Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.

Familia Alistar: cuplul care aduce lumea în casa lor

„Mdaaa, abia acum realizez cât de departe am ajuns”, exclamă într-o engleză stâlcită sud-coreanul Young-Jin Cha, mijind ochii înguști de după ochelarii cu rame subțiri și negre. Cerul senin de toamnă care se înghesuia insistent printre ramurile pustii ale cireșului bătrân din ogradă, îl făcu pe bărbatul trecut de prima tinerețe să-și perinde agale mâna prin părul des și lung. Coborî în grabă cele câteva trepte, se opri, respiră adânc și continuă să mănânce lacom cu ochii peisajul atât de diferit care i se așternea în față.

Rezemat de pragul înalt, Sergiu, gospodarul casei, zâmbi satisfăcut. Acum câțiva ani, navigând pe internet a găsit un articol care povestea cum oameni din întreaga lume găzduiesc străini, cu scopul de a face schimb cultural de impresii. Deși i s-a părut ușor nebunatică ideea, a împărțit-o, mai în glumă, mai în serios cu soția sa. Pentru că-și cunoaște prea bine nevasta, știa că Dina îi va întâmpina propunerea cu scepticism. Dar mai știa că la fel ca și el, soția sa are o dorință nestăvilită de a face cunoștință cu oameni și culturi noi. Așa a început aventura familiei Alistar în lumea couchsurfing-ului.

Couchsurfing este o modalitate inedită și deloc costisitoare de a călători și de a-ți îmbogăți arealul cultural. Frumusețea acestei experiențe constă mai ales în faptul că stând acasă la persoana care acceptă să te găzduiască, simți exact ce înseamna viața din țara sau orașul în care ai ajuns. Altfel spus, dacă mergi în Franța, încalți pantofii francezilor și preț de câteva zile trăiești realitatea lor.

Din clipa în care au decis de comun acord să deschidă ușa casei lor pentru diferiți oaspeți din diverse colțuri ale lumii, viața celor doi Alistari s-a schimbat. Fiecare vizitator aducea cu el o fărâmă dintr-o lume nouă, necunoscută și atât de interesantă.

„Poate fi destul de dificil să ajungi în toate țările de pe globul pământesc. Dar e foarte frumos să poți să aduci întreaga lume în casa ta. Unde mai pui că nu sunt mulți moldovenii care se pot lăuda că deși ei nu au fost în Coreea de Sud, de exemplu, Coreea a venit la dânșii”, spune Sergiu Alistar cu un zâmbet generos pe față.

Optimist, plin de viață, îndrăgostit de fotografie, bărbatul încearcă să trăiască cu pasiune. Privește lucrurile dintr-o perspectivă amplă, poate de aceea se încumetă să experimenteze fără frică.

„Nu pot să spun că avem temeri înainte de a ne primi oaspeții din străinătate”, adaugă bărbatul deschizând trusa cu obiective pentru aparatul de fotografiat aranjate frumos.
„Fiecare solicitare este însoțită și de o descriere amănunțită a persoanei. Întotdeauna poți să refuzi un potențial vizitator, în cazul în care ți se pare suspect sau agresiv. Pentru noi cel mai strict criteriu de selecție ține de interese comune. Aceleași pasiuni sunt, de regulă, garantul unor discuții interesante și armonioase”.

Îl privesc cum se îndreaptă spre dulapul din lemn masiv așezat în colțul camerei spațioase. Deschide un sertar și scoate de acolo un plic alb, plin cu fotografii. Portrete în mare parte.

„Acestea-s „pașapoartele” vizitatorilor noștri”, spune cu o urmă de mândrie în glas. „E un fel de condiție pe care le-o pun celor care ne calcă pragul. Nu încerc neapărat să surprind ceva prin intermediul lor. Le păstrez cu drag, iar atunci când le privesc, îmi amintesc cum am petrecut timpul cu fiecare dintre acești oameni”.

Cu o mișcare îndemânatică a răsturnat conținutul plicului pe masa acoperită cu o pânză albă, brodată. Gestul a umplut fața de masă cu chipuri vesele, și mai triste. Ochi înțelepți, mai tineri, și mai bătrâni, mă priveau din cele câteva zeci de fotografii.

„Ea este Mel. A venit din Turcia”, povestește Sergiu cântărind în mână imaginea unei femei de vârsta a doua, cu ochi senini și blânzi și zâmbet larg. ”Prezența ei emană foarte multă căldură. De parcă te-ar strânge bunica în brațe”, adaugă bărbatul fixând preț de câteva clipe fotografia cu privirea

1

„Sau Alex, de la București”, ridică poza unui tânăr zâmbăreț care ține în mână un pahar cu vin roșu, moldovenesc. „Cu el am rămas și acum în relații bune”, spune Sergiu Alistar cu satisfacție în glas.

2

Am vrut să știu cum reușește familia Alistar să găsească  acea punte de legătură  în comunicarea cu oaspeții lor. Cu același zâmbet cald pe față, Sergiu povestește că le solicită vizitatorilor să cunoască limba rusă sau limba engleză.

„Totuși, odată am primit un vorbitor de limbă franceză. Vorbea rău engleza, dar partea bună e că o înțelegea. Eu, la rândul meu, vorbesc rău franceza, dar o înțeleg. Așa și comunicam: el întreba în franceză, eu răspundeam în engleză. Toate barierele au fost depășite când am început să culegem împreună piersici. Mi-a fost de mare ajutor”, recunoaște Alistar.

Așezându-se pe un scaun fără spetează, și-a sprijinit un cot de colțul mesei.

„E minunat cum se pot crea relații între oameni absolut străini în doar câteva clipe de interacțiune. Unii oaspeți, odată intrând în casă îmi dădeau senzația că sunt niște vechi prieteni, pe care nu i-am văzut demult, și cărora am atâtea să le spun. De regulă, contactul se leagă în primele clipe”, explică gospodarul de la Mileștii-Mici.

Atunci când deschide ușa pentru vizitatori, familia Alistar le pune cu drag pe masă bucate moldovenești.

„Nu avem un meniu special. Ce pregătim pentru noi, le propunem și lor. Dacă își doresc să descopere mai mult din cultura noastră gastronomică, le sugerăm localuri reprezentative. Când am mai mult timp liber, îmi însoțesc oaspeții în excursii”, adaugă Sergiu.

În timp ce aduna zecile de fotografii, înghesuindu-le între pereții subțiri ai plicului, bărbatul mărturisește că și-a propus să realizeze cel puțin 100 de portrete ale străinilor care-i calcă pragul.

L-am întrebat cu ce impresii pleacă vizitatorii din țara noastră.

Râde.

„Părerile sunt diferite. În mare parte bune. Nici nu au cum să fie altfel, pentru că eu, ca un moldovean veritabil, nu las pe nimeni să plece fără să facă cunoștință îndeaproape cu cartea noastră de vizită. Iar după un pahar de vin rece, proaspăt scos dintr-un poloboc de lemn, inima se încălzește, iar realitatea…se colorează”.

sursa foto: alistar.md

Realitatea visului american sau viața de după Green Card

7:00. 7:10. 7:30.

S-a ridicat din pat și a înaintat spre fereastra care dădea spre grădină. A privit cu ochii încă lipiți de somn curpenii  care se înălțau mândri cu câte trei roșii necoapte pe ei. Cu o mișcare bruscă a deschis geamul și a inspirat lacom aerul acela de acasă. În suflet parcă începea să-i răsară o urmă de nostalgie, dar o alungă repede și se îndreptă spre bucătărie. Podeaua rece îi mângâia blând tălpile goale care se grăbeau în întâmpinarea noii vieți. Bagajele pregătite stăteau în fața ușii de la intrare. Peste o zi și jumătate va fi acolo unde încă din copilărie visa să ajungă.

-America, eu vin!

….

Tresări și își îndreptă privirea spre bordul mașinii. Cifrele luminau vesele și arătau generoase sutele de kilometri parcurși în ultimele ore. De când a ajuns în America a reușit s-o colinde în lung și-n lat. Chiar dacă nopțile nedormite și orele lungi de muncă își spun cuvântul, fiecare drum pe care îl începe, îl inspiră și îl face fericit. Se uită la ceasul care îi arăta cu o luminiță albastră că miezul nopții a trecut demult. Până la destinația finală mai are câteva ore bune de mers, iar amintirea de acasă care îi intraseră nepoftite în minte  nu-i dădeau pace. Își sprijini comod capul de speteaza scaunului, își fixă mâinile pe volan și se lăsă pradă gândurilor.

De când a câștigat Green Card-ul, viața lui s-a schimbat.  Când biletul magic a ajuns în buzunarul lui, nimic nu a mai contat. A lăsat în urmă părinți, frați, rude. A lăsat o țară plină de parfumul copilăriei și a pășit într-o lume străină, diferită și atât de reticentă. Își amintește și acum clipa în care a călcat pe pământul libertății. Întregul corp îi tremura într-o emoție greu de controlat. Mintea-i tinerească alerga spre o imagine abstractă a perfecțiunii indubitabile. Dar euforia a durat prea puțin. Iluzia pe care și-a împachetat-o cu grijă de acasă, s-a dovedit a fi mincinoasă. În frumoasă și perfecta Americă nimeni nu l-a așteptat cu brațele deschise, și nimeni nu i-a sugerat pe care potecă ar fi mai bine să meargă pentru a întâlni pacea și liniștea sufletească.

Când a înțeles că este singur și străin într-o țară mult prea mare, a început să caute soluții. Să dea din coate. Să construiască planuri, să le năruiască și s-o ia de la capăt. De fiecare dată când se simțea răpus, își lua obiectivul și căuta cu insistență frumusețea din jur. Așa a reușit să creeze imagini inedite, și să vadă Statele Unite așa cum puțini americani pursânge le știu.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa foto: Facebook: Adik Mardare (https://www.facebook.com/adik.mardare/photos_all)

Schițează un zâmbet.  Acum privește de la înălțime greutățile care au rămas în urmă. Nu știe ce-l așteaptă după colț, dar a învățat să nu-și mai facă iluzii. Se gândește dacă a regretat vreo clipă alegerea făcută și își răspunde negativ. Privește prin geamul mașinii răsăritul care apare într-o punctualitate roză. Aproape la fel ca în Moldova. Nu se gândește să revină acasă. Pentru el, America a fost o a doua șansă. Grea, complicată, plină de urcușuri, așa cum sunt toate șansele venite să-ți schimbe destinul…

Oprește. Deschide geamul. Închide ochii și respiră adânc și lacom aerul țarii care l-a adoptat și care îl inspiră în fiecare zi. Aerul care tresare sub răsflarea lui. Aer care îl recunoaște…

7:00. 7:10. 7:30.

-Hai America! Continuă să mă provoci…