-Pui, pui, pui! Pui, pui, pui…
La cei 65 de ani ai săi, mătușa Elena, o femeie robustă cu un batic verde legat după ceafă, îmbrăcată într-o bondiță ferfenițată măsoară la pas toloaca din fața ogrăzii. Ține subțioară un lighenaș albastru, crăpat într-o parte, plin cu grăunțe. În încercarea disperată de a ademeni toate moțatele spre boabele aurii își arcuiește vocea și le strigă până răgușește. După ce toate grăunțele au fost împrăștiate peste pământul acoperit de iarba uscată și bătută de atâta umblătură, femeia își strânge victorioasă lighenașul gol la piept și se întoarce cu pași repezi spre casă.
Intră în ogradă, pune sârma la portița din fier nevopsit și se așează pe prispa acoperită cu un țol dungat:
-Of, of, of. Tare mă mai dor șalele. Îi a ploaie. Precis. Ian cât m-oi mai hodini, dă să spăl eu țolul ista că amuș vin omăturile și n-om mai trăi ca porcii. Se ridică în picioare, se îndreaptă mândră pe spate, își trage răsuflarea și cu un elan venit din surse necunoscute pune mâna pe o perie veche și demult tocită. O înmoaie într-un lighean mare, de metal, cu apă rece ca gheața și o apasă cu îndârjire peste țolul uscat și prăfuit.
-Spălați cu apă rece?
Întrebarea o năucește. Își întoarce privirea jucăușă și cu un zâmbet ironic răspunde:
-Dap că nu-i gerul lumii afară. Dacă mă duc să încălzesc două căldări de apă, fac numai risipă. Lemnele sunt cu număr la noi. Nu le folosim pentru toate nebuniile. Șapoi, până scot căldarea cu uncrop afară, până îmi îndrept șalele, până pornesc spălatul, apa se răcește. Îl spăl eu și așa, că nu-s mare boiereasă.
Și-a încheiat discursul dând agale din cap, și reveni la țolul care între timp devenise jilav.
-Dacă aveam și noi un primar gospodar în sat, am fi avut apă la robinete, cum are toată țara aproape. Da așa…
-Păi voi, localnicii, ați încercat să faceți o solicitare la Primărie în acest sens?
Râse zgomotos.
-Interesantă mai ești. Cui îi pasă de solicitările noastre? Cine suntem noi? Pe noi ne caută înainte de alegeri, și ne uită a doua zi după ce s-au așezat în scaun. Ne-am deprins și nu ne mai stricăm gura degeaba.
Mâinile crăpate pe alocuri chinuie cu iscusință țolul. După ce l-a ros bine pe o parte, își face vânt, și cu o singură mișcare îl întoarce pe partea opusă. Iar înmoaie peria în lighean, iar o plimbă peste dungile roșii, verzi și negre.
O analizez dintr-o parte. Încet, parcă nevrând s-o întrerup din lucru o rog să-mi povestească despre viața pe care a trăit-o. Se îndreaptă de spate. Îi privesc fața brăzdată de riduri fine, și văd cum ochii albaștri se aprind într-o lucire tinerească.
-Of, of, of… Am trăit și eu ca toată lumea. Pe unde mai bine, pe unde mai greu. Tare am vrut să fiu artistă. Încă de mititică, mă suiam pe taburetcă și cântam cât mă țineau plămânii. Pândeam să nu fie nimeni acasă, că dacă mă auzea mama îmi zicea să închid gura că o doare capul. Țin minte că era prin clasa a opta când am spus la școală că vreau să fiu și eu o Tamara Ciobanu, o Maria Drăgan. Au râs colegii de s-au prăpădit. Spuneau că dacă mă sui eu pe scenă, crapă scândurile. Alții au zis că n-o să mă încapă ia și catrința de grasă și-s… Ei, vremuri…
Soarele din ochii albaștri dispăru. Femeia se aplecă din nou asupra țolului. O priveam cu tristețe, simțindu-mă vinovată de amintirile pe care i le-a adus întrebarea mea.
-Ei da să știi că viața îi așa făcută că îți ia cu o mână, da cu alta îți dă, – continuă mătușa Elena cu optimism în voce. –Când au început să apară copiii, nu mi-o mai fost gândul la cântat. Da dacă să-ți spun așa, pe secret, când luam pelincile și le scoteam afară să le fierb, porneam radiola ceea din cui. Deseori auzeam acolo cântece populare. Le știam pe de rost. Închideam ochii, de aici frecam pelincile, de aici cântam și îmi închipuiam cum stau eu pe o scenă mare-mare, cum oamenii mă aplaudă și cum la sfârșit vin acasă cu un braț de flori.
Scuturând peria peste ligheanul în care mai rămăsese doar un pic de apă, mătușa Elena a luat țolul gata spălat și l-a înșirat pe gard.
-Iaca-i gata. Și de vorbit am vorbit, și lucru am făcut, – spuse femeia cu o vădită mândrie în glas. Deamu mai am de aprins focul, de făcut mâncare și de adus capra de pe toloacă. Că găinile vin singure când li se face foame. Intră, să îți torn un pahar de ceai din tei. N-ai băut așa ceva pe la orașul cela al tău.
Mi-a deschis o ușă albă care ducea spre un coridor. În mijlocul camerei stătea o masă rotundă. Pe ea, câteva ziare și niște portocale.
-Mi-au trimis băieții de la Italia, se justifică femeia. Acolo cică au de toate. Le-am făcut într-o zi o torbușoară cu oleacă de unt, niște nuci, niște copturi și le-am trimis printr-un microbuz. Dap să vezi ce scandal mi-au făcut. Au zis să nu mai trimit nimic, că ei acolo au de toate. Și iaca, mi-au trimis ei înainte de sărbători niște dulciuri. Și un paneton. Tare bună nebunia ceea.
-Locuiți singură? – o întreb.
-De ce singură? Cu Dumnezeu, – răspunse prompt îndreptându-și privirea spre iconița ascunsă după o perdea într-un colț de cameră. Bărbatul meu o murit cu vreo șase ani în urmă. Să mă ierte Dumnezeu, da am zis Bodaproste că am scăpat. Tare m-o mai mâncat de pe picioare. Mai ales amu, la bătrânețe, se făcuse rău ca un câine.
Deși lucrurile pe care le spunea nu erau tocmai de laudă, felul în care le spunea era dulce oarecum.
-Și-i drept, și eu am fost bună. Numa intra în casă de la lucru, și eu începem să-i zic că nu face una, că nu face alta. S-o fi săturat și el, săracul, de atâta pilitură. Eh….
Dând alehamite din mână, femeia s-a întors evlavioasă cu fața spre icoană, și-a făcut cruce și a pus pe masă două cești mari, din metal.
-Iaca amuș pun apa să fiarbă, și bem ceai.
Nici nu termină propoziția că se făcu nevăzută după o perdea înflorată care separa camera cu masa rotundă de bucătărie.
Reveni în scurt timp cu un ceainic într-o mână și cu un talger cu covrigi în alta. Le așeză atent peste fața de masă brodată și turnă ceaiul aromat în cești.
-Aveți vreun regret în viața asta? – o întreb încălzindu-mi mâinile de ceașca plină ochi cu lichid cald.
-Of, of, of… Îmi pare rău că n-am avut și eu oleacă mai multă îndrăzneală. Prea am fost supusă. Prea am ascultat gura lumii. Prea am vrut să le intru în voie tuturor. Dacă aș fi fost mai îndrăzneață, cine știe unde aș fi fost azi. Cine știe ce aș fi făcut. Când fata mea cea mititică o venit și mi-o spus că vrea să învețe în România, m-o înțepat în inimă. Nu mă lăsa sufletul să-i dau voie să se ducă așa departe. Am plâns o noapte și o zi. Da am lăsat-o. Băieții cei mari și-au făcut și ei viața: unul în Spania, unul în Italia. Mă ustură dorul de dânșii, da i-am lăsat să se ducă. Cine-s eu să stau în drumul vieții lor? Pe urmă să mă blesteme cât or trăi?
Își lăsa privirea în jos. Pe sub genele dese se ivi o lacrimă pe care o șterse cu repeziciune.
-Dacă ar fi iar tânără, zău că nu m-aș mai gândi la ce vor alții. Aș trăi pentru mine. Aș face cum cred eu. Mi-aș cumpăra o ie și o catrință pe măsura mea, și m-aș sui pe scenă. Aș închide ochii și aș țopăi acolo până s-ar rupe scândurile. Dar nu se mai poate. Mi-am trăit traiul, și mi-am mâncat mălaiul…
Sorbind din ceașca din metal, mătușa Elena privi cu nostalgie peste geam. Mă uitam la ea cu tristețe și drag.
Aveam în față o femeie care a înțeles atât de târziu că viața e făcută pentru a fi trăită. Nu mâine , nu poimâine, nu peste o lună.
Aici și acum.
Vise la pachet 