„Trebuie s-o dai cu lumea că e cam sălbăticuță”.
„Ieși mai des cu ea în locuri aglomerate, să vadă mai mulți oameni”.
„Doamne ferește ce-i de delicată”.
„Eu am o prietenă care are o prietenă care are un copil fooooarte sociabil. Se duce în brațe la oricine”.
„O să vezi ce probleme o să ai când o să o duci la grădiniță”.
Sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am auzit constant în ultimul an. Asta pentru că Mia nu părea să fie un copil prea sociabil. Cel puțin nu din primele clipe de interacțiune. Este genul acela de caracter care are nevoie de timp pentru adaptare, apoi așteaptă ca cel care se cere să o ia în brațe să o cucerească. Să-i zâmbească într-un fel, s-o tenteze cu ceva.
Recunosc, de fiecare dată când venea cineva în ospeție, sau de fiecare dată înainte de a merge noi undeva simțeam că mă furnică șira spinării. Îmi făceam griji de felul în care va reacționa ea la oamenii noi pe care urmează să-i întâlnească, dar și de ce vor spune cei care vor dori să interacționeze cu ea și nu vor putea.
De fapt, nu aveam ce face. Pentru că, de fapt, nu este scris nicăieri cât de sociabil și deschis trebuie să fie un copil, așa cum tu ca mamă nu datorezi nimănui explicații despre ce acțiuni întreprinzi ca să-ți determini bebelușul (!) să devină mai dornic de comunicare.
Acum situația s-a ameliorat, fapt care m-a convins că trebuie să scriu acest articol. Sigur că există copii perfecți care fac totul așa cum se cuvine și care au norocul de a avea mame perfecte, coafate și zâmbitoare. Atâta timp cât noi nu aderăm la această ligă, mă gândesc că ne permitem marele lux de a fi sinceri și de a spune lucrurilor pe nume.
Eu de-a lungul primului an de maternitate nu am fost o mare amatoare de locuri intens aglomerate, nici de ieșiri în localuri cu bebelușul.
Cred că până să facă Mia un an nu am fost niciodată cu ea într-un local. Nu zic că e bine, pentru că cel mai probabil nu e. Totuși, eu așa am simțit, atât pentru confortul ei cât și pentru al meu. Sau mai ales pentru al meu.
Apoi, nu ai cum să ceri de la un bebeluș să fie mega-sociabil când singurele persoane pe care le vede săptămâni la rând sunt mama și tata. Cu ei socializarea se face la maximă intensitate, vă rog să mă credeți pe cuvânt.
Partea bună este că odată cu trecerea timpului, caracterul copilului se schimbă. Am observat că ușor-ușor Mia lasă armele jos și poate fi ispitită lejer cu vreo jucărie colorată. Unde mai pui că se și distrează analizând fețele străinilor din jur.
Pun mare parte din acest progres pe seama călătoriei din Spania, care ne-a forțat oarecum să petrecem o groază de vreme prin aeroporturi, gări, restaurante și străzi intens populate.
M-am liniștit de-a binelea abia azi, când de-a lungul unei ture de 20 de minute petrecute printre rafturile unui magazin, a făcut schimb de priviri galeșe cu un cavaler cu o ditamai mașinuța în mâini, i-a zâmbit larg doamnei de la casă și a cochetat cu paznicul.
Dar copiii voștri cum stau lucrurile la capitolul comunicare? Ce sfaturi deocheate ați primit în acest sens de la cei din jur?
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.
Vise la pachet 