Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

Familia Alistar: cuplul care aduce lumea în casa lor

„Mdaaa, abia acum realizez cât de departe am ajuns”, exclamă într-o engleză stâlcită sud-coreanul Young-Jin Cha, mijind ochii înguști de după ochelarii cu rame subțiri și negre. Cerul senin de toamnă care se înghesuia insistent printre ramurile pustii ale cireșului bătrân din ogradă, îl făcu pe bărbatul trecut de prima tinerețe să-și perinde agale mâna prin părul des și lung. Coborî în grabă cele câteva trepte, se opri, respiră adânc și continuă să mănânce lacom cu ochii peisajul atât de diferit care i se așternea în față.

Rezemat de pragul înalt, Sergiu, gospodarul casei, zâmbi satisfăcut. Acum câțiva ani, navigând pe internet a găsit un articol care povestea cum oameni din întreaga lume găzduiesc străini, cu scopul de a face schimb cultural de impresii. Deși i s-a părut ușor nebunatică ideea, a împărțit-o, mai în glumă, mai în serios cu soția sa. Pentru că-și cunoaște prea bine nevasta, știa că Dina îi va întâmpina propunerea cu scepticism. Dar mai știa că la fel ca și el, soția sa are o dorință nestăvilită de a face cunoștință cu oameni și culturi noi. Așa a început aventura familiei Alistar în lumea couchsurfing-ului.

Couchsurfing este o modalitate inedită și deloc costisitoare de a călători și de a-ți îmbogăți arealul cultural. Frumusețea acestei experiențe constă mai ales în faptul că stând acasă la persoana care acceptă să te găzduiască, simți exact ce înseamna viața din țara sau orașul în care ai ajuns. Altfel spus, dacă mergi în Franța, încalți pantofii francezilor și preț de câteva zile trăiești realitatea lor.

Din clipa în care au decis de comun acord să deschidă ușa casei lor pentru diferiți oaspeți din diverse colțuri ale lumii, viața celor doi Alistari s-a schimbat. Fiecare vizitator aducea cu el o fărâmă dintr-o lume nouă, necunoscută și atât de interesantă.

„Poate fi destul de dificil să ajungi în toate țările de pe globul pământesc. Dar e foarte frumos să poți să aduci întreaga lume în casa ta. Unde mai pui că nu sunt mulți moldovenii care se pot lăuda că deși ei nu au fost în Coreea de Sud, de exemplu, Coreea a venit la dânșii”, spune Sergiu Alistar cu un zâmbet generos pe față.

Optimist, plin de viață, îndrăgostit de fotografie, bărbatul încearcă să trăiască cu pasiune. Privește lucrurile dintr-o perspectivă amplă, poate de aceea se încumetă să experimenteze fără frică.

„Nu pot să spun că avem temeri înainte de a ne primi oaspeții din străinătate”, adaugă bărbatul deschizând trusa cu obiective pentru aparatul de fotografiat aranjate frumos.
„Fiecare solicitare este însoțită și de o descriere amănunțită a persoanei. Întotdeauna poți să refuzi un potențial vizitator, în cazul în care ți se pare suspect sau agresiv. Pentru noi cel mai strict criteriu de selecție ține de interese comune. Aceleași pasiuni sunt, de regulă, garantul unor discuții interesante și armonioase”.

Îl privesc cum se îndreaptă spre dulapul din lemn masiv așezat în colțul camerei spațioase. Deschide un sertar și scoate de acolo un plic alb, plin cu fotografii. Portrete în mare parte.

„Acestea-s „pașapoartele” vizitatorilor noștri”, spune cu o urmă de mândrie în glas. „E un fel de condiție pe care le-o pun celor care ne calcă pragul. Nu încerc neapărat să surprind ceva prin intermediul lor. Le păstrez cu drag, iar atunci când le privesc, îmi amintesc cum am petrecut timpul cu fiecare dintre acești oameni”.

Cu o mișcare îndemânatică a răsturnat conținutul plicului pe masa acoperită cu o pânză albă, brodată. Gestul a umplut fața de masă cu chipuri vesele, și mai triste. Ochi înțelepți, mai tineri, și mai bătrâni, mă priveau din cele câteva zeci de fotografii.

„Ea este Mel. A venit din Turcia”, povestește Sergiu cântărind în mână imaginea unei femei de vârsta a doua, cu ochi senini și blânzi și zâmbet larg. ”Prezența ei emană foarte multă căldură. De parcă te-ar strânge bunica în brațe”, adaugă bărbatul fixând preț de câteva clipe fotografia cu privirea

1

„Sau Alex, de la București”, ridică poza unui tânăr zâmbăreț care ține în mână un pahar cu vin roșu, moldovenesc. „Cu el am rămas și acum în relații bune”, spune Sergiu Alistar cu satisfacție în glas.

2

Am vrut să știu cum reușește familia Alistar să găsească  acea punte de legătură  în comunicarea cu oaspeții lor. Cu același zâmbet cald pe față, Sergiu povestește că le solicită vizitatorilor să cunoască limba rusă sau limba engleză.

„Totuși, odată am primit un vorbitor de limbă franceză. Vorbea rău engleza, dar partea bună e că o înțelegea. Eu, la rândul meu, vorbesc rău franceza, dar o înțeleg. Așa și comunicam: el întreba în franceză, eu răspundeam în engleză. Toate barierele au fost depășite când am început să culegem împreună piersici. Mi-a fost de mare ajutor”, recunoaște Alistar.

Așezându-se pe un scaun fără spetează, și-a sprijinit un cot de colțul mesei.

„E minunat cum se pot crea relații între oameni absolut străini în doar câteva clipe de interacțiune. Unii oaspeți, odată intrând în casă îmi dădeau senzația că sunt niște vechi prieteni, pe care nu i-am văzut demult, și cărora am atâtea să le spun. De regulă, contactul se leagă în primele clipe”, explică gospodarul de la Mileștii-Mici.

Atunci când deschide ușa pentru vizitatori, familia Alistar le pune cu drag pe masă bucate moldovenești.

„Nu avem un meniu special. Ce pregătim pentru noi, le propunem și lor. Dacă își doresc să descopere mai mult din cultura noastră gastronomică, le sugerăm localuri reprezentative. Când am mai mult timp liber, îmi însoțesc oaspeții în excursii”, adaugă Sergiu.

În timp ce aduna zecile de fotografii, înghesuindu-le între pereții subțiri ai plicului, bărbatul mărturisește că și-a propus să realizeze cel puțin 100 de portrete ale străinilor care-i calcă pragul.

L-am întrebat cu ce impresii pleacă vizitatorii din țara noastră.

Râde.

„Părerile sunt diferite. În mare parte bune. Nici nu au cum să fie altfel, pentru că eu, ca un moldovean veritabil, nu las pe nimeni să plece fără să facă cunoștință îndeaproape cu cartea noastră de vizită. Iar după un pahar de vin rece, proaspăt scos dintr-un poloboc de lemn, inima se încălzește, iar realitatea…se colorează”.

sursa foto: alistar.md

Soluția pentru gheața de pe trotuare. Așteptăm vara sau … ne schimbăm atitudinea?

Primăria nu-și face treaba. Nici Guvernul. Nici Parlamentul. Nici Asociația de locatari. Nici vecinul. Zăpada cade prea des. Gheața e prea alunecoasă. Drumurile sunt vinovate că nu se curăță singure.

Am tot auzit în ultimele zile cum oamenii se plâng că nu pot merge pe trotuare din cauza faptului că sunt extrem de alunecoase. Că sunt nevoiți să meargă pe carosabil. Și eu, la rându-mi, înjur în gând fiecare mișcare pe care o fac. Și eu pășesc cu frica în sân.

Azi dimineața, când am ieșit din casă, în fața mea mergea o femeie uscățivă, mărunțică, care cu o mână își sprijinea bastonul, iar cu alta – arunca sarea, pe care o scotea din buzunarul cojocului ferfenițat.

M-am oprit și am întrebat-o de ce face asta. M-a privit cu uimire:

-Pentru că am nevoie să mă duc la magazin. Și altfel nu pot merge, că-s bătrână. Mă tem să nu-mi rup vreo mână. Până mă întorc de la cumpărături, gheața se va topi,- mi-a răspuns scurt femeia și și-a văzut de treabă.

Și atunci m-a luminat un gând:

Despre asta este vorba, dragii meu. Despre implicare. Decât să ne plângem că nu avem trotuare curățate, decât să riscăm că fiecare pas se va sfârși cu  vreun membru rupt, am putea să ne schimbăm un pic atitudinea. Pe mine abordarea acelei bătrâne m-a inspirat.

Da, autoritățile nu-și fac bine treaba pe multe aspecte. Da, sunt indiferenți atunci când vine vorba de viața omului simplu. Dar, la drept vorbind, chestia asta se întâmplă peste tot în lume. Nu vine primarul să-ți facă ordine în scara blocului. Nu vine președintele țării să-ți toarne nisip și sare peste pragul din fața casei. Nu așa funcționează lucrurile într-o societate civilizată.

Dacă și eu, și tu, și alții, am arunca câte o mână de sare pe porțiunea de drum pe care mergem, pariu că n-am mai avea trotuare inaccesibile?

Și dacă avem impresia că votând pe cineva ne-am spălat pe mâini de responsabilitățile sociale, cred că mergem într-o direcție tare greșită.

Voi ce părere aveți? Cum scăpăm de gheața de pe trotuare?