Povestea moldovencei care a schimbat trei țări în opt ani și a învățat să-și trăiască visul

Liniștea caldă și profundă a dimineții a fost spulberată de ritmurile alerte ale deșteptătorului. Fără să se uite la ceas, își coboară tălpile goale pe podeaua rece. Răcoarea lemnului șlefuit o învăluie plăcut. Cu ochii pe jumătate închiși își desprinde trupul de așternuturile fine și se îndreaptă cu repeziciune spre butonul magic. O singură mișcare sloboade acorduri pline de foc dintr-o melodie de top. Își ridică mâinile în aer, își lasă părul ondulat să-i cuprindă umerii și se contopește cu muzica, cu dimineața, cu fericirea…

nina 1

Fiecare zi din viața Ninei Balan este o lecție de armonie, de acceptare și de împăcare. După mai mulți ani de zbucium lăuntric, tânăra a reușit să-și găsească pasiunea, iar odată cu ea – echilibrul și pacea. Astfel, fără să-și propună acest lucru, fata inspiră zeci de oameni absolut necunoscuți.

„Inspirația vine odată cu dorința de a le arată oamenilor că o minte sănătoasă începe într-un corp sănătos. Fiind studentă m-am confruntat cu multe probleme de sănătate. Pe atunci nu știam cât de mare este influența alimentației asupra modului de studiu. În ultimii 3 ani am început sa ma interesez de „Brain Foods” adică de ingredientele care sporesc concentrarea și energia și îmbunătățesc somnul.  Cred că aproape orice boală/ disconfort/ problemă poate fi tratată prin alimentație corectă și o atitudine pozitivă”, explică Nina.

nina 2

Încă de când era foarte mică a început să facă sport. Dorința de a excela și a de a-și autodepăși limitele a însoțit-o în permanență.

„Sportul m-a ales la vârsta de 7 ani când mama m-a dus de mânuță la școala de dans. Mereu am fost extrem de activă. La liceu,materia preferata era educația fizică. Am practicat dansul până pe la 17 ani. Acum, uneori, îmi pare rău ca nu am continuat să dansez . Probabil cu ambiția pe care am obținut-o în timp aș fi fost o atletă bună”.

Își trece degetele fine prin părul mătăsos. Amintirile din anii de liceu îi desenează un zâmbet nostalgic pe față. Își reconfirmă odată în plus că indiferent de provocările pe care i le-a scos în cale destinul, sportul a fost cel care a salvat-o mereu:

„Sportul a fost și este refugiul meu.  Am schimbat 3 țări în ultimii 8 ani. A fost necesar sa ma adaptez din nou la alte culturi, atmosferă și obiceiuri, iar sportul a fost evadarea mea din greutăți și probleme”.

nina 3

Modul de viață al Ninei Balan are la bază o întreagă filozofie. Pe lângă alimentația corectă și regimul de mișcare bine pus la punct, fata are grijă să-și păstreze sufletul cald și mintea limpede, ferită de gânduri negative, sau de sentimente dăunătoare.

„Frica este cea care ne stopează de obicei.  Chiar îmi place ideea care spune că „de cealaltă parte a fricii este libertatea”. Pentru mine schimbarea a început acum patru ani, când am venit în Statele Unite. Eram înspăimântată de modul de alimentație a studenților de aici. Departe de casă ,singură și fără un pic de confort, am căzut într-o stare de depresiei enormă. Evident, depresia a fost o consecință a mai multor factori , printre care studiile, problemele legate de aspectul  fizic și greutățile pe care le întâmpinam ca student imigrant. Totodată, depresia a fost și cheia spre success. Fără ea, probabil azi nu aș fi fost atit de curajoasă și mândră de calea grea pe care am parcurs-o. A fost greu, însă am înfruntat-o doar cu ajutorul sportului și alimentației”, povestește Nina.

Astfel, dintr-o necesitate forțată, tânăra a transormat sportul într-un ritual zilnic.

„Fac sport zilnic de la 25-45-60 de minute, depinde de timpul  pe care îl am la dispoziție. Nu ma antrenez pentru aspectul fizic. Mă antrenez pentru a mă mișca liber, pentru a dormi bine și pentru a avea energie. Îmi doresc sa fiu un exemplu. Oamenii devin mai încrezători când se simt puternici în propriul corp”, susține tânăra.

nina 4

După ce cele câteva melodii destinate dansului de dimineață și-au încheiat acordurile, Nina Balan își trece imaginar prin fața ochilor agenda cu lucruri pe care le are de făcut. Organizarea o ajută să fie responsabilă și să găsească timpul necesar pentru a fi cât se poate de activă. Când nu este la sala de sport, și nici la orele de la Universitate, face voluntariat. Deși este o persoană care își respectă propriile reguli, recunoaște că niciun regim din lume nu este suficient de convingător pentru a o face să renunțe la pâine moldovenească.

Deschide geamul, respiră adânc, apoi șoptește de parcă ar vrea să țină vorbele doar pentru ea: de cealaltă parte a fricii este libertatea…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.