Mă gândeam zilele trecute că nu prea am fotografii cu mine de când eram bebeluș. Adică nu am deloc asemenea poze. Nicu, cu tată fotograf și toate ustensilele la îndemână abia de adună vreo 4-5 imagini din bebelușia lui. Probabil că așa erau timpurile. Oamenilor nu le stătea mintea la imortalizat momente. De regulă, copiii erau fotografiați pe la matineele de la grădinițe, eventual cățărați pe scaun, sau așezați, cu un cot sprijinit de un colț de masă. Știți ce zic? 🙂
Când eram tânără și nu aveam copil, puteam să jur că atunci când voi fi mamă nu-mi voi umple telefonul cu poze de bebeluș. Nu-i voi pune imaginea pe ecranul de blocare, și mai ales nu-mi voi plictisi prietenii cu asemenea fotografii. Îmi ziceam că nu are ce să fie amuzant într-un pui de om care face havuz de stropi din laptele din gură, și nici nu e normal să le dai oamenilor din afara casei să asculte cum chiuie, țiuie, râgâie sau face pârț copilul tău. Ei bine, de unde să știu eu că tentanția de a împărți aceste emoții va fi mai mare decât dorința mea de a rămâne un om de cuvânt? 🙂
În altă ordine de idei, mi se pare grozav că noi, generația prezentului, avem posibilități nenumărate de a opri timpul. De a îngheța cele mai dragi, mai calde, mai prețioase momente.
Îmi și imaginez cum peste ani, atunci când voi fi gârbovită de bătrânețe, ușor amnezică și plictisită de revoluția tehnologică care mă va înconjura, îmi voi lua o ceașcă albă, mi-o voi umple cu cea mai delicioasă cafea, îmi voi pune ochelarii pe nas, voi scoate de la naftalină albumul cu fotografii vechi și îmi voi plăti biletul spre tinerețe. Voi răsfoi ceea ce azi numesc prezent și îmi voi retrăi viața. Dar nu oricum, ci cu cele mai fantastice, mai emoționante și mai memorabile clipe ale ei.
Până una alta, mă gândesc cum să fac ca stocul cu lucruri frumoase de care urmează să-mi amintesc să fie cât mai mare…
🙂
Vise la pachet 