A fugit din mrejele alcoolului la … mănăstire. Povestea călugăriței care și-a învățat credința ca pe o lecție

Își ridică cu smerenie ochii și privește îndelung icoana cu ramă masivă, din lemn încrustat cu dibăcie. De după sticla proaspăt ștearsă îi zâmbește cu blândețe Maica Domnului. O fixează și ea cu privirea de parcă ar încerca să stabilească un dialog. Pentru că nu primește decât tăcere în schimb, se ridică sprijinindu-se de genunchii obosiți. E Săptămâna Mare și are atâtea de făcut…

Acum cinci ani, Maica Teodora a pășit pentru prima oară pragul mănăstirii. Spune că nu a fost niciodată prea smerită de fel. S-a îngrijit toată viața să trăiască corect, să își crească fata cu dragoste și să ofere bunătate celor din jur. Nu se califica în tagma persoanelor evlavioase, iar la biserică se întâmpla să ajungă în Noaptea Învierii, în cel mai bun caz.

„Cam așa cum sunt majoritatea oamenilor. Din păcate, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când avem un necaz. Chiar și ateiștii convinși atunci când ajung în momente grele, se gândesc la o forță divină”, spune călugărița, pășind agale pe un trotuar pavat cu pietre de toate mărimile.

Soarta a fost destul de exigentă cu ea. După ce a lucrat ani de zile în contabilitatea unei întreprinderi din Chișinău, s-a pomenit într-o bună zi fără un loc de muncă:

„Șeful a insitat să semnez un contract  care m-ar fi dus direct la pușcărie. Eram conștientă de asta și nu am vrut să risc. Fără prea multe explicații, am fost rugată să plec”.

Greutățile nu s-au oprit aici. În urma unui conflict cu fiica și cu ginerele, femeia a fost nevoită să plece și din apartamentul pentru care a muncit toată viața:

„În fiecare zi erau conflicte. Nu îmi ziceau nimic direct, dar simțeam că sunt nemulțumiți de faptul că nu lucrez și nu pot să contribui la achitarea facturilor. Cum nici fiica nu avea un loc de muncă în perioada aceea, ginerele ne întreținea pe toți. Când am întrebat-o pe fata mea dacă îi încurc, am citit în ochii ei un răspuns pozivit. A doua zi le-am spus că plec de acasă, și ei nu m-au reținut”.

Zâmbește amar. Se oprește și mângâie ramurile golașe ale unui copac de nuc. A plecat de acasă cu intenția de a merge peste hotare la muncă. S-a refugiat pentru o perioadă la una dintre puținele prietene care îi mai rămăseseră.

„De acolo a început totul. În fiecare zi prietena mea avea tot felul de oaspeți cu care consuma mult alcool. La început eram doar spectator la ceea se se petrecea acolo, apoi am căzut în ispită. Toată viața am judecat persoanele care umblau bete pe drumuri. Niciodată nu m-am gândit că voi deveni și eu una dintre ele. În câteva luni, băutura mi-a luat mințile. Pentru vin eram în stare să fac multe lucruri”, spune femeia.

Își amintește că într-o dimineață s-a dus să-și vadă nepoțelul, la grădiniță:

„ Îl așteptam la poartă, iar el a trecut pe lângă mine și nu m-a  recunoscut. Mi-au dat lacrimile. M-am dus acasă la prietena care mă găzduia, m-am privit în oglindă și am rămas îngrozită de ceea în ce mă transformasem. Atunci am decis că nu mai beau”.

Când am început să refuz paharele care mi se propuneau, toți râdeau și-mi ziceau:

„Du-te la mănăstire. Călugărește-te”.

Maica Teodora este o femeie robustă, cu o față calmă, resemnată, care exprimă bunătate. Își amintește că a făcut tot posibilul să ajungă să slujească la o mănăstire. A apelat la un primar cunoscut, care la rândul lui a pus o vorbă bună pe lângă stareța mănăstirii. Se întâmpla în 2013, iar de atunci viața i s-a schimbat în mod radical.

„Aș fi ipocrită să spun că am fost mânată de cine știe ce credință. Aveam nevoie de un loc în care să mă adăpostesc, să găsesc o bucată de pâine și nu în ultimul rând să găsesc liniște și împăcare. Și dacă un pat și o felie de pâine am găsit repede, cu împăcarea sufletească a fost mai greu”, povestește Maica Teodora.

Se așează pe o bancă din scânduri nevopsite încă. Își împreunează mâinile în poală și tace îndelung măsurând apusul cu privirea. După care continuă:

„Cu timpul lucrurile au început să  se așeze. Nu  degeaba se zice că omul are o calitate deosebită de a se adapta la orice situație. Aici, la mănăstire am găsit strictețe, un orar bine pus la punct, multă rugăciune dar și multă smerenie și putere de iertare. Am început să cercetez lumea din jur prin ochii maicilor care mă înconjurau. Deși mergeam la slujbe și știam pe de rost toate rugăciunile, în suflet mă simțeam păcătoasă. Pentru că nu îmi descoperisem adevărata credință. Acum, când privesc în urmă pot să spun că eu mi-am cultivat dragostea de Dumnezeu”.

Fiind în Săptămâna Patimilor, am întrebat-o pe Maica Teodora ce părere are despre modul în care este percepută credința în societatea noastră.

„Religia a devenit o monedă de schimb. Credința însă, e cu totul altceva. Nu toți cei care merg la biserică sunt credincioși, la fel cum nu toți credincioșii adevărați sărută icoanele. Credința vine din suflet. Te face să fii un om mai bun, să vrei să îi ajuți pe cei mai slabi ca tine, să fii modest, să eviți să judeci fără a cunoaște. Odată sădită acolo, în inimă, credința te înalță. Multe popoare au Dumnezei diferiți. Unii se roagă la Buddha, alții la Iehova, dar toți sunt uniți de aceeași credință”, spune femeia mângâindu-și cu degetele lungi straiele negre.

Spune că nu are regrete, și că tot ce-și dorește de la viață este sănătate.

„Nu are rost să regret. Oricum nu mai pot schimba nimic. Desigur, îmi pare rău că am judecat de multe ori oamenii fără să le cunosc durerile, că am fost slabă și am căzut în ispite de tot felul, că nu am trăit mai mult pentru sufletul meu. Dar acum mă simt împăcată. Uneori, de sărbători, mă gândesc că sunt singură pe lume, și parcă aș vrea să stau și eu la masă alături de cei dragi. Apoi îmi amintesc că am ales să-mi schimb viața. Mă rog, privesc spre cer și simt cum în suflet se așează liniștea”, mărturisește Maica Teodora.

A evitat să-mi spună în ce relații a rămas cu fiica sa. Păstrează, însă, cu sfințenie o fotografie de-a nepoțelului David.

„E băiat mare acum. Anul acesta s-a dus în clasa a doua”, spune femeia cu mândrie vădită în glas. 

O privesc cum se duce agale pe cărărușa pavată. Deși are ochii plini de tristețe, făptura ei întreagă exprimă liniște și pace. Îmi amintesc că am uitat să o întreb care este, în viziunea ei, cel mai important lucru în viață:

„Să trăiești. Asta este cel mai important. Atâta timp cât respiri și ești sănătos, totul se poate repara. Nu există greutăți prea mari, există credință prea puțină. Cei care nu cred în Dumnezeu, să creadă în ei înșiși. E și asta un fel de credință, pentru că în fiecare suflet din lumea asta mare se ascunde lumina. Important este să ai răbdare să o cauți”…

O mamă bună

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

11 luni

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

„Ce va zice lumea? ” sau piedica pe care ne-o punem singuri

-Pui, pui, pui! Pui, pui, pui…

La cei 65 de ani ai săi, mătușa Elena, o femeie robustă cu un batic verde legat după ceafă, îmbrăcată într-o bondiță ferfenițată măsoară la pas toloaca din fața ogrăzii. Ține subțioară un lighenaș albastru, crăpat într-o parte, plin cu grăunțe. În încercarea disperată de a ademeni toate moțatele spre boabele aurii își arcuiește vocea și le strigă până răgușește. După ce toate grăunțele au fost împrăștiate peste pământul acoperit de iarba uscată și bătută de atâta umblătură, femeia își strânge victorioasă lighenașul gol la piept și se întoarce cu pași repezi spre casă.

Intră în ogradă, pune sârma la portița din fier nevopsit și se așează pe prispa acoperită cu un țol dungat:

-Of, of, of. Tare mă mai dor șalele. Îi a ploaie. Precis. Ian cât m-oi mai hodini, dă să spăl eu țolul ista că amuș vin omăturile și n-om mai trăi ca porcii. Se ridică în picioare, se îndreaptă mândră pe spate, își trage răsuflarea și cu un elan venit din surse necunoscute pune mâna pe o perie veche și demult tocită. O înmoaie într-un lighean mare, de metal, cu apă rece ca gheața și o apasă cu îndârjire peste țolul uscat și prăfuit.

-Spălați cu apă rece?

Întrebarea o năucește. Își întoarce privirea jucăușă și cu un zâmbet ironic răspunde:

-Dap că nu-i gerul lumii afară. Dacă mă duc să încălzesc două căldări de apă, fac numai risipă. Lemnele sunt cu număr la noi. Nu le folosim pentru toate nebuniile. Șapoi, până scot căldarea cu uncrop afară, până îmi îndrept șalele, până pornesc spălatul, apa se răcește. Îl spăl eu și așa, că nu-s mare boiereasă.

Și-a încheiat discursul dând agale din cap, și reveni la țolul care între timp devenise jilav.

-Dacă aveam și noi un primar gospodar în sat, am fi avut apă la robinete, cum are toată țara aproape. Da așa…

-Păi voi, localnicii, ați încercat să faceți o solicitare la Primărie în acest sens?

Râse zgomotos.

-Interesantă mai ești. Cui îi pasă de solicitările noastre? Cine suntem noi? Pe noi ne caută înainte de alegeri, și ne uită a doua zi după ce s-au așezat în scaun. Ne-am deprins și nu ne mai stricăm gura degeaba.

Mâinile crăpate pe alocuri chinuie cu iscusință țolul. După ce l-a ros bine pe o parte, își face vânt, și cu o singură mișcare îl întoarce pe partea opusă. Iar înmoaie peria în lighean, iar o plimbă peste dungile roșii, verzi și negre.

O analizez dintr-o parte. Încet, parcă nevrând s-o întrerup din lucru o rog să-mi povestească despre viața pe care a trăit-o. Se îndreaptă de spate. Îi privesc fața brăzdată de riduri fine, și văd cum ochii albaștri se aprind într-o lucire tinerească.

-Of, of, of… Am trăit și eu ca toată lumea. Pe unde mai bine, pe unde mai greu. Tare am vrut să fiu artistă. Încă de mititică, mă suiam pe taburetcă și cântam cât mă țineau plămânii. Pândeam să nu fie nimeni acasă, că dacă mă auzea mama îmi zicea să închid gura că o doare capul. Țin minte că era prin clasa a opta când am spus la școală că vreau să fiu și eu o Tamara Ciobanu, o Maria Drăgan. Au râs colegii de s-au prăpădit. Spuneau că dacă mă sui eu pe scenă, crapă scândurile. Alții au zis că n-o să mă încapă ia și catrința de grasă și-s… Ei, vremuri…

Soarele din ochii albaștri dispăru. Femeia se aplecă din nou asupra țolului. O priveam cu tristețe, simțindu-mă vinovată de amintirile pe care i le-a adus întrebarea mea.

-Ei da să știi că viața îi așa făcută că îți ia cu o mână, da cu alta îți dă, – continuă mătușa Elena cu optimism în voce. –Când au început să apară copiii, nu mi-o mai fost gândul la cântat. Da dacă să-ți spun așa, pe secret, când luam pelincile și le scoteam afară să le fierb, porneam radiola ceea din cui. Deseori auzeam acolo cântece populare. Le știam pe de rost. Închideam ochii, de aici frecam pelincile, de aici cântam și îmi închipuiam cum stau eu pe o scenă mare-mare, cum oamenii mă aplaudă și cum la sfârșit vin acasă cu un braț de flori.

Scuturând peria peste ligheanul în care mai rămăsese doar un pic de apă, mătușa Elena a luat țolul gata spălat și l-a înșirat pe gard.

-Iaca-i gata. Și de vorbit am vorbit, și lucru am făcut, – spuse femeia cu o vădită mândrie în glas. Deamu mai am de aprins focul, de făcut mâncare și de adus capra de pe toloacă. Că găinile vin singure când li se face foame. Intră, să îți torn un pahar de ceai din tei. N-ai băut așa ceva pe la orașul cela al tău.

Mi-a deschis o ușă albă care ducea spre un coridor. În mijlocul camerei stătea o masă rotundă. Pe ea, câteva ziare și niște portocale.

-Mi-au trimis băieții de la Italia, se justifică femeia. Acolo cică au de toate. Le-am făcut într-o zi o torbușoară cu oleacă de unt, niște nuci, niște copturi și le-am trimis printr-un microbuz. Dap să vezi ce scandal mi-au făcut. Au zis să nu mai trimit nimic, că ei acolo au de toate. Și iaca, mi-au trimis ei înainte de sărbători niște dulciuri. Și un paneton. Tare bună nebunia ceea.

-Locuiți singură? – o întreb.

-De ce singură? Cu Dumnezeu, – răspunse prompt îndreptându-și privirea spre iconița ascunsă după o perdea într-un colț de cameră. Bărbatul meu o murit cu vreo șase ani în urmă. Să mă ierte Dumnezeu, da am zis Bodaproste că am  scăpat. Tare m-o mai mâncat de pe picioare. Mai ales amu, la bătrânețe, se făcuse rău ca un câine.

Deși lucrurile pe care le spunea nu erau tocmai de laudă, felul în care le spunea era dulce oarecum.

-Și-i drept, și eu am fost bună. Numa intra în casă de la lucru, și eu începem să-i zic că nu face una, că nu face alta. S-o fi săturat și el, săracul, de atâta pilitură. Eh….

Dând alehamite din mână, femeia s-a întors evlavioasă cu fața spre icoană, și-a făcut  cruce și a pus pe masă două cești mari, din metal.

-Iaca amuș pun apa să fiarbă, și bem ceai.

Nici nu termină propoziția că se făcu nevăzută după o perdea înflorată care separa camera cu masa rotundă de bucătărie.

Reveni în scurt timp cu un ceainic într-o mână și cu un talger cu covrigi în alta. Le așeză atent peste fața de masă brodată și turnă ceaiul aromat în cești.

-Aveți vreun regret în viața asta? – o întreb încălzindu-mi mâinile de ceașca plină ochi cu lichid cald.

-Of, of, of… Îmi pare rău că n-am avut și eu oleacă mai multă îndrăzneală. Prea am fost supusă. Prea am ascultat gura lumii. Prea am vrut să le intru în voie tuturor. Dacă aș fi fost mai îndrăzneață, cine știe unde aș fi fost azi. Cine știe ce aș fi făcut. Când fata mea cea mititică o venit și mi-o spus că vrea să învețe în România, m-o înțepat în inimă. Nu mă lăsa sufletul să-i dau voie să se ducă așa departe. Am plâns o noapte și o zi. Da am lăsat-o. Băieții cei mari și-au făcut și ei viața: unul în Spania, unul în Italia. Mă ustură dorul de dânșii, da i-am lăsat să se ducă. Cine-s eu să stau în drumul vieții lor? Pe urmă să mă blesteme cât or trăi?

Își lăsa privirea în jos. Pe sub genele dese se ivi o lacrimă pe care o șterse cu repeziciune.

-Dacă ar fi iar tânără, zău că nu m-aș mai gândi la ce vor alții. Aș trăi pentru mine. Aș face cum cred eu. Mi-aș cumpăra o ie și o catrință pe măsura mea, și m-aș sui pe scenă. Aș închide ochii și aș țopăi acolo până s-ar rupe scândurile. Dar nu se mai poate. Mi-am trăit traiul, și mi-am mâncat mălaiul…

Sorbind din ceașca din metal, mătușa Elena privi cu nostalgie peste geam. Mă uitam la ea cu tristețe și drag.

Aveam în față o femeie care a înțeles atât de târziu că viața e făcută pentru a fi trăită. Nu mâine , nu poimâine, nu peste o lună.

Aici și acum.