Concluzii după prima vacanță cu copilul

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Trăiește visul japonez prin prisma realității de acasă. Istoria unei tinere care și-a urmat iubirea în Țara Soarelui Răsare

„Viitorul depinde de noi”, își zise în gând sorbind din ceaiul încă fierbinte. Este o dimineață frumoasă, cu soare generos, iar ea are atâtea de făcut. Închide ochii și inspiră aerul acestui oraș care în ultima jumătate de an i-a devenit „acasă”. Peste tot în jur vede oameni cu fețe binevoitoare, dar grăbite. „Japonezii nu au vreme de pierdut. Eficiența este crezul lor”. Constatarea îi este însoțită de un zâmbet. O inspiră această învălmășeală de gânduri matinale. Cu o mișcare ușoară își lasă pe spate părul lung, de culoarea abanosului. În treacăt, parcă pe furiș, își admiră reflexia care se oglindește din vitrina unui magazin. Îi place ceea ce vede. O femeie care iubește este întotdeauna o femeie frumoasă.

De aproape un an, Alina Vodă trăiește un adevărat vis japonez. Nu s-ar fi gândit vreodată că va ajunge să locuiască anume în Țara Soarelui Răsare. Destinul avea, însă, alte planuri pentru ea. Mânată de iubire, dar și de dorința de a fi o echipă și un punct de sprijin pentru soțul său, tânăra s-a pomenit într-o lume nouă, diferită și fascinantă.

„Mi-am urmat soțul, care a fost detașat  în cadrul Ambasadei Republicii Moldova la Tokio. Deși nu m-am gândit că voi locui în această parte de lume, Japonia nu obosește să ne surprindă prin amabilitatea, respectul și organizarea locuitorilor săi, diversitatea și profunzime culturii milenare nipone, precum și inovațiile aplicate în sfera publică și privată”, povestește Alina.

Fiind o tânără activă, dornică să descopere și să învețe în permanență lucruri noi, granițele și miile de kilometri nu o împiedică pe Alina Vodă să contribuie la dezvoltarea orașului în care s-a născut:

„Am decis să mă implic la distanță la dezvoltarea platformei comunitare „Primăria Mea”. Probabil pentru că suntem generația Independenței, avem o dorință puternică de a contribui la dezvoltarea democrației participative, civice, prin urmare împreună cu colegii de la Primăria Mea, monitorizăm sistematic activitatea consilierilor municipali și a serviciilor primăriei”.

Fiind soție de diplomat, Alina încearcă să fie alături de alesul inimii ei în fiecare pas pe care acesta îl face în viață.

„Îl însoțesc pe soțul meu la evenimente publice și mă implic alături de echipa ambasadei la organizarea unor evenimente de prezentare a imaginii Republicii Moldova în Japonia”, spune tânăra.

Iubește Moldova, dar respectă țara care o găzduiește. De aceea, consideră de bon-ton să cunoască măcar parțial limba japoneză. Misiunea, deși deloc simplă, se pare că nu este imposibilă:

„Rutina zilnică include și câteva ore pe săptămânâ dedicate studierii limbii japoneze. Deși scopul meu nu este să vorbesc fluent această limbă, vreau să reușeșc să pot comunica cu oamenii pe care îi întâlnesc și să le pot mulțumi pentru bunăvoința cu care ne-au primit la ei acasă”.

Alături de soțul ei, Daniel Vodă, Alina a călătorit mult în ultimii ani, de aceea era pregătită pentru diferențele culturale cu care urma să se ciocnească în Japonia. Visa cu ochii la deschiși la viața pe care avea să o aibă în Țara Soarelui Răsare, pe care din start o asocia cu țările înalt industrializate din Europa de Vest. Vorbește cu zâmbet despre primele descoperiri făcute pe cont propriu în această țară.

„Am fost uimită să constat faptul că niponii nu vorbesc la fel de frecvent limbile străine. Fiind un stat mononațional, această necesitate îi vizează pe cei care fac afaceri cu alte țări străine sau a căror activitate este asociată cu cetățenii străini. Totodată, acest lucru nu îi împiedică să manifeste o atitudine ospitalieră față de fiecare străin care poposește în Țara Soarelui Răsare. O altă diferență culturală, pe care am putea fără ezitare să o adoptăm și în Republica Moldova ține de manierele în societate – rareori vei întâlni persoane care să nu aibă „cei șapte ani de acasă”. Anume acest lucru facilitează interacțiunea în public”, povestește Alina.

Fiind implicați în mai multe activități consecutive, Alina și Daniel Vodă se declară îndrăgostiți în mod irecuperabil de Republica Moldova. Anume din acest motiv, fiecare lucru nou pe care îl văd în țările în care merg le servește drept motiv de inspirație:

„Avem o listă extinsă din lucruri pe care am dori să le aducem acasă – primul lucru însă, în această listă este eficiența. Această calitate a niponilor este rezultatul contribuției comune a membrilor societății și ceea ce transformă această țară într-una extrem de inovativă și prosperă. Avem și multe similitudini cu poporul japonez: promovarea portului popular, respectul față de generațiile în etate, pasiunea pentru peisajul rustic și tradițiilea asociate acestuia, satul fiind locul unde de generații admirăm frumusețile naturii, la fel cum o fac și niponii”.

Alina crede în forțele Republicii Moldova. Este convinsă că țara noastră are un potențial turistic extraordinar. Ea susține promovarea sectorului vitivinicol, a mănăstirilor  și a altor locuri pitorești,  dar consideră că turismul gastronomic ar merita o atenție deosebită.

„Fiind departe de casă, dorul de gusturile produselor noastre se intensifică. Brânza de oi sau vaci, murăturile, cireșile, vișinele, ardeii marinați și alte delicii specifice zonei noastre, trebuie promovate intens”, spune tânăra.

Mai mult, Alina Vodă are ferma convingere că fiecare persoană care trece de granițele țării noastre devine un ambasador cultural al acesteia:

„Cu cât ne îndepărtăm spre est sau vest, străinii nu ne cunosc frumoasele tradiții și obiceiuri. Personal, fiind implicată încă din școală în diverse proiecte internaționale, am simțit nevoia să am de fiecare dată la îndemână o hartă, niște ciocolate moldovenești și broșuri despre Moldova. Acum, pentru soțul meu, promovarea imaginii Republicii Moldova a devenit și o atribuție din fișa de post.  Ne face plăcere să le povestim străinilor despre țara noastră și să îi încurajăm să ne viziteze. Japonezii sunt un popor cu un nivel înalt al educației, prin urmare  sunt foarte informați și majoritatea covârșitoare au auzit despre Republica Moldova. Mai mult, ei sunt deschiși să participe la evenimentele de prezentare a culturii țării noastre”.

Vorbește cu mult entuziasm și licăr în priviri despre baștina sa. Spune că cea mai mare comoară a Moldovei rămân a fi oamenii. Mai ales tinerii, care pot și trebuie să facă țara să prospere.

„Fiecare  tânăr trebuie  să-și atingă obiectivul de a avea studii de calitate în domenii care să îi ajute să devină competitivi pe piața muncii. Performanța academică trebuie neapărat completată cu implicarea în cât mai multe activități civice și de voluntariat care să le dezvolte capacități practice și să îi facă mai empatici la nevoile celor din jur”, spune Alina.

Cuceresc lumea, sunt o echipă în tot ceea ce fac, dar nu-și văd viitorul decât în Moldova:

„Atât eu, cât și soțul meu credem cu tărie că viitorul nostru este asociat cu Republica Moldova. Țara noastră poate fi transformată prin noi înșine. Această schimbare se realiazează prin decizii oneste, promovarea valorilor democrației, statului de drept și sporirii numărului de inițiative cu țările care împărtășesc această comuniune de valori”.

Alina Vodă își trăiește fericirea pe care o consideră o stare de spirit condiționată de armonie în familia apropiată și extinsă , satisfacția profesională și vise clar conturate pentru viitor. Se bucură de fiecare clipă, investește timp în dezvoltare continuă și perseverează pentru a deveni o personalitate complexă. Am vrut să știu unde este „acasă” pentru oamenii ca ea, călători prin lume:

„ „Acasă ” înseamnă locul în care locuiesc alături de soțul meu, dar în același timp și pâinea coaptă de mama, vinul făcut de tata și  discuțiile virtuale cu oameni dragi din Republica Moldova”.

Zâmbește. Își ridică ochii spre cerul japonez care e la fel de frumos ca cel din Moldova. Inspiră adânc și pășește cu încredere. În minte îi apare din nou același gând: „Nimic nu este imposibil atunci când știm că viitorul depinde de noi”….

Privilegii de mamă

Cele 180 de secunde petrecute în cărucior au fost o eternitate pentru Mia. În debutul celui de-al patrulea minut nu a mai rezistat și a început să țipe, să se maimuțărească și să se descalțe arucând cu papucii și în stânga și în dreapta.

Eu, derutată și (de ce să nu spunem lucrurilor pe nume?) „ușor” enervată încercam s-o calmez în timp ce-i adunam ghetele de pe jos. Trebuia să intru în magazin, de asta un pact de pace ar fi fost numai bun. Când am reușit s-o conving cu o jucărie să mai stea locului ceva vreme, am văzut că din magazin iese un domn la cravată. Nu avea nimic în mâini, iar asta mi-a oferit siguranța că va reține pentru câteva clipe ușa ca să pot strecura căruciorul în interior.

Bărbatul a ieșit, m-a privit, a zâmbit și … a trântit ușa chiar în fața mea, care devenise tâmpă și  uimită în același timp. Atunci am înțeles ce poate fi mai enervant decât un magazin care nu are rampă de acces. 🙂

Odată ajunsă în interior, Mia a decis să-și susțină capacitățile vocale și să dea un concert deschis de operă. Mă lăsa să ajung în zonele mai aglomerate, mă privea fix, apoi cu o satisfacție vădită țipa din adâncul plămânilor. Deși lista de cumpărături era lungă, m-am rezumat la strictul necesar și m-am grăbit să părăsesc incinta.

Cu cele 10 kilograme de fericire în mâna dreaptă susțineam 3 pungi cu roșii, ardei și ceapă, iar cu cealaltă mână împingeam căruciorul care s-a transformat lejer într-un coș numai bun pentru cărat cumpărăturile.

La casă era liber. Relativ. În fața mea erau două doamne trecută de prima tinerețe care discutau despre copiii din Italia și despre minunații nepoței. Fiecare avea în față câte un coș maaare plin cu de toate. Fără grabă au pus produsele pe tejghea, continuîndu-și discuția. Când mare parte din alimente erau deja scanate una dintre ele și-a amintit că nu a luat zahăr. S-a răsucit în câlcâie și fără grabă a pornit în căutare.

Între timp, Mia mă acompania pe mine și pe ceilalți cumpărători cu niște țipete pline de zel, dădea din picioare, se lăsa cu capul în jos și își băga jucaria zornăitoare în gură, ca pe-o acadea. Când vedea că nu-i reușește s-o scoată, țipa și mai rău, apoi o lua de la capăt. Peisajul mirific a mai durat vreo cinci minute.

Ajunsă, în sfârșit, afară îmi venea să plâng. Mă dureau mâinile dar și mai mult mă durea frustrarea pe care o simțeam.

Concluzia? Nu mergeți la magazin însoțiți de un bebeluș pus pe baterii! 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

11 luni

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Nadia Parasca – femeia care își urmează vocația. Și-a transpus destinul în pași de dans

S-a așezat în fața oglinzii ovale cu ramă albă din lemn sculptat cu dibăcie. Și-a ridicat ușor bărbia și cu o mină plin de seriozitate își analizează reflecția. Cu o mișcare lină lasă să-i curgă pe spate părul bălai prin care își trece degetele ca printr-un râu cu apă caldă. În casă e liniște. Din bucătărie izvorăște și plutește prin aer un miros intens de cafea bună.

„Exact ca în reclame”, își zice în gând și își lasă buzele să se delecteze cu un zâmbet. Are atâtea de făcut azi. Atâtea planuri bine coordonate. Atâtea drumuri care îi așteaptă pașii.

Nadia Parasca este genul acela de femeie care își conștientizează pe deplin calitățile, dar care încearcă mereu să devină din ce în ce mai bună. Farmacistă de meserie, a lucrat ani de zile în slujba pacienților. Sufletul însă, mereu îi șoptea că își dorește altceva:

„Cu anii am înțeles cât de important este pentru mine să fac ceea ce-mi place. Când am simțit că am nevoie de o schimbare, am fost încercată de multe ezitări.  Nu e chiar simplu să-ți schimbi domeniul de activitate la vârsta de 41 ani”, povestește femeia.

nadia 1

După polemici îndelungi cu soțul, decizia a fost luată, iar odată cu ea a început și noua viață.

„Lucrăm împreună cu soțul într-o echipă, suntem evaluatori de proiecte și consultanți în dezvoltare organizațională în sectorul asociativ. Îmi place că învăț lucruri noi, călătorim împreună, dar și muncim mult cot la cot, chiar și nopțile până târziu. Munca noastră a devenit stilul vieții noastre cu toate aspectele pozitive și negative ale unui lucru de familie”, susține  Nadia.

Odată cu noile proiecte a venit și necesitatea de a părăsi Republica Moldova. Spune că a durut-o această ruptură de baștină, dar s-a consolat cu ideea că nu se duce departe:

„Am plecat pentru a le oferi copiilor perspective mai bune. Decizia nu a fost ușoară și până la urmă mă simt de parcă nici nu aș fi plecat. Ne-am stabilit la București și am senzația că am schimbat doar orașul. În rest, vorbim aceeași limbă, împărțim aceeași cultură”.

nadia 2

Una dintre cele mai mari pasiuni ale Nadiei Parasca este dansul popular. Ani de zile a dansat pe scene mari, și pe scene mai mici. Și acum îi tresare sufletul când aude vreo melodie dragă. De aceea, nu s-a lăsat până nu și-a atras toți membrii familiei în horă.

„Dansul este pasiunea mea. Mi-a plăcut de mica să dansez și copiii de mici tot la dansuri i-am dus. Chiar și soțul a ajuns „victima dansului”. Bine că tuturor le place!  Ani de-a rândul am dansat cu toții  în Ansamblul de dansuri populare ”Veselia”.

De la înălțimea dansului a învățat să privească și să descopere lumea. În vâltoarea pașilor legănați se ascunde o lume întreagă, plină de pasiune, de talent, de nemurire.

nadia 3

„De pe scenă îmi place să urmăresc ochi și fețe care se bucură și trăiesc dansul împreună cu noi, dansatorii. După culise, în așteptarea începutului concertului sau a dansului, inima îmi zvâcnește de emoții. Odată ajunsă acolo, sus, pe scenă, mă las prinsă de mrejele dansului, îmi deschid inima și sufletul și dau publicului tot ce-i mai bun din mine. Îmi place să transmit energie multă, caldă și bună. Și chiar dacă dansul nu este o ocupație de bază, mă bucur nespus când spectatorilor le place și apreciază munca și dăruirea noastră”, susține Nadia Parasca.

Se oprește din povestit și umple liniștea din jur cu un zâmbet visător. Chiar și viața și-o trăiește ca pe un dans. Uneori cu mișcări dificile, anevoioase, alteori lin, cu pași siguri care generează mișcări înălțătoare. Am întrebat-o care sunt cele trei mișcări care i-au schimbat dansul vieții:

„ Am dat viață copilului meu, mi-am legat destinul de cel al soțului Gheorghe. Am înfiat doi copii. Sună banal, dar acestea sunt unicile momente în care am simțit fericirea și responsabilitatea la cote maxime”.

nadia 4

Atunci când o vezi în mijlocul familiei, îți vine greu să crezi că două dintre cele trei fete care se învârt în jurul ei admirând-o, îmbrățișând-o și întrebând-o câte-n lună și în stele, au fost înfiate. Își amintește cu nostalgie despre acele zile când familia lor s-a mărit, iar destinul li s-a schimbat pentru totdeauna.

„Familia s-a mărit și automat s-a mărit volumul de lucru din casă. Mai greu a fost nu din punct de vedere financiar, ci crearea unui climat și închegarea familiei. Trebuie să reușești să faci în timp record ceea ce se întâmplă în mod natural în  familiile în care se nasc copiii biologici rând pe rând. Pentru noi cel mai e important era ca fetițele nou-venite  să se simtă bine și reușească să se împrietenească cu  fetița noastră de 10 ani, lucru care nu a fost deloc ușor. Dar nici  imposibil nu a fost”, spune Nadia Parasca.

nadia 5

Cu răbdare și dedicație, fetițele au fost integrate în viața socială, au mers la școală, la grădiniță, la dansuri, în călătorii și vacanțe. Acum, sunt un tot întreg care nici nu concepe că ar putea fi altfel. Adopția este un subiect delicat chiar și într-o societate care se vrea a fi fără inhibiții. Am vrut să știu ce i-a determinat pe ei, părinți deja, să își mărească familia.

„Noi am vrut să oferim o familie pentru un copil, dar destinul a vrut să fie doi. Nu am regretat nicio clipă decizia luată și îi îndemn și pe alții să facă la fel. Ascultați-vă inima, nu vocile „binevoitoare” din jur. Genetica determină culoarea părului, ochilor, temperamentul copilului. Comportamentul lui este determinat de mediul în care se formează nu de genetică. Până la urmă, cea mai bună modalitate de a ajuta un copil este să-i fii alături”, susține Nadia.

nadia 6

Când vorbește despre familie i se aprind stele în ochi. Pe chip i se așterne o blândețe care desenează feerie în jur. Nu obosește să-i mulțumească Divinității pentru toate cele care i se oferă în fiecare zi:

„Mă simt norocoasă că Dumnezeu a ales pentru mine familia în care m-am născut și am crescut. Norocul nu m-a ocolit nici atunci când mi l-a scos în cale pe soțul meu. Un bărbat care știe să iubească, să aprecieze, să răsfețe. Este scutul familiei noastre și unul dintre motivele pentru care zâmbesc în fiecare zi. Totuși, viața mea a căpătat un sens desăvârșit atunci când am făcut cunoștință cu fetele mele”.

Recunoaște că se simte iubită și răsfățată dar crede că asta este moneda care i se plătește pentru iubirea și răsfățul pe care îl ofer cu generozitate. Îi place să fie slabă, dar deseori își conștientizează  forța care se ascunde în trupu-i firav atunci când reușește să-și  „strunească” familia. Am întrebat-o care este legătura de aur dintre viața de mamă și cea de profesionistă.

„Am întâlnit familii și femei diferite. Unii pun accentul pe carieră, apoi lasă să vină copiii. Din păcate după 30 sau 35 ani se întâmplă tot mai des ca partenerii să nu poată avea copii. E trist, dar cred că este o consecință a „civilizației”.  Știu și femei care își doresc copii și reușesc să îmbine viața de mamă cu cea profesională. Îmi crește inima de bucurie când văd femei și familii tinere care pun prioritate pe copii și reușesc în paralel să-și construiască o carieră de succes. Mă întristez nespus când aud  tineri care spun că preferă să aibă acasă  animăluțe de companie, deoarece copiii deranjează. Le doresc din suflet  să ajungă să simtă  acea stare de fericire și împlinire care îți este oferită de atingerea copilului tău, de lumina din ochișorii lui, de bucuriile pe care doar  împreună le puteți simți  și de fericirea absolut specială care vine odată  cu  succesele și realizările lui”, spune Nadia Parasca.

Alte câteva minute de liniște. Se ridică ușor de pe scaun, își îndreaptă spatele, se ridică pe vârfuri și respiră adânc. Îndreptându-și pașii către geam reactualizează în minte tot ce are de făcut. Urmează o zi plină…

 

Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.