care am parcurs-o. A fost greu, însă am înfruntat-o doar cu ajutorul sportului și alimentației”, povestește Nina.

Astfel, dintr-o necesitate forțată, tânăra a transormat sportul într-un ritual zilnic.

„Fac sport zilnic de la 25-45-60 de minute, depinde de timpul  pe care îl am la dispoziție. Nu ma antrenez pentru aspectul fizic. Mă antrenez pentru a mă mișca liber, pentru a dormi bine și pentru a avea energie. Îmi doresc sa fiu un exemplu. Oamenii devin mai încrezători când se simt puternici în propriul corp”, susține tânăra.

nina 4

După ce cele câteva melodii destinate dansului de dimineață și-au încheiat acordurile, Nina Balan își trece imaginar prin fața ochilor agenda cu lucruri pe care le are de făcut. Organizarea o ajută să fie responsabilă și să găsească timpul necesar pentru a fi cât se poate de activă. Când nu este la sala de sport, și nici la orele de la Universitate, face voluntariat. Deși este o persoană care își respectă propriile reguli, recunoaște că niciun regim din lume nu este suficient de convingător pentru a o face să renunțe la pâine moldovenească.

Deschide geamul, respiră adânc, apoi șoptește de parcă ar vrea să țină vorbele doar pentru ea: de cealaltă parte a fricii este libertatea…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Privilegii de mamă

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Cele 180 de secunde petrecute în cărucior au fost o eternitate pentru Mia. În debutul celui de-al patrulea minut nu a mai rezistat și a început să țipe, să se maimuțărească și să se descalțe arucând cu papucii și în stânga și în dreapta.

Eu, derutată și (de ce să nu spunem lucrurilor pe nume?) „ușor” enervată încercam s-o calmez în timp ce-i adunam ghetele de pe jos. Trebuia să intru în magazin, de asta un pact de pace ar fi fost numai bun. Când am reușit s-o conving cu o jucărie să mai stea locului ceva vreme, am văzut că din magazin iese un domn la cravată. Nu avea nimic în mâini, iar asta mi-a oferit siguranța că va reține pentru câteva clipe ușa ca să pot strecura căruciorul în interior.

Bărbatul a ieșit, m-a privit, a zâmbit și … a trântit ușa chiar în fața mea, care devenise tâmpă și  uimită în același timp. Atunci am înțeles ce poate fi mai enervant decât un magazin care nu are rampă de acces. 🙂

Odată ajunsă în interior, Mia a decis să-și susțină capacitățile vocale și să dea un concert deschis de operă. Mă lăsa să ajung în zonele mai aglomerate, mă privea fix, apoi cu o satisfacție vădită țipa din adâncul plămânilor. Deși lista de cumpărături era lungă, m-am rezumat la strictul necesar și m-am grăbit să părăsesc incinta.

Cu cele 10 kilograme de fericire în mâna dreaptă susțineam 3 pungi cu roșii, ardei și ceapă, iar cu cealaltă mână împingeam căruciorul care s-a transformat lejer într-un coș numai bun pentru cărat cumpărăturile.

La casă era liber. Relativ. În fața mea erau două doamne trecută de prima tinerețe care discutau despre copiii din Italia și despre minunații nepoței. Fiecare avea în față câte un coș maaare plin cu de toate. Fără grabă au pus produsele pe tejghea, continuîndu-și discuția. Când mare parte din alimente erau deja scanate una dintre ele și-a amintit că nu a luat zahăr. S-a răsucit în câlcâie și fără grabă a pornit în căutare.

Între timp, Mia mă acompania pe mine și pe ceilalți cumpărători cu niște țipete pline de zel, dădea din picioare, se lăsa cu capul în jos și își băga jucaria zornăitoare în gură, ca pe-o acadea. Când vedea că nu-i reușește s-o scoată, țipa și mai rău, apoi o lua de la capăt. Peisajul mirific a mai durat vreo cinci minute.

Ajunsă, în sfârșit, afară îmi venea să plâng. Mă dureau mâinile dar și mai mult mă durea frustrarea pe care o simțeam.

Concluzia? Nu mergeți la magazin însoțiți de un bebeluș pus pe baterii! 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

O mamă bună

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

Hei! Ce faci? Mai poți?

Publicat în Din viațăEtichetat , , , , Lasă un comentariu

În viață e atât de important să întâlnim uneori oameni care să observe graba nebună cu care înaintăm, să ne someze, să ne oprească și să ne întrebe: „Hei, ce faci? Tu chiar nu vezi că nu mai poți?”

Pentru că da, oricât de perfecți încercăm să fim, oricât de multe task-uri tindem să ne asumăm, oricât de multe chestii încercăm să facem, și oricât de bine vrem să ne iasă, trebuie să recunoaștem că uneori clacăm.

Și ar fi bine ca măcar din când în când, să ne oprim din goana asta contra timp, să ne așezăm undeva la umbră și să ne întrebăm: „Hei! Ce faci? Mai poți?”

Acesta nu e un text despre ceva, nu este vreo cine știe ce filozofie de viață.

E o adunătură de litere puse laolaltă într-o noapte, pe la ora 3, în notițele telefonului, după ce am alăptat-o pe Mia.

Sunt niște gânduri care nu mi-au dat pace până nu s-au văzut puse în siguranță, pe hârtie. Măcar ocazional, ar fi bine să ne aducem aminte că deși credem că suntem veșnici, nu suntem.

Să fim mai buni, să ne iubim mai mult unii pe ceilalți, dar mai ales – să ne iubim mai mult pe noi. Asta ca să nu ajungem într-o zi să privim în oglindă și să întrebăm chipul de vis-a-vis: „Hei, ce faci? Tu cine esti?”

Prima răceală: primul test de rezistență, and more to come

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , Lasă un comentariu

Liniștea și pacea și armonia din casa noastră s-au făcut nevăzute într-o după amiază de miercuri, când Mia a început să tușească. Rar, ce-i drept, dar destul de insistent. Câteva ore mai târziu a început să mârâie, să se liniștească doar dacă era luată în brațe și să plângă isteric în cazul în care era pusă în pătuț. O poveste, ce să mai!

Deși m-am îngrijorat destul de tare, am zis să aștept până a doua zi, să vedem dacă îi trece. Dimineața era mai bine, râdea, se juca. De mâncat, a mâncat cu poftă, așa cum face ea de obicei. După amiază, am văzut că tusea a revenit și odată cu ea a început și nasul să-i curgă. Chiar dacă ea era destul de activă și veselă, am zis să nu risc și am mers la medic. Nu are rost să vă povestesc că la ora 3 după-masă nu am găsit niciun pediatru la policlinică. Zile scurte-n toate ziua, nu-i așa? 🙂

După ce mi-am exprimat nemulțumirea (așa cum știu eu mai bine :)) în fața doctorului de familie, s-a găsit totuși un pediatru care să ne primească.

După consultație, medicul a zis că nu e nimic grav, că a prins o viroză și că ceva preparate din plante, plus ser fiziologic și batista bebelușului la îndemână ne vor face „ca noi” în câteva zile.

Ce voiam să spun  este că prima răceală a fost de  fapt primul test de rezistență  pentru noi. Din cauza năsucului mereu înfundat, copilul e iritat, plânge non-stop!, mai ales seara, și nu poate să mănânce cum se cuvine. Evident, foamea care se instalează încet, dar sigur, îl enervează și mai mult și tocmai când credeai că s-a liniștit, începe iar să țipe și să dea din picioare, și să mârâie și să se foiască pe toate părțile.

Somnul de noapte al părinților? – Un vis. În aceste zile în care am făcut cu rândul la cărat în brațe prin toată casa, și eu, și Nicu am regretat că nu am căutat niște cursuri despre cum se doarme din picioare. Sigur trebuie să existe așa ceva, nu?

Și încă un aspect – răbdarea și frustrarea. Pe google, când dăm la căutare cuvântul „maternitate”, găsim tot felul de informații în care se povestește despre această minunată perioadă și despre toată frumusețea ei. Tot acolo, găsim mame perfecte care niciodată nu se enervează, care au răbdare cât pește în mare și care sunt capabile să fie zâmbitoare pentru bebelușul lor 24/7. Problema este că atunci când asemenea imagini se vând la scară largă, este destul de frustrant pentru celelalte mame. Pentru femeile normale, imperfecte, care plâng, care se enervează, care vor să se dea cu capul de toți pereții, care recunosc că nu-și mai pot ține copilul în brațe pentru că efectiv au mâinile amorțite. Femei care au nevoie de ajutor, și care, uneori, nu au curajul să-l ceară. Sau nu au de la cine să-l ceară.

O altă idee care le descurajează pe tinerele mămici este exemplul trecutului, scos de la naftalină de rude de cele mai multe ori:

„Ei, la voi e foaie verde. Nu trebuie să spălați pelinci, nu trebuie să munciți pe deal, aveți totul la dispoziție, și tot vă plângeți că vi-i greu”.

Știți ce zic?

În concluzie, cred că ar fi onest să recunoaștem că maternitatea e frumoasă dar e și complicată. Că există clipe înălțătoare, dar și momente grele de care nu trebuie să ne fie rușine. Pentru că vorba poetului: femeia învinge totul, apoi plânge.

Voi cum faceți față răcelilor copiilor voștri? Ce metode ați încercat și au funcționat grozav? 🙂

 

Momente de luat în viitor

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , Lasă un comentariu

Mă gândeam zilele trecute că nu prea am fotografii cu mine de când eram bebeluș. Adică nu am deloc asemenea poze. Nicu, cu tată fotograf și toate ustensilele la îndemână abia de adună vreo 4-5 imagini din bebelușia lui. Probabil că așa erau timpurile. Oamenilor nu le stătea mintea la imortalizat momente. De regulă, copiii erau fotografiați pe la matineele de la grădinițe, eventual cățărați pe scaun, sau așezați, cu un cot sprijinit de un colț de masă. Știți ce zic? 🙂

Când eram tânără și nu aveam copil, puteam să jur că atunci când voi fi mamă nu-mi voi umple telefonul cu poze de bebeluș. Nu-i voi pune imaginea pe ecranul de blocare, și mai ales nu-mi voi plictisi prietenii cu asemenea fotografii. Îmi ziceam că nu are ce să fie amuzant într-un pui de om care face havuz de stropi din laptele din gură, și nici nu e normal să le dai oamenilor din afara casei să asculte cum chiuie, țiuie, râgâie sau face pârț copilul tău. Ei bine, de unde să știu eu că tentanția de a împărți aceste emoții va fi mai mare decât dorința mea de a rămâne un om de cuvânt? 🙂

În altă ordine de idei, mi se pare grozav că noi, generația prezentului, avem posibilități nenumărate de a opri timpul. De a îngheța cele mai dragi, mai calde, mai prețioase momente.

Îmi și imaginez cum peste ani, atunci când voi fi gârbovită de bătrânețe, ușor amnezică și plictisită de revoluția tehnologică care mă va înconjura, îmi voi lua o ceașcă albă, mi-o voi umple cu cea mai delicioasă cafea, îmi voi pune ochelarii pe nas, voi scoate de la naftalină albumul cu fotografii vechi și îmi voi plăti biletul spre tinerețe. Voi răsfoi ceea ce azi numesc prezent și îmi voi retrăi viața. Dar nu oricum, ci cu cele mai fantastice, mai emoționante și mai memorabile clipe ale ei.

Până una alta, mă gândesc cum să fac ca stocul cu lucruri frumoase de care urmează să-mi amintesc să fie cât mai mare…

🙂

 

Patru luni și jumătate

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

La patru luni și jumătate buburuza de ieri- alaltăieri, a devenit un ditamai bebelușul cu personalitate. Și-a descoperit deja mâinile și a învățat că poate face cu ele o mulțime de lucruri importante. Își apucă picioarele, le trage spre gură, apucă telefonul, îl trage spre gură, apucă jucăriile și tot la gură le duce. Ca și până acum, gura este centrul Universului lui. Cu ea mănâncă, cu ea țipă, cu ea cere, și tot cu ea se bucură.

Nu-l mai convingi așa ușor să stea doar pe spate, și nici pe burtă, și nici pe o parte, și nici pe alta. Pentru că acum totul este despre distracție. Dacă te-a împins păcatul să-i arăți cum zboară avionul, poți să-ți iei adio de la brațele libere.

A descoperit că vocea sa poate fi muuult mai atractivă atunci când e folosită la volum maxim, și nu ezită să se manifeste din plin, indiferent dacă e zi sau noapte.

Încearcă să lege silabe. Deși crede că duce discursuri înflăcărate, buzele lui se unduiesc într-un „chi-chi-chi incert”. Râde mult, cu toate gingiile la vedere. Vede distracția peste tot. Mai ales pe tavanul alb, care este extrem de amuzant. Pentru a se asigura că reușește să înmoaie genunchii tuturor privitorilor, când zâmbește își duce mâinile la piept și scoate câte un gângurit.

Își privește galeș părinții. Mai ales pe aceia dintre ei care poartă cu ei și alte beneficii. Cum ar fi laptele. Când se vede prins la piept, bucuria nu are margini. Uneori mai face câte o pauză scurtă, pentru a privi în ochi sursa, și scoate câte un oftat concentrat, ca să fie clar cât de mult a muncit pentru acest prânz bine-meritat.

Urmează somnul, care seamănă mai degrabă cu un maraton. Dă din mâini, din picioare, își întoarce capul cu viteză pe toate părțile, și apoi o ia de la capăt. Când crezi că tocmai s-a adâncit în cel mai odihnitor vis, o repriză de pârțuri bine-definite sparge tihna din jur, și uneori îl sperie.

Se trezește repede, caută cu privirea în jur și așteaptă să-și vadă „supușii” care se înghesuie să-i intre în voie. După ce scutecul e uscat, iar hăinuțele frumos mirositoare îmbrăcate, își începe din nou programul distractiv.

Râde, scâncește, geme, se foiește.

Când mai găsește câte o clipă de răgaz, se oprește și își privește părinții care stau tăvăliți de drag și iubire pe undeva prin colțurile lumii, care acum este doar a lui.

A bebelușului.  🙂

 Anunturi Gratuite Anunturi112.ro