Jurnal din autoizolare sau cum ne merg treburile între patru pereți

Fiind, în general, o persoană destul de ușernică – izolarea mi-a picat cam greu. Mai ales că încă nu mi-am revenit în totalitate după experiența concediului de îngrijire a copilului. Așa că atunci când am înțeles că trebuie să mă întorc la biroul din sufragerie, am zis câteva pipărate. În gând, că era Mia prin preajmă.

Da, acum ea e mereu prin preajmă. Vreau să zic: pe canapea, pe fotolii, sub masă, sub scaun. Pe masă, și oriunde vă mai imaginați că ar putea fi un copil de doi ani și jumătate închis într-un apartament cu O! cameră în care stăm momentan. 

1

Prima zi a fost de probă. Mă tot convingeam că nu-i mare lucru, că am mai făcut așa ceva până nu demult. În antiteză venea, însă, mârâitul continuu al domnișoarei și incapacitatea mea de a mă concentra la ce aveam de făcut. Pentru cine nu știe, când ești jurnalist – muncești cu orice ocazie, iar autoizolarea nu e o excepție. 

Zilele următoare m-au tot dat peste cap, încet-încet, așa că acum, după mai bine de o săptămână de autoizolare pot spune cu fermitate că sunt rostogolită de-a binelea.

În primul rând nu credeam că am în mine atâta răbdare. Mă surprind frumos, cum ar veni. Ca să înțelegeți și voi la ce mă refer: la fiecare două minute Mia vrea ceva și de fiecare dată – altceva. 

Măr. Apă. Pâine. Banană. Nu măr. Nu apă. Nu pâine. Nu banană.

Apă, dar nu în cana asta. În pahar. Dar nu în ACEST pahar. Cu lămâie, dar mai bine fără. 

Știți ce zic?

2

Apoi nu mă suspectam că pot să fiu bună și rea concomitent. Pentru că în ultimele luni sunt singură cu ea, sunt nevoită să o cert și să o împac cam în același timp. Și pe urmă mă mai mir de ce nu tremură când mă vede? :)) 

Gătitul. Am început să gătesc (și să mănânc) pe fon nervos. Mai ales să mănânc. De multe ori pe zi.

3

Știți care e partea mea preferată din tot acest proces? Când gătesc o oră, aștept încă vreo 15 minute să se răcească, pun în farfurie, iau tacâmurile, o invit pe domnișoară la masă, ea analizează situația și zice cu neprefăcută nepăsare – Nu.

mkjhbgvbjnAlt moment superb e acela când mă așez la laptop, încep să scriu un gând, să descifrez un sincron sau să ascult o declarație și Mia începe să mârâie că tocmai a sosit ora la care vrea ceva. Apoi se liniștește singură, dacă am suficientă tărie de caracter pentru a o ignora. Când liniștea durează mai mult de 3-5 minute, încep să-mi fac griji. Apoi realizez că oricum inevitabilul s-a întâmplat, și-mi mai aloc alte câteva clipe pentru treburile mele. Oricum va trebui să spăl, să strâng, să repar ceva … ce mai contează dacă o fac acum sau peste cinci minute?2020-03-23 19.27.36În cazurile extreme, când simt că îmi scapă controlul printre degete, îmi mut biroul pe podea, mai aproape de sursă. Bucuria ei e mare în primele minute. Sare, râde, mă trage de păr, mi se urcă în spate. O înțeleg – când nu-ți poți folosi toate cuvintele, orice metodă de comunicare e bună. Aș renunța la partea cu trasul de păr, dar nu eu decid, așa că o las baltă.2020-03-23 19.32.17Vine un moment al zilei când, ca orice doamnă, dă iama în dulap și își tocmește câte o ținută de zile mari. Uneori optează și pentru hainele mele, și nu așa, oricum, ci într-un mare fel.fefresApoi se gândește să-și manifeste talentele de pictor. Uneori pictează pe foi. De cele mai multe ori, însă, pe pereți, pe scaune, pe dulapuri, pe plapume și pe cearșafuri. Când am văzut-o că se muncește să urce pe fotoliu ca să deseneze niște mustăți unui personaj din desenele animate de la televizor, n-am mai avut nicio îndoială: dacă ies sănătoasă din această perioadă de autoizolare, înseamnă că minunile există.2020-03-23 20.02.13Totuși, deși îmi ia mulți nervi și îmi aduce multe motive de îngrijorare când mă gândesc la viitorul incert pe care îl avem în față, autoizolarea îmi oferă ceea ce acum două săptămâni părea să fie un lux: timp.

Timp pentru mine, pentru ea, pentru mine cu ea. Sigur că dacă aș putea obține și un pic de mine fără ea, m-aș declara fericită de tot, dar nu vreau să par nerecunoscătoare și mă mulțumesc și cu atât. 

A devenit foarte iubăreață și mă tem că dacă nu ar fi dat pandemia în lume aș fi fost prea grăbită pentru a observa ce frumos râde când mă vede, ce dulce vine să mă pupe și cât de multă nevoie are să fie în brațele mele.

2020-03-23 20.02.19

Poate aș fi fost prea ocupată ca să văd cum îi rămâne mic sarafanul din blugi și cum a început să se încalțe și să se îmbrace singură.

Nu știu dacă aș fi observat că știe din ce în ce mai bine să se orienteze în spațiu și că ține minte lucruri de oameni mari: să stingă lumina, să închidă ușa, să strângă jucăriile. 

Apoi m-aș fi pomenit că împart casa cu o adolescentă rebelă și m-aș fi simțit bătrână. Așa, datorită pandemiei, o să mă simt doar nebună. 🙂

***

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

 

 

Primul an de grădiniță – proba maturității pentru părinți

Stau în vârful patului, blocată între știri, conferințe de presă, muci, febră, medicamente și o groază de jucării înșirate prin toată casa. Dacă credeați că știți totul despre dezastru, înseamnă că încă nu aveți un copil care tocmai trece proba primului an de grădiniță. Mai rău decât asta poate fi doar vocea răgușită care te strigă din 3 în 3 în secunde, plânsetele lipsite de fir logic și moleșeala care îți dă de știre că nu-i de glumă.

Acum două săptămâni Mia a făcut o viroză ușurică. Cum este și evident, musafira a venit la pachet cu toate cele necesare, că doar așa se cuvine. După trei zile intense de tratamente naturiste, am ieșit învingătoare din această luptă. Mândria mea de mamă capabilă să rezolve o asemenea calamitate fără a folosi medicamente atingea cote impresionante. Îmi venea să mă pup în frunte pentru performanța deosebită. Am mers pe varianta clasică: ceai din cătină cu miere, dușuri călduțe, împachetări cu cearșafuri umede, ciorapi umezi în picioare, dragoste, puțin somn și multă RĂBDARE. Simplu, nu?

Au urmat alte două săptămâni vesele și fericite la grădiniță, despre care v-am mai povestit aici că e de vis. Bucuria nu a durat, însă, foarte mult așa că marți seara m-am pomenit cu un copil moleșit, apatic, dornic de îmbrățișări fără oprire și total neinteresat de alte activități decât statul în pat. Elemente absolut nespecifice pentru Mia, care, după cum știți deja, este o mică furtună pe baterii. M-am rugat la toți sfinții să nu fie ceea ce cred, dar după ce i-am atins fruntea am înțeles că inevitabilul s-a întâmplat.

La sugestia pediatrului nu încerc niciodată să scad febra copilului imediat ce o observ. Medicii subliniază că, de cele mai multe ori, febra este o reacție BUNĂ, care îți dă de înțeles că organismul celui mic luptă cu un virus nepoftit. Tot pediatrul mi-a spus că numărul mare de răceli cu care se confruntă copilul nu este un indicator al unei imunități scazute. Asta înseamnă doar că el este expus mai frecvent virusurilor, lucru evident într-o colectivitate.

Totuși, face să ne alarmăm în cazurile în care răcelile au o finalitate precum pneumoniile, otitele și alte afecțiuni care cer administrarea antibioticelor agresive.

Acum să revenim la situația noastră, care, sunt convinsă, nu este nici unică și nici irepetabilă. În această a doua priză de răceală am înțeles că metodele naturiste nu mă mai ajută la fel de mult, de aceea am mers pe mâna specialiștilor și am optat pentru câteva soluții medicamentoase. Asta după ce am văzut că Mia se simte din ce în ce mai sleită, iar împachetările cu cearșafuri umede și băile calde nu au mai putut să remedieze situația.

Totuși, ce simt eu de fapt, este că indiferent de intervențiile pe care le voi avea, copilul se va face bine în propriul ritm. Realizez, de asemenea, că există o legătură strânsă între îmbolnăviri și căpătarea imunității. Asta este metoda organismului uman de a lupta cu musafirii nepoftiți.

Acum nu ne rămâne decât să savurăm perioada asta magică când vrem ceva dar nu știm ce. Ce pot să zic cu siguranță este că în monotonia și liniștea absolută care mă înconjoară de vreo 48 de ore, parcă mi-ar fi dor de zvăpăiata mea care întoarce casa cu susul în jos, cântă, dansează și spune o mie de cuvinte pe minut.

Dar voi, dragi mămici și tătici, cum faceți față acestor perioade? Cum vi s-au acomodat picii în primul an de grădiniță și de câte ori ați fost nevoiți să vă cereți voie de la serviciu pentru a-i acompania în asemenea momente grele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Unde este limita?

Una dintre tendințele educației moderne este să reducă la zero practicile pe care le aplicau părinții noștri cu noi și să dea curs noilor valori care se promovează la greu la televizor, pe internet și în cărți scrise de oameni deștepți.

Așa se face că părinții nu mai pot să spună cu mâna pe inimă că aplică interdicții față de copilul lor, că îl ceartă pentru că a desenat cu mâinile murdare pe pereți și că îi vine să urle când cel mic se târăște pe jos și linge tălpile de la pantofi.

Acum, să fim serioși. Chiar așa?

Copiii nu au de unde să știe ce este bine și ce e rău, așa cum nu au cum să facă o diferență clară între lucrurile permise și cele interzise.

Da, interzise. Există lucruri interzise pe lumea asta. Așa cum pentru noi, ca adulți există limite pe care le respectăm chiar dacă nu ne place. De exemplu nu avem voie să lăsăm pungile cu gunoi în fața ușii de la bloc. Dar poate ne-ar plăcea să nu mai fim nevoiți să le ducem la tomberon, să deschidem capacul, să le ticsim peste tonele de deșeuri deja adunate și să riscăm să ne trezim și cu vreo pisică în față. Nu considerăm că ni se încalcă drepturile când știm de această obligație și nici nu ne temem că am putea rămâne traumatizați pe viață.

Atunci de ce copiilor le este permis să se tolănească pe trotuare, să se dea cu capul de pereți și să scoată limba de un cot țipând ca în junglă dacă nu i se îndeplinește o dorință?

De ce punem asta pe seama personalității care tocmai în acele clipe se manifestă? De ce încuviințăm un asemenea comportament?

Picii sunt extrem de deștepți, indiferent de vârsta pe care o au. Ei urmăresc și analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare reacție pe care o avem. Orice acțiune de a lor este o premieră, iar dacă va deveni sau nu un obicei de noi depinde.

Dacă odată va face scandal în public pentru a obține un anumit obiect și va vedea că ai reacționat pozitiv la isprava sa, o va repeta neapărat și a doua oară. Pentru că din reacția ta el a înțeles că e în ordine să facă asta. Altfel l-ai fi apostrofat, nu?

Acum să ne înțelegem: nu consider că trebuie să le punem interdicții la tot pasul și nici să stăm în calea lor spre descoperirea universului. Doar să nu exagerăm.

Nu de alta, dar mă îngrozește ceea ce văd la terenurile de joacă, în parcuri și la magazin. Nu am idee ce nu facem bine și unde anume greșim, dar sunt convinsă că niște limite nu strică. Mai ales că trăim într-o societate care și fără ajutorul nostru va șterge toate informațiile primite de acasă.

Se pare, totuși, că părinții noștri făceau bine unele lucruri. Deci nu chiar toate aspectele educației primite în copilărie ar trebui aruncate la groapa de gunoi.

Voi ce ziceți?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Mama e și ea femeie. Știați?

Zilele trecute o colegă de la birou zicea că urmează să-și viziteze o prietenă care a devenit mamă acum câteva luni. Pentru că, deocamdată, colega de care vă povestesc nu are copii, întreba cu ce daruri ar fi frumos să meargă în ospeție.

Răspunsurile au răsărit imediat, din toate părțile: bavețică, lingurițe, platouri secționate, borcănașe cu piureuri. Altfel spus, tot felul de chițibușuri de care ar avea nevoie copilul.

Nu mama.

Am observat că din momentul în care naște un copil, de cele mai multe ori, femeia încetează să mai fie percepută de cei din jur ca personalitate aparte. Separată de copil, adică.

Și cumva, mamele încep să se obișnuiască să primească mereu în dar jucării, zornăitoare, inele pentru dentiție și tot felul de elemente asemănătoare.

Și zâmbesc.

Și spun mulțumesc.

Pentru că sunt bine crescute.

Nu pentru că le place.

În realitate, aceste femei își doresc să fie percepute, măcar uneori, altfel decât la pachet cu cel mic.

Își doresc să primească mici atenții care le sunt destinate exclusiv lor.

S-ar bucura nespus dacă cei care le bat la ușă pentru a le giugiuli puiul ar veni nu cu jucării ci cu o cafea, de exemplu. Și i-ar propune să meargă în parc, unde ar putea să stea pe o bancă, să savureze băutura și să se relaxeze.

Cinci minute.

Sau dacă ar primi așa, pe neașteptate, o cremă pentru mâini. Aveți idee câtă veselă spală o mamă care nu face nimic în timp ce se află în concediu?

Sau de câte ori pe zi spală fundulețul bebelușului?

Sau câte covoare și pardoseli freacă încercând să potolească debandada pe care o lasă în urma lor cei mici?

Dorința de a primi atenția pe care o merită, de altfel, nu le face pe femei să fie mai puțin mame. Nici nu le transformă în niște egoiste degenerate care nu-și iubesc copiii.

Serios.

Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, e ca și cum ați avea o mașină la care țineți mult, și din momentul în care ați achiziționat-o ați primi de fiecare dată în dar lavete pentru șters geamurile, odorizante și ustensile pentru curățat parbrizul…

În altă ordine de idei, mamele blânde, dulci, grijulii și puternice sunt și ele femei.

Știați?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Sunt responsabilă de bagajul pe care îl vei duce cu tine prin viață

M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Încetarea alăptării: când? cum? oare?

Pentru mine alăptarea a fost un soi de realizare personală. La început nu credeam că pot, apoi am văzut că pot și am zis că nu va ține prea mult, apoi mi-am tot pus date limită: până la 3 luni, până la 6 luni, până la 9 luni, până la 1 an. Sâmbăta viitoare închei, peste o săptămână, peste două, și tot așa…

De fiecare dată motivele care mă determină să mă gândesc la încetarea alăptării sunt diferite. Pe lângă ceea ce scrie în cărți și pe site-urile de specialitate, alăptarea are și un revers al monedei. Și mi se pare corect să vorbim despre asta la fel de sincer cum vorbim despre clipele frumoase în care îi oferi copilului tău tot ce ai mai bun.

După ce Mia a făcut un an, am început să analizez tot mai atent perspectiva înțărcării. Pe de o parte pentru că am observat că ea a făcut din sân o deprindere de care se folosește cu orice ocazie, și pe de altă parte pentru că sincer simt că am nevoie de un pic de libertate.

-am observat că are tendința să mă dezbrace în public. Dacă până acum scâncea și se uita la mine cu ochi de motan chinuit, acum a prins la curaj. Și nu are limite de timp sau de spațiu. Sunt o adeptă a alăptării în public, susțin ideea cu fermitate, dar nu întotdeauna mă simt confortabil să fac asta.

-își petrece nopțile la piept. Și când zic „nopțile” am în vedere toate cele 6,7,8 ore de somn. E suficient să fac o mișcare greșită și gata, e din nou la sân. Credeți-mă că devine frustrant de la un timp.

-mănâncă bine alimente solide. Toate mesele sunt respectate, îi plac mult de tot legumele și adoră fructele. Nu are nicio problemă cu terciurile și nu face mofturi la masă (poate doar atunci când o doare ceva). Asta mă face să înțeleg că laptele matern îi folosește pentru alinare și alintare, nu pentru hrana propriu-zisă.

-nu adoarme și nu readoarme fără sân. O chestie destul de complicată atunci când vrei să ieși seara în oraș, de exemplu. În orice caz nu poți să vii acasă mai târziu de ora 10, pentru că altfel îi strici regimul, plânge isteric și adoarme mult prea greu.

În altă ordine de idei, analizez plusurile pe care mi le oferă alăptarea:

-o pot liniști oriunde și oricând. Este suficient să o pun la piept și toate furtunile lumii se transformă în cer senin și curcubee.

-nopțile sunt cu somn. Bine, atâta timp cât îi ofer ce vrea, pot să dorm și eu, măcar rezemându-mă într-un cot. Pe termen lung, nu e lucru puțin.

-la etapa asta când ea descoperă Universul, căderile sunt dese, respectiv țipetele și lacrimile sunt și ele la ordinea zilei. Un pic de lăptic este întotdeauna binevenit și rezolvă mereu criza.

-există o conexiune magică, unică. Nu știu cum va fi mai târziu, dar mi-e cam frică să rămân fără sentimentul acesta de importanță maximă pe care mi-l oferă atunci când stă la pieptul meu.

Acum, cu lista pro și lista contra în față îmi dau seama că dilema în care mă aflu crește de la o zi la alta. În sufletul meu se dă o bătălie: o parte din mine vrea să renunțe și să încerce să-și recapete libertatea și intimitatea de care are atâta nevoie. Cealaltă parte nu știe dacă a venit momentul potrivit și nici dacă va putea să-și gestioneze copilul într-o lume fără sân.

De fapt, ca o profitoare ce sunt, am scris acest articol pentru a vă ruga să-mi împărtășiți din experiența voastră. Cum ați simțit că e timpul? Cum ați început procesul și mai ales cum v-ați simțit după?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Scrisoare pentru fiica mea

Draga mea,

nu știu unde voi fi atunci când vei citi aceste rânduri, și nici nu sunt sigură că le vei acorda prea multă importanță. Totuși, m-am gândit că ar fi păcat să nu las scrise undeva „ale mele cinci copeici”. Cel mai probabil când vei găsi acest text, vei face o față plictisită și vei da alehamite din mâna stângă. Chiar și așa, te rog să ai răbdare și să parcurgi (măcar pe diagonală) mica mea incursiune în marele tău zbor.

Erai doar o liniuță roșie pe un test de sarcină când am înțeles că vei fi o minune. Nu m-ai dezamăgit nici atunci când ai venit pe lume, nici atunci când ai început să faci primele pozne și nu o să mă dezamăgești niciodată. Ești grozavă și o să depun tot efortul ca întreg Universul să știe și să fie de acord cu acest lucru.

Te rog să ai grijă de sufletul tău. Să nu lași oamenii nepotriviți să-ți intre în el cu bocancii murdari, și să nu permiți nimănui să-ți taie aripile. Aerisește camerele inimii tale după fiecare nereușită și decorează-ți mintea cu lumină.

Fii blândă. Ascultă-i pe toți, dar fă așa cum simți, așa cum crezi. Se vor găsi mulți dintre cei care vor vrea să-ți fie părtași ai succesului, dar aproape nimeni nu va fi lângă tine atunci când vei pierde.

Nu judeca după aparențe. Uneori un zâmbet larg este doar un paravan pentru o inimă întunecată.

Sărăcia și bogăția sunt trecătoare. Anii vor zbura ca gândul, iar ceea ce va conta cu adevărat nu va putea fi pus în portmonee.

Dragostea cere răbdare. Nu te întrista dacă ți se pare că aștepți prea mult și nici nu deznădăjdui. Cei care știu să aștepte primesc întotdeauna ce-i mai bun. Tatăl tău e o dovadă vie în acest sens.

Fii deșteaptă. Învață, studiază, caută. Nu te opri nicicând din a descoperi, și nu înceta să-ți pui întrebări. Acolo unde apar întrebări, vor fi și răspunsuri.

Ai încredere în tine. Crede în forțele proprii și încearcă să nimicești complexele pe măsură ce simți că au apărut. Nu tărăgăna cu acest lucru. Odată adunate îți va fi greu să scapi de ele și nu vei ști de unde să începi.

Ai grijă de sănătate, de păr, de față și de corp.  Atâta timp cât vei fi sănătoasă, îngrijită și  frumoasă – vei avea totul.

Călătorește. Lumea e plină de locuri minunate pentru care o viață poate fi prea puțină ca să reușești să le vezi. Investește în impresii, senzații și vise. Oriunde mergi, mănâncă bucate tradiționale și gustă băuturile locale. Așa nu vei uita niciodată pe unde ai călcat.

Muncește. Câștigă-ți propriii bani. Nu-ți lăsa niciodată viața în mâinile altcuiva, și nici nu aștepta să muncească altcineva pentru tine. Nu va fi ușor. Uneori va fi al naibii de greu, dar să știi că ceea ce se obține greu – se pierde greu.

Nu uita de unde ai plecat. Nu încerca să pari ceea ce nu ești și nici nu cere mai mult decât știi că meriți. Dacă vei urma pașii de mai sus, vei obține tot ce ți se cuvine și un pic mai mult de atât.

Fii fericită! În fiecare zi. Dacă simți că nu ai motive-caută-le. Le vei găsi neapărat în jurul tău.

Căsătorește-te doar cu omul iubit. Viața e și așa destul de complicată. Iubirea îndulcește clipele negre.

Iar acum uită tot ce ți-am spus și trăiește așa cum vrei. Oricare dintre alegerile pe care le vei face, va fi cea corectă.

Doar un singur lucru te mai rog: fii extraordinară!

 

 

Zece lucruri pe care le-am înțeles de când sunt mamă

Când eram însărcinată eram foarte interesată de articolele scrise de mămici care își împărtășeau experiența maternității. Eram curioasă cum arată această etapă din perspectiva femeilor care o trăiesc la intensitate maximă. Speram să învăț câte ceva din poveștile lor, dar și să-mi diminuez sentimentul de frică și incertitudine care mă copleșea uneori. V-am mai spus că înainte de Mia nu am interacționat deloc cu alți bebeluși, iar tot ce urma să mi se întâmple ar fi fost o premieră. Sau mai bine zis o lecție practică.

Acum o privesc cum doarme liniștită și își mișcă buzele frumos conturate. Suntem împreună de 12 luni și jumătate, iar timpul care părea că se scurge atât de greu, de fapt a zburat ca vântul. M-am tot gândit în acest răstimp care au fost principalele concluzii pe care le-am făcut în primul an de când sunt mamă.  Aș fi vrut să dau peste un astfel de text atunci când eram însărcinată, sau atunci când în primele luni după naștere simțeam că puterile mi-au secat. Sunt gânduri în care cred, deși recunosc: la teorie sunt mai  bună decât la practică.

Tu ești cea mai bună mamă pentru copilul tău

Asta ar fi bine să ne-o scriem în frunte. Ce-i drept în primele luni nu stăm prea mult la oglindă, de asta mai bine s-o reținem în minte. Nimeni nu știe ce e mai bine pentru copilul tău, iar sfaturile și sugestiile venite din partea rudelor, prietenilor și pur și simplu din partea persoanelor binevoitoare trebuie să fie tratate cu lejeritate.

Copilul înseamnă mult, dar nu înseamnă totul

Da, e iubirea vieții tale, sensul pe care îl căutai în lume și omul fără de care nu poți să-ți imaginezi ziua de mâine. Totuși, copilul nu este singurul tău rost în viață. El va crește mai repede decât vei reuși tu  să numeri până la zece. Va deveni un om cu viața lui, cu planurile lui și cu  sensurile lui. Dacă îți clădești toată existența în jurul lui, s-ar putea să te pomenești într-o zi o ruină. Iubește-ți copilul mai mult decât orice pe lume, dar nu uita că lumea ta începe cu tine!

Prietenii nu te-au trădat

Nu mai primești mesaje, nu-ți mai sună telefonul, nu mai ești chemată la petreceri? Te simți trădată? Nu ai  de ce. Prietenii pe care îi aveai înainte de a deveni mamă sunt tot acolo. Nu au complotat împotriva ta și nici nu te ignoră în mod deliberat. Pur și simplu lumea lor se rotește într-un ritm diferit de al tău, iar interesele comune nu vă mai ajută să fiți la fel de uniți. Viața este un filtru. Amintește-ți de tine când făceai parte din tagma lor. Cât de interesată erai de o mămică care îți povestește mereu despre scutece, biberoane și peripețiile făcute de bebelușul ei?

Ai luat o pauză, nu ai ieșit din joc

Tot ce ți se întâmpla înainte de a apărea copilul a fost minunat. Și va mai fi. Ceea ce ți se întâmplă acum este doar o etapă. Nu ai devenit neinteresantă, nu îți pierzi din profesionalism și nici nu pui cruce pe cariera ta. Ai luat o pauză necesară, care te ajută să-ți resetezi prioritățile. De acum încolo vei ști mai bine să-ți prioritizezi interesele, timpul și banii. Nu?

Respectul se învață din primele zile de viață

Îți dorești să ai un copil educat, care îi respectă pe cei din jur? Cred că cea mai bună cale pentru a atinge scopul propus este să-i oferi puterea exemplului. Respectă-l. Nu-l forța să mănânce atunci când îți arată cu toată ființa că nu mai vrea. Nu-l impune să stea într-un loc în care vezi că nu se simte confortabil. Nu-l ignora nici pentru o clipă și încearcă să-i înțelegi ieșirile. Asta îmi propun și eu să fac, deși recunosc că pe alocuri e al naibii de dificil.

Mamele perfecte nu sunt chiar atât de ideale 

Nu există niciun fel de perfecțiune. Și foarte bine. Întotdeauna se vor găsi oameni care vor încerca să te convingă că sunt mai buni decât tine, că fac anumite lucruri mai bine, că știu mai multe. Bucură-te pentru ei. Aplaudă-i dacă simți că de asta au nevoie. Nu te forța să-ți setezi programul după al lor, nu respecta regulile impuse de ei și nici nu te blama pentru micile nereușite. Privește în urmă și vezi ce drum minunat ai parcurs împreună cu copilul tău. Oare nu e asta adevărata perfecțiune?

Când vrei să plângi – plângi

Inevitabil apar momente în care simți că nu mai ai puteri. Că vrei să renunți la tot și să o iei la fugă. Nu-ți ascunde aceste trăiri. Dă-le dreptul la viață. Te vor elibera. Te vor calma. Te vor ajuta să o iei de la capăt.

Ia-ți copilul în brațe. Nu va deveni mai alintat din cauza asta

Dacă plânge, are nevoie de tine. Eu așa simt. De aceea o iau în brațe ori de câte ori văd că își dorește asta, dar și de fiecare dată când asta e ceea ce vreau eu. Îi savurez mirosul moale și îmi vine s-o mănânc. Să facem asta cât mai des. Nu vor mai încape mult timp la pieptul nostru.

E normal să vrei să te detașezi de copil

O bună perioadă de timp mă frustra acest gând. Mă gândeam că nu e normal să simți că vrei să „scapi” pentru câteva ori de cel mic. Că sunt o mamă egoistă. Ceea ce și sunt, de fapt, dar nu despre asta e vorba aici. Înainte de a fi mamă ești om. Și ai nevoie de detașare. Am înțeles că nu e sfârșitul lumii dacă plec pentru câteva ore. Mai ales că atunci când revin dragostea este și mai mare, iar răbdarea și calmul parcă izvorăsc.

Poți combina activitățile

Da! Poți să ai grijă de copil, dar și de plăcerile tale. Maternitatea te învață că ai forțe nebunănuite și că poți activa în regim multi-tasking fără niciun fel de probleme. Așa cum poți să dai cu aspiratorul în timp ce ții bebelușul în brațe, așa cum poți să mesteci în oală în timp ce el ți se cațără în cap, exact așa poți să privești filmul preferat, sau să-ți pui pe față o mască.

Între noi fie vorba, la multe dintre lecțiile pe care le-am bifat în acest an sunt încă repetentă, dar fac tot posibilul pentru a deveni premiantă.

Voi ce ați învățat de când sunteți mame?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

O mamă bună

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.