parenting – Vise la pachet

Cu scutec la trei ani sau cum a fost lupta noastră pentru mersul la baie

30 oct. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat copii, creștem, educație, oliță, parenting, reununțarea la scutec, scutecLasă un comentariu

În lumea mamelor, momentul în care copilul renunță la scutec este considerat un fel de majorat. Un scop spre care tind părinții încă de pe vremea când bebelușul era în burtă. Apoi, pe parcurs se tot fac tentative de adaptare a puiului de om la realitățile crunte ale vieții. Cel mic este așezat pe oală la 9 luni, apoi la 1 an, apoi la 1,5 ani. Dacă treci de vârsta de doi ani și încă nu ai un copil care să spună răspicat: pipi și să se așeze grațios pe oliță, începi să te califici încet (dar sigur) în liga părinților incopetenți.

De aceea, puteți să vă imaginiți cum era privită Mia care la trei ani încă purta scutec. Lupta ei pentru detașarea de pampers a fost lungă și destul de grea. Pentru mine.

Prima încercare de împrietenire cu olița a fost după vârsta de un an și a fost un chix total. Am renunțat atunci la idee, iar aproape de doi ani domnișoara a mers la grădiniță.

Acolo dezlipirea de scutec prinsese mult contur, dar pandemia ne-a întors în punctul din care pornisem. Iarna, se știe – nu este un moment prielnic pentru a determina copilul să renunțe la scutec, așa că am zis s-o mai las câteva luni.

Am decis să mă debarasez definitiv de el în luna august. Așa cum recomandă site-urile de specialitate și toate mamele perfecte, am îmbrăcat-o în chiloței frumoși și am ieșit la plimbare. Cu oala n-am avut nicio șansa, niciodată, și știind ce caracter are mica domnișoara, am zis să nu-mi forțez norocul.

Așadar, echipate cum se cuvine, eu cu răbdare, iar ea cu chiloței stilați- am ieșit afară. Totul a mers bine până la prima sesiune de piș.

Senzația de umiditate nu a fost deloc pe placul micii mele domnișoare, așa că și-a luat propria decizie la subiect – nu mai fac pipi. Deloc.

Ca să înțelegeți cum stă treaba- fata stătea ore la rând fără să urineze. Plângea, era nervoasă, arăta că vrea la veceu, dar orice încercare de a o determina să-i dea drumul cu încredere rămânea fără răspuns.

Seara, când îi puneam scutecul, avea nevoie de ceva timp pentru a realiza că este în mediul ei și abia apoi făcea ceea ce nu mai făcuse de dimineață.

Pentru că situația devenise tensionată, am discutat cu pediatrul nostru. După ce i-am descris cum decurge treaba, doamna doctor m-a întrebat:

-Dvs sunteți înscrisă în vreo competiție?
Am răspuns că nu.
-Atunci nu forțați nota, mi-a zis ea. Fetița încă nu e pregătită. Fie trebuia să începeți această procedură mult mai devreme, pe la 10-12 luni, fie o lăsați să decidă singură când nu va mai vrea să poarte scutec. Și asta se va întâmpla, fiți sigură. Va veni momentul în care nu va mai vrea să i-l puneți. Răbdare.

Apoi mi-a povestit despre urmările pe care le poate avea insistența mea. Despre cum urina reținută cu orele se poate întoarce în rinichi și cum asta îi poate afecta calitatea vieții, pe termen lung.

Se pare că în viață sunt situații în care pentru a înainta trebuie să faci un pas în spate. Așa că am revenit, iar, la scutec. Dar îi vorbeam tot mai des și mai des despre oliță, îi puneam desene animate cu acest subiect, îi inventam povești despre fetițe curajoase care încep să cucerească lumea după ce își fac nevoile la oală.

Săptămâna trecută i-am scos scutecul și i-am zis:

-Gata. Acum ești mare, a venit timpul să ne descurcăm fără pampers.

Știam că voi avea de spălat multă îmbrăcăminte, dar eram hotărâtă să nu mai dau înapoi. De fiecare dată când făcea în pantaloni, îi subliniam că olița o așteaptă și că dacă ar face acolo – hainele ar rămâne uscate și curate.

Duminică mi-a zis că vrea pipi. Am încurajat-o să se așeze, am stat lângă ea și i-am zis să nu-i fie frică. După câteva minute bune de ezitare, o aud că zice:

-Hai, Mia, nu te teme.

Și a făcut.

Eu nu știu cum arată reușitele în viziunea voastră, dar în acele momente mă simțeam de parcă am câștigat Cupa Mondială.

Ce m-a surprins și mai mult a fost că de îndată ce și-a ridicat pantalonii a insistat să verse singură olița și a făcut-o ca la carte. Exact așa cum îi povestisem că se face. 🙂

În concluzie pot spune că nu are niciun sens să facem bareme de comparație între copiii noștri și copiii altora. Fiecare dintre noi avem propria personalitate, propriul ritm, propriile frici și propriile feluri de a trece peste ele.

Mai ales că mersul la oală de la 9 luni nu este garantul succesului în viață, așa cum întârzierea acestui proces nu-ți face copilul mai inferior.

Și până la urmă, să fim serioși, n-am văzut niciun adult de 30 de ani să poarte scutec. Nu-i așa?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

18 mai 202018 mai 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil, datorie, datorii, educație, irina harea-mardari, parenting, responsabilitate, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă.

Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Jurnal din autoizolare sau cum ne merg treburile între patru pereți

23 mart. 202023 mart. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat autoizolare, carantină, copii, copil, jurnal de autoizolare, mamă, parenting, viața de mamăLasă un comentariu

Fiind, în general, o persoană destul de ușernică – izolarea mi-a picat cam greu. Mai ales că încă nu mi-am revenit în totalitate după experiența concediului de îngrijire a copilului. Așa că atunci când am înțeles că trebuie să mă întorc la biroul din sufragerie, am zis câteva pipărate. În gând, că era Mia prin preajmă.

Da, acum ea e mereu prin preajmă. Vreau să zic: pe canapea, pe fotolii, sub masă, sub scaun. Pe masă, și oriunde vă mai imaginați că ar putea fi un copil de doi ani și jumătate închis într-un apartament cu O! cameră în care stăm momentan.

Prima zi a fost de probă. Mă tot convingeam că nu-i mare lucru, că am mai făcut așa ceva până nu demult. În antiteză venea, însă, mârâitul continuu al domnișoarei și incapacitatea mea de a mă concentra la ce aveam de făcut. Pentru cine nu știe, când ești jurnalist – muncești cu orice ocazie, iar autoizolarea nu e o excepție.

Zilele următoare m-au tot dat peste cap, încet-încet, așa că acum, după mai bine de o săptămână de autoizolare pot spune cu fermitate că sunt rostogolită de-a binelea.

În primul rând nu credeam că am în mine atâta răbdare. Mă surprind frumos, cum ar veni. Ca să înțelegeți și voi la ce mă refer: la fiecare două minute Mia vrea ceva și de fiecare dată – altceva.

Măr. Apă. Pâine. Banană. Nu măr. Nu apă. Nu pâine. Nu banană.

Apă, dar nu în cana asta. În pahar. Dar nu în ACEST pahar. Cu lămâie, dar mai bine fără.

Știți ce zic?

Apoi nu mă suspectam că pot să fiu bună și rea concomitent. Pentru că în ultimele luni sunt singură cu ea, sunt nevoită să o cert și să o împac cam în același timp. Și pe urmă mă mai mir de ce nu tremură când mă vede? :))

Gătitul. Am început să gătesc (și să mănânc) pe fon nervos. Mai ales să mănânc. De multe ori pe zi.

Știți care e partea mea preferată din tot acest proces? Când gătesc o oră, aștept încă vreo 15 minute să se răcească, pun în farfurie, iau tacâmurile, o invit pe domnișoară la masă, ea analizează situația și zice cu neprefăcută nepăsare – Nu.

Alt moment superb e acela când mă așez la laptop, încep să scriu un gând, să descifrez un sincron sau să ascult o declarație și Mia începe să mârâie că tocmai a sosit ora la care vrea ceva. Apoi se liniștește singură, dacă am suficientă tărie de caracter pentru a o ignora. Când liniștea durează mai mult de 3-5 minute, încep să-mi fac griji. Apoi realizez că oricum inevitabilul s-a întâmplat, și-mi mai aloc alte câteva clipe pentru treburile mele. Oricum va trebui să spăl, să strâng, să repar ceva … ce mai contează dacă o fac acum sau peste cinci minute?În cazurile extreme, când simt că îmi scapă controlul printre degete, îmi mut biroul pe podea, mai aproape de sursă. Bucuria ei e mare în primele minute. Sare, râde, mă trage de păr, mi se urcă în spate. O înțeleg – când nu-ți poți folosi toate cuvintele, orice metodă de comunicare e bună. Aș renunța la partea cu trasul de păr, dar nu eu decid, așa că o las baltă.Vine un moment al zilei când, ca orice doamnă, dă iama în dulap și își tocmește câte o ținută de zile mari. Uneori optează și pentru hainele mele, și nu așa, oricum, ci într-un mare fel.Apoi se gândește să-și manifeste talentele de pictor. Uneori pictează pe foi. De cele mai multe ori, însă, pe pereți, pe scaune, pe dulapuri, pe plapume și pe cearșafuri. Când am văzut-o că se muncește să urce pe fotoliu ca să deseneze niște mustăți unui personaj din desenele animate de la televizor, n-am mai avut nicio îndoială: dacă ies sănătoasă din această perioadă de autoizolare, înseamnă că minunile există.Totuși, deși îmi ia mulți nervi și îmi aduce multe motive de îngrijorare când mă gândesc la viitorul incert pe care îl avem în față, autoizolarea îmi oferă ceea ce acum două săptămâni părea să fie un lux: timp.

Timp pentru mine, pentru ea, pentru mine cu ea. Sigur că dacă aș putea obține și un pic de mine fără ea, m-aș declara fericită de tot, dar nu vreau să par nerecunoscătoare și mă mulțumesc și cu atât.

A devenit foarte iubăreață și mă tem că dacă nu ar fi dat pandemia în lume aș fi fost prea grăbită pentru a observa ce frumos râde când mă vede, ce dulce vine să mă pupe și cât de multă nevoie are să fie în brațele mele.

Poate aș fi fost prea ocupată ca să văd cum îi rămâne mic sarafanul din blugi și cum a început să se încalțe și să se îmbrace singură.

Nu știu dacă aș fi observat că știe din ce în ce mai bine să se orienteze în spațiu și că ține minte lucruri de oameni mari: să stingă lumina, să închidă ușa, să strângă jucăriile.

Apoi m-aș fi pomenit că împart casa cu o adolescentă rebelă și m-aș fi simțit bătrână. Așa, datorită pandemiei, o să mă simt doar nebună. 🙂

***

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Nu, copiii nu aruncă gunoiul pe jos din instinct

11 feb. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, deșeuri, educație, grija față de mediu, gunoi, instinct, irina harea-mardari, maternitate, mediu, parenting, vise la pachet blogLasă un comentariu

Știți gunoiul pe care îl întâlnim deseori pe drum, în parcuri, la terenurile de joacă? Hârtii, ambalaje de produse, cecuri, bilete de troleibuz. Toate par a fi scăpate din greșeală de foștii posesori. Niciun om nu va spune că a aruncat ceva intenționat, pentru că îl încurca, pentru că nu-i mai vedea rostul sau pentru că pur și simplu așa a simțit în acel moment.

Eu am făcut un experiment. Luni la rând am mers cu Mia la magazin, îi cumpăram anumite produse pe care ea le preferă și i le deschideam acolo, pe loc. Apoi mergeam la plimbare și urmăream ce va face ea cu ambalajul de la brânzică, sau de la biscuite, sau de la ce-i mai cumpăram eu acolo.

Și știți ce?

Niciodată nu l-a aruncat pe jos. L-a ținut în mână până intram în casă. Sau l-a pus în buzunar. Sau în coșul de la trotinetă.

Și știți de ce ?

Pentru că, în fond, copiii nu au instinctul de a arunca gunoiul pe jos. Iar dacă vedeți copii care fac asta, să știți că nu e o chemare naturală, nu e un fel de a fi. Este doar o simplă repetare a unor acțiuni pe care le-au văzut la alții.

De ce vă zic asta?

Mia, de exemplu, este încă mult prea mică pentru a înțelege exact ce are de făcut cu un ambalaj sau cu orice alt lucru care poate fi calificat drept „deșeu”. Nu e meritul meu că ea nu aruncă hârtiile pe jos. Nu am ținut lecții despre asta, cred că nici măcar nu i-am zis niciodată ce are de făcut cu acea hârtie.

Pur și simplu firea umană nu e gândită în așa fel ca să arunce, să dăuneze, să murdărească. Instinctele se formează în timp, iar copiii, știm bine, sunt oglinda noastră, a adulților.

Nu-i așa?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Spălatul pe dinți, între dorința mea și refuzul ei

10 feb. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil 2 ani, deprinderi de viață, irina harea-mardari, maternitate, parenting, periaj, spălatul pe dinți, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Mia este la vârsta aceea când încă nu poate formula propoziții întregi, dar se descurcă de minune cu unele cuvinte de care are nevoie pentru a i se îndeplini anumite dorințe. De exemplu, dacă își dorește ceai, umblă din urma mea și repetă de o sută de ori cuvântul „ceai”. Și o face cu atâta patos și dăruire, de parcă îi plătește cineva pentru acest efort. Se liniștește doar atunci când ține mânuțele grăsuțe lipite de ceașca albă cu flori, încălzită de licoarea din ea.

Baia este o istorie aparte. Fiind foarte rafinată de fel, fata mea nu acceptă niciun compromis când vine vorba de baie. Îi place la nebunie să se bălăcească, de aceea când simte că a venit momentul potrivit, se dezbracă în pielea goală, aprinde lumina în baie, se reazămă de cabina de duș și așteaptă. În aceste condiții încearcă să ripostezi. Credeți că am cum? Vă zic eu că n-am.

Și pe cât de mult îi place să facă baie, pe atât de puțin este interesată de spălatul pe dinți. Cred că la început era vorba de o frică de periuță, apoi a intervenit și frustrarea că nu se prea pricepea s-o mânuiască. Sigur că eu eram acolo, mereu bucuroasă să o ajut, dar trebuie să știți că Mia nu se dă în vânt după situațiile când cineva intervine în treburile ei.

Încăpățânată și determinată, rotea periuța de dinți pe unde vreți, numai prin gură nu. Dacă insistam pe anumite zone, mă privea fix și o arunca cât colo renunțând de tot la procedură. Pentru a-i oferi senzația de confort, dar și pentru o face să creadă că e la libera alegere, o chemam să facă periajul atunci când îl făceam eu. A mers bine până când, absorbită fiind de felul în care mă spăl eu pe dinți, a uitat de scopul propus și era cât pe ce să înghită periuța.

Buuun.

Adică nimic bun nu vedeam în această situația și nici habar nu aveam cum aș putea s-o motivez să facă acest ritual pentru că își dorește ea, nu pentru că vreau eu. Așa că am zis să mă relaxez. Nu mai insistat atât de mult să facă periajul așa cum scrie în cărți. Totuși, imediat după baie îi dau periuța și o aștept în timp ce o plimbă prin gură. Ideea e să îi creez un obicei, să perceapă acțiunea asta ca pe ceva firesc, așa cum e firesc să se spele pe față sau pe mâini.

Când nu avea chef deloc-deloc să facă asta, nu insistam. Îmi dădeam seama că dacă aș forța-o, am reveni de unde am pornit și, oricum, eficiența unui asemenea periaj ar fi fost egal cu zero.

Aseară, imediat ce a ieșit din baie, s-a întins pe vârfuri și încerca să ajungă singură periuța. Inițial nu-mi dădeam seama ce vrea, de aceea, (așa cum facem noi în asemenea situații de incertitudine), am luat-o în brațe și i-am dat voie să îmi arate singură de ce are nevoie. De periuță avea nevoie. Acum nu știu dacă a cerut-o pentru că i se formează o obișnuință sau pentru că așa i-a venit, dar eu am simțit acel moment ca pe o mică-mare victorie.

În altă ordine de idei, voi cum v-ați convins picii să se spele pe dinți? Ce trucuri ați folosit și cât de simplu sau ne-simplu a fost crearea unei asemenea deprinderi?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Fetele Marianei și felul în care mi-au marcat copilăria, fără să știe

10 ian. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog de mamă, comparație, comparație între copii, copilul meu, copilărie, inspirație, irina harea-mardari, maternitate, Mia, parenting, psihologie, repere, vise la pachet, vise la pachet blog2 comentarii

Unul dintre momentele repetitive ale copilăriei mele, pe care mi-l amintesc de multe ori în viața de adult este comparația pe care mama o făcea (cu intenții bune, desigur) între mine și alți copii.

Fetele Marianei cum pot? Cum reușesc? Cum fac? Dacă ele pot, poți și tu. Cam asta era replica standart care mi se spunea atunci când nu puteam sau nu știam ceva. Fără să-mi dau seama, fraza asta devenise un reper pentru mine și încercam mereu să îndreptățesc niște așteptări. Numai că nu eram sigură dacă îmi doream să fiu așa cum mă vrea mama sau să ating limita concurenței cu fetele Marianei. Cu siguranță, însă, nimic din ce făceam nu se valida cu mine, cu cine eram ca persoană.

Anii au trecut, fetele Marianei muncesc peste hotare și, desigur, nu mai reprezintă niciun fel de reper în evoluția mea ca om. Totuși, amintirea acestei comparații mă întristează. Și nu zic asta doar de dragul zisului. Mă întristează cu adevărat și mă lasă cu un nod în gât. Poate pentru că mama vedea în alți copii niște exemple mai bune, chiar dacă eu am fost întotdeauna printre primii la învățătură, destul de harnică și aproape deloc problematică? Sau pentru că întreaga copilărie mi-a fost eclipsată de două fete care, între noi fie vorba, nu era cu nimic mai presus decât mine?

Recent, mama mi-a explicat că de fapt intenția ei nu era să mă umilească sau să le ridice în slăvi pe cele două fete, absolut străine nouă. Ideea era, spune ea, să mă motiveze să fiu mai perseverentă, să-mi doresc mai mult și să merg fix spre țelul meu. Mama și-a atins scopul și a văzut în mine ceea ce și-a propus, dar ce ne facem cu faptul că fetele Marianei mă urmăresc peste tot în viață?

Ce vreau să zic?

Părinții noștri au avut metode distincte de educație. Ei nu avea cărți de parenting și nici oameni gata să împartă deschis din experiența lor și de la care să învețe, să împrumute bune practici. Părinții noștri ne educau conform instinctului și potrivit sfaturilor pe care le primeau și ei, la rândul lor, de la părinții lor.

Noi, pe de altă parte, suntem privilegiați din toate punctele de vedere. Putem să vedem cu un pas înainte cum vor evolua unele decizii, cum ne va influența asta copilul pe termen lung și cât de mult îl pot afecta unele cuvinte spuse cu intenții bune, poate.

De aceea, mi-am promis să nu nasc în sufletul fiicei mele îndoiala că nu ar fi suficient de bună. Chiar dacă voi vedea că nu este prima la învățătură, că nu este prea talentată sau că nu este cea mai frumoasă fetiță din colectivul în care se va regăsi. Îi voi planta, în schimb, încrederea că indiferent de aspect și aptitudini – este unică. Iar asta o face să fie minunată.

Că indiferent de greșelile pe care le face, de deciziile pe care le ia, de performanțele pe care le atinge sau nu – o iubim. Și îi oferim iubirea nu așa cum oferim bomboana ursului de circ pentru că a făcut un cerc cu bicicleta, ci pur și simplu pentru că există. Și pentru că e a noastră.

Dar voi, dragi mămici și tătici aveți amintiri din copilărie care vă lasă un gust amar și pe care nu le veți repeta în educația picilor voștri?

P.S.: Fetele au fost, numai că nu erau ale Marianei. Erau ale altei femei, cu alt nume. Din cauză că printre cititorii mei s-ar putea să se regăsească și ele, am ales un nume la întâmplare. Așa că, vorba ceea, orice asociere cu persoanele reale este o coincidență. 🙂

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Patru exemple că și hainele copiilor pot fi refolosite (FOTO)

9 ian. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, copii stilați, cum îmbrăcăm copilul, educație, haine copii, haine scumpe, idei de mamă, inspirație, maternitate, outfit, parenting, patru exemple, refolosim, reutilizăm, rochiiLasă un comentariu

Copilul meu merită tot ce-i mai bun. Acesta este crezul după care se conduce marea majoritate a părinților moderni. Și asta e minunat, atâta timp cât lucrurile scumpe nu încearcă să recompenseze deficitul de atenție. Unde mai pui că și companiile de marketing au înțeles demult cum funcționează psihologia părinților și pun gaz pe foc asigurându-ne că nu face să economisim pentru puiul nostru și trebuie să optăm în mod prioritar pentru produsele care au marcate pe etichetă mândrele cuvinte „lux” și „premium” .

În realitate însă, atât specialiștii cât și părinții care au înțeles cum stau lucrurile de fapt susțin în unison că cei mici au mai multă nevoie de atenție și prezență decât de cele mai noi modele de jucării. Mai mult, economisind – nu devii un părinte mai rău, ci poate doar unul mai calculat.

Haine scumpe sau…?

De multe ori am fost întrebată cât de mulți bani cheltuiesc pentru hainele Miei. Știu că nu o să vă vină credeți când o să vă spun că foarte puțini. În general, filozofia mea de viață spune că hainele nu merită investiții serioase, întrucât indiferent de frumusețea, calitatea și rezistența lor, noi, femeile, nu putem să rămâne fidele prea mult timp unui articol vestimentar. De aceea, atât pentru mine cât și pentru Mia încerc să găsesc haine frumoase și calitative la prețuri pământești.

Garderoba Miei este formată din câteva piese de bază. Unele dintre ele au fost cumpărate din start cu ideea că vor putea fi refolosite.

De exemplu bluza din poza de mai jos:

Bluza este, de fapt, o rochie de pe vremea când era bebeluș. Pe atunci era lungă până aproape de glezne. A tot purtat-o până când a devenit indecentă fără pantaloni. Dacă va arăta bine, este posibil că la vară va deveni un top de toată frumusețea.

În colajul de mai sus puteți vedea cum o rochiță primită în dar poate fi purtată cu brio de-a lungul timpului și adaptată evenimentelor. În prima poză Mia avea 4 luni. În a doua – aproape un an. În ultima – un an și cinci luni.

Aceeași rochie – alte vremuri, alte situații. O rochie primită în dar atunci când avea o lună, a fost utilizată în timp, dar de fiecare dată alfel. În prima imagine avea 3 luni, și a îmbrăcat rochia la prima sesiune foto din viața ei. În a doua fotografie avea un an, în a treia-aproape doi ani, iar ultima fotografie este făcută recent, în decembrie 2019. De asemenea, cred că ultima fotografie demonstrează că este ultima oară când această rochie a fost purtată ca atare. Totuși, sunt convinsă că va deveni o bluză tare frumoasă la primăvară.

Și ultimul exemplu: aceeași rochie – un an diferență. Dar traiul ei încă va continua, pentru că nu am văzut-o cum arată în calitate de rochiță – mini, nu-i așa?

Dar voi, dragi mămici, ce metode inventive aveți pentru a reutiliza hainele celor mici care devin așa de repede oameni mari?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Unde este limita?

21 iun. 201921 iun. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat încercări, blogger, ce li se permite, educație, generații, interdicții, limite, parenting, trecut, viața de mamă, vise la pachetLasă un comentariu

Una dintre tendințele educației moderne este să reducă la zero practicile pe care le aplicau părinții noștri cu noi și să dea curs noilor valori care se promovează la greu la televizor, pe internet și în cărți scrise de oameni deștepți.

Așa se face că părinții nu mai pot să spună cu mâna pe inimă că aplică interdicții față de copilul lor, că îl ceartă pentru că a desenat cu mâinile murdare pe pereți și că îi vine să urle când cel mic se târăște pe jos și linge tălpile de la pantofi.

Acum, să fim serioși. Chiar așa?

Copiii nu au de unde să știe ce este bine și ce e rău, așa cum nu au cum să facă o diferență clară între lucrurile permise și cele interzise.

Da, interzise. Există lucruri interzise pe lumea asta. Așa cum pentru noi, ca adulți există limite pe care le respectăm chiar dacă nu ne place. De exemplu nu avem voie să lăsăm pungile cu gunoi în fața ușii de la bloc. Dar poate ne-ar plăcea să nu mai fim nevoiți să le ducem la tomberon, să deschidem capacul, să le ticsim peste tonele de deșeuri deja adunate și să riscăm să ne trezim și cu vreo pisică în față. Nu considerăm că ni se încalcă drepturile când știm de această obligație și nici nu ne temem că am putea rămâne traumatizați pe viață.

Atunci de ce copiilor le este permis să se tolănească pe trotuare, să se dea cu capul de pereți și să scoată limba de un cot țipând ca în junglă dacă nu i se îndeplinește o dorință?

De ce punem asta pe seama personalității care tocmai în acele clipe se manifestă? De ce încuviințăm un asemenea comportament?

Picii sunt extrem de deștepți, indiferent de vârsta pe care o au. Ei urmăresc și analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare reacție pe care o avem. Orice acțiune de a lor este o premieră, iar dacă va deveni sau nu un obicei de noi depinde.

Dacă odată va face scandal în public pentru a obține un anumit obiect și va vedea că ai reacționat pozitiv la isprava sa, o va repeta neapărat și a doua oară. Pentru că din reacția ta el a înțeles că e în ordine să facă asta. Altfel l-ai fi apostrofat, nu?

Acum să ne înțelegem: nu consider că trebuie să le punem interdicții la tot pasul și nici să stăm în calea lor spre descoperirea universului. Doar să nu exagerăm.

Nu de alta, dar mă îngrozește ceea ce văd la terenurile de joacă, în parcuri și la magazin. Nu am idee ce nu facem bine și unde anume greșim, dar sunt convinsă că niște limite nu strică. Mai ales că trăim într-o societate care și fără ajutorul nostru va șterge toate informațiile primite de acasă.

Se pare, totuși, că părinții noștri făceau bine unele lucruri. Deci nu chiar toate aspectele educației primite în copilărie ar trebui aruncate la groapa de gunoi.

Voi ce ziceți?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Încetarea alăptării sau cum apare iubirea când dispare sânul

16 mai 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat alăptare, alăptez, încetarea alăptării, înțărcare, bebeluș, blog de mamă, blogger, cum am alăptat, experiența mea, lapte matern, mamă, parenting, vise la pachetLasă un comentariu

De luni încep. Nu, hai de joi. Cel mai bine să las iarna să treacă. Ei, vine Paștele, mama zice că-i post. După sărbători.

Dacă începerea procesului de alăptare a fost cumva condiționată de un factor extern care se trezea de zece ori pe noapte pentru a-și face plinul, înțărcarea s-a dovedit a fi o piatră de rezistență.

După ce Mia a trecut de vârsta de un an mi-am propus să renunț la mesele de sân pe care i le ofeream. Am început-o treptat, ca o femeie informată ce sunt.

Inițial am eliminat din peisaj mesele de zi. Oricum intenționam să revin la muncă, în plus era foarte deranjant să ieșim pe undeva și să fiu trasă pe dreapta ori de câte ori simțea domnișoara nevoie de alintare.

Experimentul a luat foc din prima. Mia s-a dat puțin în spectacol, dar a renunțat ușor, consolându-se cu preferatele ei supe de legume, cu iaurt și cu fructe.

Următorul pas urma să fie scoaterea meselor pe rând. Am încercat de câteva ori, dar am dat chix de fiecare dată. Pentru că fata mea știe să-și susțină punctul de vedere și merge până în pânzele albe pentru a obține ceea ce dorește, dar și pentru că n-am eu atâta răbdare câtă perseverență are ea.

Așa că după alte opt luni de tentative nereușite le-am dat toate pe una și am făcut-o. Brusc. Pur și simplu nu i-am mai oferit sânul.

În prima noapte a adormit relativ greu. S-a trezit de 3 ori și a făcut câte un scandal teribil. După mult plâns, dat din picioare și isterie – adormea. Până la următoarea repriză.

Dimineața se trezea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de treburile ei importante. Cum venea seara, își amintea de dorul ei și umbla ca o obsedată cu ochii închiși și gura deschisă în speranța că poate-poate îi va curge vreo licoare acolo. Și a doua noapte s-a soldat cu multe țipete și lacrimi, dar parcă deja mai potolite erau pornirile.

Așa a ținut-o o săptămână. Nu pot să zic că am regretat vreo clipă situația pe care am declanșat-o. Pentru că știam că e momentul potrivit.

Nici pentru mine nu a fost ușor. Laptele care nu mai era mâncat de copil nu a dispărut ca prin minune și a lăsat urme profunde de durere în corpul meu. Dar despre asta, poate într-un viitor articol.

După cele șapte zile de chin a urmat fericirea. Pură și absolută.

Nopți întregi de somn. Pentru că este foarte categorică de fel, Mia a refuzat din start să bea apă noaptea. De lapte în sticluță nici vorbă nu putea fi.

Astfel, după ce și-a trăit durerea interioară, a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix și a început să doarmă. Se trezește doar dacă îi este răcoare, dar adoarme la loc de îndată ce este încălzită, pupată și îmbrățișată.

Al doilea aspect al mulțumirii mele de mamă are legătură cu faptul că de când a dispărut sânul a apărut iubirea. Afecțiunea. Acum știu și simt că nu vine la mine în brațe pentru că vrea lapte, ci pentru că îmi vrea atenția și iubirea.

Este un sentiment înălțător care explică într-un mare fel de ce de atâția și atâția ani femeile decis să facă copii și să devină mame…

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copiii și telefoanele sau cum ne „mituim” picii

7 mai 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, copii, gadget, lifestyle, mamă, parenting, tablete, tehnică, telefoane, youtubeLasă un comentariu

În lumea în care trăim, telefoanele, tabletele, laptopurile, televizoarele și gadget-urile de toate tipurile se află la o întindere de mână. Nimeni nu se mai miră când vede un copil de doi ani care face tot felul de manevre de pe telefonul părinților. De la pornirea celebrului Youtube până la efectuare de apeluri și folosirea camerei foto.

Rateul meu în lupta cu tehnologiile

Tot mai multe studii realizate de cercetători și medici pediatri trag alarma asupra daunei pe care o pot aduce ecranele asupra creierașului puiului de om. Le citesc pe toate, și am o strângere de inimă când văd ce nocive sunt aceste aparate.

Unul dintre rateurile mele ca și mamă are legătură cu telefonul mobil și cu desenele animate. Nu o să încerc să mă justific acum spunând că în timp ce încercam să pliez carierare pe maternitate, apelam la ajutorul tehnologiilor moderne care se transformau pentru câteva zeci de minute în baby-sitter-ul copilului meu.

Adevărul este că Mia a făcut o pasiune pentru cântecelele animate și de la primele ore ale dimineții cere să-i fie pornite melodiile lui Hai-Hui cu trupa lui. Pe de o parte încerc pe cât de mult posibil să-i îngrădesc accesul la ecrane. Pe de altă parte, nu-mi prea reușește și deseori mă prind că apelez la tot felul de scuze: măcar sunt educative, măcar învață ceva din ele.

Sunt doar scuze, repet.

Cifrele sunt pesimiste

Azi dimineață am citit că Organizația Mondială a Sănătății a emis primul ghid de recomandări pentru consumul de tehnologie în rândul celor mici.

Cifrele sunt destul de pesimiste: în medie, copiii petrec trei ore pe zi la televizor sau butonând telefonul și doar 40 de minute jucându-se afară.

Oganizația Mondială a Sănătăţii avertizează părinţii că, sub doi ani, copiii n-ar trebui să fie lăsaţi mai mult de o oră legată stând în cărucior, leagăn sau scaun. Iar tertipurile de a le oferi telefoanele pentru a privi desene animate cu scopul de a-i ține liniștiți nu sunt recomandate.

Nu mănâncă fără ecrane

O problemă pe care o scot în față specialiștii ține de protestele copiilor de a mânca fără a avea un ecran în față. Pediatrii atenționează că practicată pe termen lung, tehnica poate conduce spre fenomenul alimentației compulsive. Altfel spus, puiul de om mestecă atâta timp cât vede mișcare, fără a conștientiza asimilarea alimentelor.

Ce spun psihologii

Odată cu interdicția de a petrece timpul în fața telefonului sau a tabletei, cei mici vor începe să protesteze. Să bată din picioare, să țipe și să se simtă trădați. Pentru că li se ia un obiect care li se asociază cu libertatea și confortul.

Totuși, spun specialiștii, în 2-3 săptămâni, obiceiul va fi uitat, iar odată cu această schimbare ar putea să se îmbunătățească simțitor somnul de noapte al copiilor.

„Lumina ecranului dă peste cap senzorii care îi arată copilului că e timpul să se odihnească”, se mai arată în raportul OMS.

Putem să ne credem perfecți, sau ….

Acum noi putem să ne batem cu pumnul în piept, să spunem că suntem părinți perfecți și că nu admitem ca tehnologiile performante să le fure copilăria picilor noștri.

Putem să ne lăudăm în public cu abilitățile de educație pe care le avem, și să-i privim de sus pe cei care comit atâtea greșeli în timp ce învață să fie o mamă bună sau un tată bun.

Totuși, ceea ce contează cu adevărat este ca atunci când închidem ușile care ne duc spre publicul larg, să fim la fel de exemplari, corecți și fără cusur…

Eu încă nu știu cum să scap de această meteahnă pe care am admis-o între mine și fata mea. Când găsesc soluția, revin cu un alt text.

Până atunci, dacă știți voi vreo metodă care chiar funcționează, lăsați-o în comentarii.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!