Etichetă: maternitate

E în ordine să vrei să vorbești despre copilul tău. Chiar este.

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , Lasă un comentariu

Când nu aveam copii, îmi ziceam ( de rând cu multe alte promisiuni aiurite) că atunci când voi fi mamă și voi ieși cu prietenii în oraș nu voi vorbi deloc despre copilul meu. Ca să nu-i plictisesc pe cei care trăiesc într-o altă dimensiune a realității.

Pe atunci gândul mi se părea pe cât de corect, pe atât de ușor de pus în practică. Ce mare scofală să ieși în oraș și să fii haioasă, carismatică, să discuți despre ultimele noutăți și să nu pomenești măcar odată despre ultima mică-mare realizare a odraslei tale?

Apoi, după ce a mai trecut vremea, iar cercul nostru de comunicare s-a restrâns pe de o parte, dar s-a lărgit în partea  familiilor cu copii, observam deseori că și alte mame evită să povestească despre ultimele năzdrăvănii ale piciului lor, chiar dacă și-ar dori foarte mult să facă asta.

Și mă întreb: de ce facem asta? De ce ne temperăm anumite porniri absolut firești?

Haideți să facem un exercițiu de imaginație. Ai un job de vis, mergi cu plăcere la muncă, iar proiectul la care lucrezi acum este pe cale să te definească ca om ca și ca profesionist. În fiecare zi devii tot mai bun în ceea ce faci, te bucuri de aprecierea și admirația celor din jur, dar mai ales simți prețuirea șefului. Ești în acea perioadă a vieții când simți că pui cele mai importante cărămizi la construcția viitorului tău și dedici bucuroasă acestui scop tot timpul tău. Când vei ieși cu prietenii la masă le vei povesti despre proiectul tău? Le vei vorbi despre ultimele realizări și despre cât de minunat te fac ele să te simți? Sau vei uita despre acest aspect care de fapt constituie viața ta la această etapă și vei vorbi despre vreme, parfumuri și filmul cu J.Lo?

Maternitatea nu este o sentință și nici un paravan după care să ne ascundem. Nu este o perioadă rușinoasă, și nu sunt niște luni petrecute în zadar. Activitățile amicilor tăi, care merg la muncă, fac planuri de viitor și pun pe rețele poze din vacanțe exotice, nu sunt cu nimic mai presus decât ceea ce faci tu în fiecare zi. La fel ca și ei, tu te dedici unui scop sau cum se mai spune în lumea modernă: crești organic un proiect. Cel mai important proiect. Cel mai fain, cel mai dulce și singurul care te definește cu adevărat ca personalitate.

Etapa la care ai ajuns acum este absolut fantastică, iar realizările pot fi văzute imediat, pupate pe obrăjori moi și luate de mânuțe dolofane. Sigur că mai dai și chix, te mai enervezi, mai verși câte o lacrimă în timp ce strângi cioburile ultimului pahar din setul acela fain pe care ți l-ai făcut cadou anul trecut de ziua ta.

Totuși.

Atunci când ieși cu prietenii, poți să vorbești despre asta. Chiar poți. Pentru că asta este acum viața ta. Nu parfumurile și nu filmul cu J.Lo. Crede-mă, dacă năzdrăvănia pe care a făcut-o ieri pe piciul tău este haioasă pentru tine, cea care nu mai știi cum reușești să stai dreaptă de la atâta oboseală, va fi haioasă și pentru ceilalți. Iar dacă nu va fi, nu e vina ta.

Simțul umorului e un talent. 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Încetarea alăptării: când? cum? oare?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , 11 comentarii

Pentru mine alăptarea a fost un soi de realizare personală. La început nu credeam că pot, apoi am văzut că pot și am zis că nu va ține prea mult, apoi mi-am tot pus date limită: până la 3 luni, până la 6 luni, până la 9 luni, până la 1 an. Sâmbăta viitoare închei, peste o săptămână, peste două, și tot așa…

De fiecare dată motivele care mă determină să mă gândesc la încetarea alăptării sunt diferite. Pe lângă ceea ce scrie în cărți și pe site-urile de specialitate, alăptarea are și un revers al monedei. Și mi se pare corect să vorbim despre asta la fel de sincer cum vorbim despre clipele frumoase în care îi oferi copilului tău tot ce ai mai bun.

După ce Mia a făcut un an, am început să analizez tot mai atent perspectiva înțărcării. Pe de o parte pentru că am observat că ea a făcut din sân o deprindere de care se folosește cu orice ocazie, și pe de altă parte pentru că sincer simt că am nevoie de un pic de libertate.

-am observat că are tendința să mă dezbrace în public. Dacă până acum scâncea și se uita la mine cu ochi de motan chinuit, acum a prins la curaj. Și nu are limite de timp sau de spațiu. Sunt o adeptă a alăptării în public, susțin ideea cu fermitate, dar nu întotdeauna mă simt confortabil să fac asta.

-își petrece nopțile la piept. Și când zic „nopțile” am în vedere toate cele 6,7,8 ore de somn. E suficient să fac o mișcare greșită și gata, e din nou la sân. Credeți-mă că devine frustrant de la un timp.

-mănâncă bine alimente solide. Toate mesele sunt respectate, îi plac mult de tot legumele și adoră fructele. Nu are nicio problemă cu terciurile și nu face mofturi la masă (poate doar atunci când o doare ceva). Asta mă face să înțeleg că laptele matern îi folosește pentru alinare și alintare, nu pentru hrana propriu-zisă.

-nu adoarme și nu readoarme fără sân. O chestie destul de complicată atunci când vrei să ieși seara în oraș, de exemplu. În orice caz nu poți să vii acasă mai târziu de ora 10, pentru că altfel îi strici regimul, plânge isteric și adoarme mult prea greu.

În altă ordine de idei, analizez plusurile pe care mi le oferă alăptarea:

-o pot liniști oriunde și oricând. Este suficient să o pun la piept și toate furtunile lumii se transformă în cer senin și curcubee.

-nopțile sunt cu somn. Bine, atâta timp cât îi ofer ce vrea, pot să dorm și eu, măcar rezemându-mă într-un cot. Pe termen lung, nu e lucru puțin.

-la etapa asta când ea descoperă Universul, căderile sunt dese, respectiv țipetele și lacrimile sunt și ele la ordinea zilei. Un pic de lăptic este întotdeauna binevenit și rezolvă mereu criza.

-există o conexiune magică, unică. Nu știu cum va fi mai târziu, dar mi-e cam frică să rămân fără sentimentul acesta de importanță maximă pe care mi-l oferă atunci când stă la pieptul meu.

Acum, cu lista pro și lista contra în față îmi dau seama că dilema în care mă aflu crește de la o zi la alta. În sufletul meu se dă o bătălie: o parte din mine vrea să renunțe și să încerce să-și recapete libertatea și intimitatea de care are atâta nevoie. Cealaltă parte nu știe dacă a venit momentul potrivit și nici dacă va putea să-și gestioneze copilul într-o lume fără sân.

De fapt, ca o profitoare ce sunt, am scris acest articol pentru a vă ruga să-mi împărtășiți din experiența voastră. Cum ați simțit că e timpul? Cum ați început procesul și mai ales cum v-ați simțit după?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Zece lucruri pe care le-am înțeles de când sunt mamă

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Când eram însărcinată eram foarte interesată de articolele scrise de mămici care își împărtășeau experiența maternității. Eram curioasă cum arată această etapă din perspectiva femeilor care o trăiesc la intensitate maximă. Speram să învăț câte ceva din poveștile lor, dar și să-mi diminuez sentimentul de frică și incertitudine care mă copleșea uneori. V-am mai spus că înainte de Mia nu am interacționat deloc cu alți bebeluși, iar tot ce urma să mi se întâmple ar fi fost o premieră. Sau mai bine zis o lecție practică.

Acum o privesc cum doarme liniștită și își mișcă buzele frumos conturate. Suntem împreună de 12 luni și jumătate, iar timpul care părea că se scurge atât de greu, de fapt a zburat ca vântul. M-am tot gândit în acest răstimp care au fost principalele concluzii pe care le-am făcut în primul an de când sunt mamă.  Aș fi vrut să dau peste un astfel de text atunci când eram însărcinată, sau atunci când în primele luni după naștere simțeam că puterile mi-au secat. Sunt gânduri în care cred, deși recunosc: la teorie sunt mai  bună decât la practică.

Tu ești cea mai bună mamă pentru copilul tău

Asta ar fi bine să ne-o scriem în frunte. Ce-i drept în primele luni nu stăm prea mult la oglindă, de asta mai bine s-o reținem în minte. Nimeni nu știe ce e mai bine pentru copilul tău, iar sfaturile și sugestiile venite din partea rudelor, prietenilor și pur și simplu din partea persoanelor binevoitoare trebuie să fie tratate cu lejeritate.

Copilul înseamnă mult, dar nu înseamnă totul

Da, e iubirea vieții tale, sensul pe care îl căutai în lume și omul fără de care nu poți să-ți imaginezi ziua de mâine. Totuși, copilul nu este singurul tău rost în viață. El va crește mai repede decât vei reuși tu  să numeri până la zece. Va deveni un om cu viața lui, cu planurile lui și cu  sensurile lui. Dacă îți clădești toată existența în jurul lui, s-ar putea să te pomenești într-o zi o ruină. Iubește-ți copilul mai mult decât orice pe lume, dar nu uita că lumea ta începe cu tine!

Prietenii nu te-au trădat

Nu mai primești mesaje, nu-ți mai sună telefonul, nu mai ești chemată la petreceri? Te simți trădată? Nu ai  de ce. Prietenii pe care îi aveai înainte de a deveni mamă sunt tot acolo. Nu au complotat împotriva ta și nici nu te ignoră în mod deliberat. Pur și simplu lumea lor se rotește într-un ritm diferit de al tău, iar interesele comune nu vă mai ajută să fiți la fel de uniți. Viața este un filtru. Amintește-ți de tine când făceai parte din tagma lor. Cât de interesată erai de o mămică care îți povestește mereu despre scutece, biberoane și peripețiile făcute de bebelușul ei?

Ai luat o pauză, nu ai ieșit din joc

Tot ce ți se întâmpla înainte de a apărea copilul a fost minunat. Și va mai fi. Ceea ce ți se întâmplă acum este doar o etapă. Nu ai devenit neinteresantă, nu îți pierzi din profesionalism și nici nu pui cruce pe cariera ta. Ai luat o pauză necesară, care te ajută să-ți resetezi prioritățile. De acum încolo vei ști mai bine să-ți prioritizezi interesele, timpul și banii. Nu?

Respectul se învață din primele zile de viață

Îți dorești să ai un copil educat, care îi respectă pe cei din jur? Cred că cea mai bună cale pentru a atinge scopul propus este să-i oferi puterea exemplului. Respectă-l. Nu-l forța să mănânce atunci când îți arată cu toată ființa că nu mai vrea. Nu-l impune să stea într-un loc în care vezi că nu se simte confortabil. Nu-l ignora nici pentru o clipă și încearcă să-i înțelegi ieșirile. Asta îmi propun și eu să fac, deși recunosc că pe alocuri e al naibii de dificil.

Mamele perfecte nu sunt chiar atât de ideale 

Nu există niciun fel de perfecțiune. Și foarte bine. Întotdeauna se vor găsi oameni care vor încerca să te convingă că sunt mai buni decât tine, că fac anumite lucruri mai bine, că știu mai multe. Bucură-te pentru ei. Aplaudă-i dacă simți că de asta au nevoie. Nu te forța să-ți setezi programul după al lor, nu respecta regulile impuse de ei și nici nu te blama pentru micile nereușite. Privește în urmă și vezi ce drum minunat ai parcurs împreună cu copilul tău. Oare nu e asta adevărata perfecțiune?

Când vrei să plângi – plângi

Inevitabil apar momente în care simți că nu mai ai puteri. Că vrei să renunți la tot și să o iei la fugă. Nu-ți ascunde aceste trăiri. Dă-le dreptul la viață. Te vor elibera. Te vor calma. Te vor ajuta să o iei de la capăt.

Ia-ți copilul în brațe. Nu va deveni mai alintat din cauza asta

Dacă plânge, are nevoie de tine. Eu așa simt. De aceea o iau în brațe ori de câte ori văd că își dorește asta, dar și de fiecare dată când asta e ceea ce vreau eu. Îi savurez mirosul moale și îmi vine s-o mănânc. Să facem asta cât mai des. Nu vor mai încape mult timp la pieptul nostru.

E normal să vrei să te detașezi de copil

O bună perioadă de timp mă frustra acest gând. Mă gândeam că nu e normal să simți că vrei să „scapi” pentru câteva ori de cel mic. Că sunt o mamă egoistă. Ceea ce și sunt, de fapt, dar nu despre asta e vorba aici. Înainte de a fi mamă ești om. Și ai nevoie de detașare. Am înțeles că nu e sfârșitul lumii dacă plec pentru câteva ore. Mai ales că atunci când revin dragostea este și mai mare, iar răbdarea și calmul parcă izvorăsc.

Poți combina activitățile

Da! Poți să ai grijă de copil, dar și de plăcerile tale. Maternitatea te învață că ai forțe nebunănuite și că poți activa în regim multi-tasking fără niciun fel de probleme. Așa cum poți să dai cu aspiratorul în timp ce ții bebelușul în brațe, așa cum poți să mesteci în oală în timp ce el ți se cațără în cap, exact așa poți să privești filmul preferat, sau să-ți pui pe față o mască.

Între noi fie vorba, la multe dintre lecțiile pe care le-am bifat în acest an sunt încă repetentă, dar fac tot posibilul pentru a deveni premiantă.

Voi ce ați învățat de când sunteți mame?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

O mamă bună

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Concediul de maternitate, un concediu?

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

„Eu nu voi fi așa. Nu voi sta acasă, nu-mi voi ține părul ciuf, nu voi umbla ca o nălucă în pijama până seara, nu voi renunța la job. Nu voi fi o mamă ca toate cele pe care le întâlnesc și le aud. Eu voi fi altfel”.

Cam astea au fost gândurile cu care am pășit în concediul de maternitate. Ce să mai? Eram convinsă că nu mă rețin mult în vacanță. Mia mai aveam cam două săptămâni până să se nască și eu deja îmi căutam un job care s-ar împăca cu maternitatea.

După ce am născut-o, am avut o perioadă în care nu știam exact pe ce lume trăiesc, și tind să cred că ceva din acele vremuri au rămas până în prezent.

Azi m-am trezit, ca de obicei, aproape de ora 7. M-am privit fugitiv în oglinda mare din hol: ciuful era acolo, pijamaua la fel. Nu mă grăbeam nicăieri, nu mă aștepta jobul, nici camera, nici microfonul. Nu aveam emoții că aș putea să întârzii la cine știe ce interviu cu cine știe ce funcționar. Totul era exact așa cum îmi promisesem înainte de a intra în concediu. Numai că invers. 🙂

Nu e chiar ușor să conștientizezi că nu mai poți să ții pasul cu evenimentele, că n-ai idee ce s-a discutat azi la Guvern și că nimeni nu te mai cheamă pe nicăieri. Pentru că da, când stai acasă, nu prea mai trebuiești nimănui. La început îmi era destul de greu să accept ideea asta onestă, dar ce bine că oamenii au capacitatea de a se adapta la orice situație. 🙂

După câteva luni de smioricăieli și de gânduri de tot felul, am zis să încerc să merg pe ideea: dacă nu poți schimba situația – schimbă-ți atitudinea. Oricum, de un job full-time nici nu putea să fie vorba. Nici eu nu-mi doream să stau atâtea ore departe de Mia, nici ei nu i se părea o idee prea bună să-și piardă principalul subaltern. Așa că am început să mă implic în câte un proiecțel care să-mi pună, ocazional, neuronii la treabă și să-mi aducă și ceva bănuți pe card.

Ce pot să spun cu certitudine este că habar n-am ce făceam cu atâta timp liber înainte. Și de ce oare ziceam că nu reușesc să fac unele lucruri?

Maternitatea m-a învățat să fiu multifuncțională, să gândesc larg și pe mai multe direcții în același timp. De exemplu să scriu un articol publicitar în timp ce cânt „Elefantul Cici” și am grijă ca Mia să nu se rostogolească prin cine știe ce colț.

Dar mai mult decât atât, anume acum am reușit să înțeleg miile de femei care fiind în concediu de maternitate și-au pus pe roate afaceri, au inițiat proiecte, au lansat linii vestimentare, și-au descoperit pasiuni pe care le-au transformat apoi în surse de venit.

Sunt aproape convinsă că niciuna dintre ele nu suferea de plictiseală când cu o mână legăna copilul iar cu alta croșeta, sau cosea, sau scria planuri de afaceri. Una dintre teoriile după care mă ghidez în viață spune că omul are capacități incredibile atunci când nu are de ales. Dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Deci, dragile mele, nu e chiar lupul din pădure acest concediu de maternitate. Este o pauză pe care o luăm dintr-o goană, pentru a ne avânta în altă goană. O perioadă necesară pentru analiză, pentru revizuire, pentru punere în ordine. Niște luni în care învățăm să prețuim libertatea și intimitatea. Viața, plăcerile, dușul, cafeaua, paharul cu vin, berea din serile toride de vară.

Dar mai ales, concediul de maternitate este un filtru. După el nimic nu va mai fi la fel.

Și nici nu trebuie…

🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

-Cu ce te ocupi? -Păi, sunt mamă…

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Atunci când ai un job care te solicită, când muncești 8, 10 și mai multe ore fără întrerupere, când ești mereu în alt loc, iar fiecare zi este o adevărată surpriză și o veritabilă aventură poate fi destul de ciudat să te pomenești într-o bună zi în concediu de maternitate.

La început eram încântată de ideea că pentru o perioadă nederminată de timp nu voi mai avea grija deșteptătorului, nu mă voi grăbi nicăieri, voi putea să-mi uit telefonul pe unde îmi va pofti inima, voi ieși la plimbări, voi citi, voi dansa, voi privi filme. Voi face zilnic toate activitățile care nu încăpeau în scurtele zile de week-end.

O poveste, nu-i așa?

Mă întorceam azi de la plimbarea de dimineață. Aveam părul prins într-un ciuf în vârful capului și cearcănele prezente la loc de cinste. Într-o mână țineam biberonul și tot cu ea împingeam căruciorul. Mia, bosumflată și mofturoasă stătea ghemuită în celălalt braț și se distra aruncând zornăitoarea galbenă pe jos. În timp ce făceam a nu știu câta genoflexiune încercând să  adun ceea ce ea risipea, m-am întâlnit cu noua vecină, de la cinci.

Frumoasă, machiată, parfumată. Într-o rochie roșie, mulată, care îi scoatea la iveală un corp desăvârșit. Ochelarii de soare, proptiți în vârful nasului, geanta pe umăr, cafeaua „to go” în mâna dreaptă, telefonul de ultim model în mâna stângă. O încântare, pe cuvânt.

Deși nu eram pusă chiar în cea mai favorabilă conjunctură, am fost drăguță și m-am oprit pentru cele câteva fraze de protocol. După ce am stabilit că vremea e minunată și că azi e vineri, deci urmează zilele libere ( serios?), vecina cea frumoasă și stilată și pe tocuri mă întreabă:

-Și? Tu cu ce te ocupi?

Tonul din vocea ei era așa, de parcă ar fi vorbit cu o persoană care se află la reabilitare. (Ciuful din vârful capului o fi fost de vină).

-Păi, sunt mamă.  – am răspuns eu scurt.

M-a privit mirată și parcă ușor dezamăgită.

-Asta e clar. Dar în afară de asta? Doar stai acasă toată ziua.

Pe bune? Cu ce mă ocup în afară de asta? :))))

I-am mormăit sub nas că nu reușesc să fiu foarte multe alte lucruri, că sunt în concediu de maternitate și că îi urez o zi bună și succes la muncă.

Am intrat în casă cu un gust amar. Dezamăgirea din privirea ei mă urmărea cu nerușinare. Am așezat-o pe Mia pe covor, i-am scos jucăriile din cutie, i le-am aranjat în funcție de preferințele ei. Apoi am început să-i pregătesc prânzul. Să spăl vase. Să pun rufe la spălat. Să revin, să o iau în brațe, să o alăptez. Să mă joc cu ea. Să mă transform în iepuraș-coconaș, și în dulău-câine rău. Să o conving că e ora mesei. Să o distrez în timp ce-i îndes prima lingură de supă. Să-i cânt și să fac ca toate cele când i le servesc pe următoarele. Să rămân calmă când scuipă și își dă pe față cu pireu. Să o spăl pe față și pe mâini. Să șterg stropii pe care i-a lăsat după ce s-a hârjonit cu jetul de apă  de la robinet. Să-i schimb scutecul. Să revin la joacă. Să o opresc ori de câte ori încearcă să se cațere pe pereți. Să n-o las să bage în gură moș-crăciuni din cauciuc și clouni din plastic. Să încerc să o adorm. Și iar să încerc, și iar, și iar… Să reușesc. Să pregătesc prânzul. Să întind rufele proaspăt spălate. Să le calc pe cele uscate deja. Să-mi fac o cafea pe care să n-o beau. Să o îmbrac pe Mia în hainele de plimbare. Să o scot afară. Să mă plimb cu ea. S-o aduc acasă. Să mă joc cu ea. Să-i pregătesc pireul de fructe. Să o conving să mănânce. Să o spăl. Și tot așa la nesfârșit.

Acum revin și întreb: cu ce mă ocup în afară de faptul că sunt mamă? Păi, nu prea mă mai ocup cu nimic…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Tații de azi

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Îi vedem peste tot. Pot fi recunoscuți cu ușurință după licărul din privire. Înalți sau mai scunzi, blonzi sau șateni, cu mașina sau pe jos. Altădată preocupați de tatuaje, distracții și fete. Astăzi – îngrijorați  că nu vor reuși să strecoare roțile masive ale căruciorului prin crăpătura îngustă de după colț.

Puternici, serioși, siguri pe ei, se transformă în niște copii de îndată ce ajung acasă. Fața acoperită cu țepi sau proaspăt bărbierită li se alungește într-un zâmbet larg când văd că sunt așteptați la ușă. Când băiatul sau fata le sare în brațe, când le înconjoară umerii lucrați la sală cu mânuțele mici și dolofane. Când sunt strigați pe nume.

-Tata!

Toată priceperea și stăpânirea de sine devine trecut când trebuie să schimbe un scutec. Sau să liniștească un scâncet.

În parc își privesc cu atenție puiul analizându-i fiecare mișcare. Cu o tricicletă roz în mâna dreaptă și cu un pistol cu apă în stânga, oferă trecătorilor o priveliște simpatică și emoționantă.

Nu-și asumă merite, nu pretind recompense, nu se plâng că le este greu. Deși le este. Și când dorm acompaniați de plâns de bebeluș, și când sunt nevoiți să renunțe la tot soiul de planuri pentru a petrece week-end-ul în familie, și când își iau ore suplimentare la muncă pentru a câștiga mai mult.

Se târâie pe covor, imită câinele, rața, elefantul și prințesa. Pentru un zâmbet în plus joacă cucu-bau până la epuizare. Demonstrează rezistență de fier atunci când trebuie să  alerge de câteva ori pe noapte la farmacie pentru a cumpăra cel mai potrivit preparat.

Își decorează de bună voie bancheta din spate a mașinii cu păpuși, ursuleți și cuburi din plastic. Ascultă la volum maxim „Azi Grivei e mânios” și fac grimase ritmice pentru ca distracția să fie și mai copioasă.

Și când te gândești că până mai ieri nu erau decât niște puști preocupați de tautaje, de mașini sau de fete. Ori de toate odată. 🙂

Grozavi sunt tații de azi. Grozavi 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

 

Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe.