Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă. 

  • Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
  • Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
  • Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
  • Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
  • Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
  • Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

 

Vaccinul: unealta diavolului sau un rău necesar?

Cel puțin în familia noastră, așa s-a pus problema. Încă de pe vremea când nici măcar nu eram însărcinată. N-o să vă vină să credeți, dar uneori, un cuplu de oameni tineri, deschiși la minte, pasionați de umblătură prin lume, pot discuta și despre asemenea chestii bizare cum sunt vaccinurile.

Și cum ziceam, încă de pe atunci, eu și cu soțul meu duceam polemici deschise despre cum vom fi noi niște părinți responsabili și cum vom lua noi cele mai bune decizii pentru puiul nostru. Adevărul este că în timp ce eu mă poziționam în tabăra indecișilor, Nicu era ferm convins că vaccinul este o unealtă a diavolului.

-Înțelegi, vaccinul este creat pentru a face selecția naturală. Sigur se pune acolo un virus care odată ajuns în organism, sau îl face mai puternic, sau îl omoară. Este un fel de cod, – își argumenta poziția bărbatul meu cu o voce apăsată, propunându-și să mă convingă de adevărul lui.

Acuma, nu știu ce să zic. O fi vreo fărâmă de adevăr în ceea ce zice omul, aprig privitor de discovery și alte posturi deștepte. Eu nu am reușit să-i aduc atunci suficiente contraargumente, și am decis de comun acord să lăsăm baltă subiectul pentru o vreme.

În ce mă privește, pe toată perioada sarcinii am mai documentat tema, din cel puțin trei surse, așa cum am fost învățată la școală. 🙂

Evident, sursele deseori se cam băteau cap în cap. În timp ce Organizația Mondială a Sănătății propagă ideea imunizării, forumurile de pe Facebook povestesc istorii în care vaccinarea a adus cu ea o mulțime de complicații, iar televiziunile arată reportaje în care diverși medici și experți oferă garanții că produsele care li se injectează micuților sunt verificate și au cel mai înalt nivel de calitate și siguranță.

Așa se face că  atunci când a apărut copilul, și când s-a pus problema imunizării, m-am trezit față în față cu dilema care a devenit și mai pronunțată odată ce soțul,  orator înflăcărat altădată,  s-a potolit. Când l-am întrebat dacă ducem copilul la vaccinare, nu a sărit să zică că nu-l ducem. Dar nici nu m-a înduplecat să facem acest pas. 🙂

Bun. Iată cum am gândit eu această etapă cu mintea mea de femeie, dar și de mamă.

Din punctul meu de vedere, vaccinarea este în primul rând o responsabilitate socială. În condițiile în care peste 99,5% dintre copiii din țara noastră sunt supuși imunizării, nu am dreptul să risc.

Statisticile arată că anual, vaccinurile salvează 2,5 milioane de copii de boli care pot fi prevenite. Cel mai bun exemplu în acest sens este rujeola. Focarele acestei boli sunt din ce în ce mai pronunțate în Ucraina și în România.

Nu dau cu parul, și nu încerc să conving pe nimeni. Sănătatea copiilor noștri este cea mai importantă. Indiferent de ce zice lumea, de dogme, de sfaturi, de orice. Și eu nu am ascultat părerea nimănui atunci când a venit vorba de acest subiect. Consider că este o chestie care se calculează la rece de fiecare părinte în parte.

Dar, dintre atâtea boli care există în lumea asta, atâtea maladii care ne distrug viața și ne ruinează credința în tot ce-i bun și frumos, mie mi s-a părut normal să pot să mă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a evita măcar ceva.

Revenind, vreau să vă zic că mi-am vaccinat copilul, dar am stat cu frica în sân. O frică din aceea nouă, care te face să tremuri. În toată situația asta, am înțeles că la noi există o problemă gravă de comunicare, de informare. Nu mai știm în cine să avem încredere. Și nu ar trebui să fie așa.

Ar trebui să știm unde să căutăm o anumită informație, așa cum știm unde să mergem dacă vrem să ne facem manichiura, și în care magazin să intrăm dacă vrem să cumpărăm lapte.

Ar trebui să putem avea încrederea că medicul nostru ne va oferi cel mai bun sfat.

Blogurile, comunitățile de mame, grupurile închise și deschise, nu sunt și nici nu trebuie să fie o sursă de informare pe bune. Acolo ar trebui să găsim păreri, experiențe, sugestii.

Nu sfaturi. Nu indicații. Nu recomandări.

Voi ce părere aveți despre imunizare? Se poate trece peste?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.