11 luni

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

Hei! Ce faci? Mai poți?

În viață e atât de important să întâlnim uneori oameni care să observe graba nebună cu care înaintăm, să ne someze, să ne oprească și să ne întrebe: „Hei, ce faci? Tu chiar nu vezi că nu mai poți?”

Pentru că da, oricât de perfecți încercăm să fim, oricât de multe task-uri tindem să ne asumăm, oricât de multe chestii încercăm să facem, și oricât de bine vrem să ne iasă, trebuie să recunoaștem că uneori clacăm.

Și ar fi bine ca măcar din când în când, să ne oprim din goana asta contra timp, să ne așezăm undeva la umbră și să ne întrebăm: „Hei! Ce faci? Mai poți?”

Acesta nu e un text despre ceva, nu este vreo cine știe ce filozofie de viață.

E o adunătură de litere puse laolaltă într-o noapte, pe la ora 3, în notițele telefonului, după ce am alăptat-o pe Mia.

Sunt niște gânduri care nu mi-au dat pace până nu s-au văzut puse în siguranță, pe hârtie. Măcar ocazional, ar fi bine să ne aducem aminte că deși credem că suntem veșnici, nu suntem.

Să fim mai buni, să ne iubim mai mult unii pe ceilalți, dar mai ales – să ne iubim mai mult pe noi. Asta ca să nu ajungem într-o zi să privim în oglindă și să întrebăm chipul de vis-a-vis: „Hei, ce faci? Tu cine esti?”

Numește fericirea altfel

S-au spus atâtea despre fericire în ultimii ani, că parcă ne vine nu știu cum peste mână să înghesuim fenomenul într-o definiție. Parcă nu am vrea s-o „ponegrim” cu vorbe simple, calde, omenești , de aceea încercăm să-i tot găsim epitete care mai de care mai complicate, mai neologice, mai cu multe litere.

Eu cred că fericirea nu este deloc despre ceea ce spunem atunci când suntem rugați să vorbim de la tribună despre ea. Fericirea nu este nici ceea ce am fi gata să scriem pe foaie, și nici ce vrem să-i lăsăm pe alții să creadă că trăim.

Fericirea este ceea ce ai în minte atunci când rostești acest cuvânt. Este ceea ce îți aduce zâmbetul pe buze, sau (de ce nu?) îți fac urechile să se înroșească până la vârfuri.

Am încercat să aflu ce înseamnă fericirea pentru oamenii din anturajul meu. I-am luat așa, pe nepregătite, și i-am întrebat pe nepusă masă ce ar trebui să aibă ca să se simtă fericiți, sau ce simt atunci când simt fericirea.

„ Un corp slab ( fizic ), mâncare bună, casă frumoasa, față fără bolfe, un cineva care să-mi trimită flori, mesaje, care să-mi spună „ bună dimineața și noapte bună”,  părinți sănătoși și bucuroși de realizările mele și prieteni. Oameni pe care să-i pot suna și să le zic că vin la ei acum sau pe care să-i invit la mine, iar ei să mă întrebe: vin sau șampanie? ”, a spus Cristina.

„Sunt fericit că mă trezesc și văd soarele. Sunt fericit să-mi știu copiii sănătoși. Restul sunt plăceri”, crede Andrei.

„Nu știu ce înseamnă fericirea. Știu ce m-ar face să nu mă simt fericită. Sa n-o am pe mama, membrii familiei să nu fie sănătoși, să nu-l am pe iubitul meu, sa am vreun necaz. Știi, noi realizăm că în aceste lucruri constă  fericirea abia atunci când le pierdem. Atâta timp cât totul e bine, parca nu-i simți valoarea”, susține Anastasia.

„Când copiii te strâng în brațe. Când te uiți pe cântar și ești cu 5 kile mai slab decât săptămâna trecută. Când după 10 ani de mariaj femeia te pupă înainte să ieși din casă. Când un client spune că e bucuros că m-a ales ca fotograf la nunta lui. Când lumea în jur zâmbește, spune „mulțumesc” și „bună ziua”, a spus Sergiu.

„Să fiu împlinită cu mine, mândră de ceea ce sunt. Fericirea este mama, părinții, posibilitatea de a sta toți trei la masa. Deși se contrazice ideea, eu cred că și banii aduc aportul lor în fericire”, a spus Dumitrița.

„Să-i știu pe toți cei dragi sănătoși. Asta în primul rând. Dar este și un alt tip de fericire: să știu că cineva mă iubește și are nevoie de mine. Să mă trezesc într-o sâmbătă singură acasă, unde e curat-lună, unde sunt gustoșenii. Să pot să mă lăfăiesc toată ziua în pat, cu o carte bună și un film captivant. Fericirea înseamnă MAREA – singurul loc unde pot să nu mă gândesc la nimic, și în același timp să mă gândesc la toate”, susține Natalia.

„Când Ea zâmbește dimineața. Simt așa o fericire, care mă dă în călduri”, a spus Nicu.

Diferite ca și ei, răspunsurile m-au pus pe gânduri. Până la urmă, nimeni nu știe cum arată fericirea, poate de aceea e atât de greu s-o recunoști din mulțimea de trăiri,  să pui mâna pe ea și să o porți la piept.

Prinși într-o goană permanentă,  ne zbenguim  neogoiți între responsabilități, rutină, facturi și planuri. Dintr-o lipsă acută de timp amânăm momentele de fericire pentru mai târziu. Pentru mâine, pentru duminică, pentru la vară.

Chiar și atunci când în suflet se ivește vreo fărâmă de bucurie ne grăbim s-o astupăm cu un sentiment de vinovăție, fiind convinși că încă nu e timpul ei.  Că nu avem timp de așa ceva…

De multe ori, conștientizăm clipele de fericire doar după ce ele devin trecut, sau după ce sunt înlocuite cu momente de tristețe, nemulțumire, durere…

Eu când sunt foarte fericită, mă dor urechile. Credeți-mă pe cuvânt că e cea mai râvnită durere. Cea mai plăcută. Și cea mai scurtă 🙂

Dar pentru tine, ce înseamnă fericirea? Ce formă are ea?

 

 

 

 

 

Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.