Dacă am putut eu – poate oricine!
Trebuia să încep cu asta: înainte de merge la școala auto aveam păreri mai bune despre mine. Procesul de studiu mi-a arătat, însă, multe frici, multe puncte vulnerabile și mi-a accentuat încă odată cretinismul topografic.
În luna Iunie 2019 nu știam cum să pornesc mașina din loc. Eram, însă, extrem de determinată să învăț. Odată pentru că petreceam două ore într-o direcție în transportul public, încercând să ajung la muncă. Patru ore pe zi.
Și încă odată pentru că știam că altfel nu voi reuși niciodată să o iau pe Mia de la grădiniță la timp.
Bun. Primele lecții le-am făcut cu un instructor care mă asigura că oglinzile sunt setate așa cum trebuie și nu face să mă ating de ele.
,,La examen nu te pune să faci așa ceva”, mă asigura. De parcă instruirea la școala auto se face exclusiv și numai pentru examen.
Am renunțat în scurt timp la serviciile lui și am avut marea șansă să-l întâlnesc pe el-profesorul care m-a învățat să conduc. ✅
Era un bărbat extrem de rabdator. L-am și întrebat de câteva ori dacă ia calmante înainte de lecții. El râdea și îmi spunea:
,,Asta e munca mea. Dacă m-aș enerva cu fiecare dintre voi, demult trebuia să fiu internat la psihiatrie”. 🤪
Toată vara am testat limitele unei Toyota Auris. El, instructorul, nu m-a dus niciodată pe rutele de examinare.
,,Omul dacă știe să conducă, conduce pe orice drum. Eu vreau să fii sigură pe tine. Examenul e doar o zi, dat tu vei avea de mers în fiecare zi, vei duce copil cu mașina”, îmi spunea.
Procesul mi se părea dificil și anevoios. Mă duceam de 5 ori pe săptămână de la Ialoveni la Poligonul de la Universitatea Tehnică. Nervi, dezamăgiri, lacrimi fără număr.
După mult chin am susținut prima parte a examenului la Centrul de Examinare și Calificare a Conducătorilor Auto. Proba garajului cu spatele mi se părea un test de netrecut.
Am mers apoi la proba orașului. Cu 1 km înainte de încheierea rutei propusă de examinator am interpretat greșit comanda și am făcut o eroare. Vizibil scos din sărite, examinatorul mi-a spus că dacă nu voi fi atentă la ce mi se spune, degeaba știu să conduc.
Peste alte două săptămâni eram, din nou, la Centrul de Examinare. Era o dimineață de început de Octombrie cu brumă și cu puțin soare. De la ora 9, când eram programată, am intrat la examen aproape de ora 1. În gândul meu eram hotărâtă că dacă nici din a doua oară nu-mi reușește să susțin proba orașului, renunț la tot. Orele de condus și stresul acumulat în ultimele patru luni își spuneau cuvântul. Permisul de conducere devenise principalul meu scop în viață. Numai la asta mă gândeam.
Nu știam niciuna dintre rutele de examinare, dar la prima încercare fusesem pe ruta nr.2 și mă rugam în gând să îmi nimerească și de această dată tot ea. Am urcat în mașină și am aflat că vom merge pe ruta nr.3. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce străzi cuprinde acest segment de oraș, dar aveam deja setat gramul acela de indiferență. „Dacă nu trec, nu mai vin”, îmi tot repetam în gând.
Am început examenul. La semafor la stânga, peste 300 de metri la dreapta. Apoi iar la stânga. Apoi iar la dreapta. Înainte. La semafor la stânga.
„Vă rog să găsiți un loc potrivit și să trageți pe dreapta”, îmi zice la un moment dat examinatorul.
„Gata. S-a terminat și de data asta”, îmi striga din toți o plămânii o voce din capul meu.
Pauză. Liniște.
Întorc încet privirea, îl văd că analizează fișele. În timp ce scrie niște litere pe foaia albă, îmi spune:
„Ești cam izghită, dar știi când să fii atentă. Nu ai semnalizat odată, ai depășit un pic viteza acolo unde era indicatorul 30 km/h, dar îmi place cum conduci”.
Nu înțelegeam nimic din ce-mi spune. Așteptam să-mi spună că îi pare rău și că mai am nevoie de niște lecții practice. În timp ce îl priveam așa, tâmpă, îl văd că îmi întinde dosarul și mă felicită.
Nu-mi venea să cred. În sfârșit se terminase. Acel calvar nesfârșit, lecții fără număr, o grămadă de bani cheltuiți și o tonă de timp investit. Nervi, frustrări, frici, îndoieli. Se terminase.
Am bolmojit ceva sub nas și mi-am ocupat locul de cinste pe bancheta din spate. Încercam să respir discret, să nu-l fac cumva să se răzgândească. Când am coborât, în sfârșit, din acea mașină, nu știam dacă vreau să râd sau să plâng.
Concluzia e următoarea: dacă vă spune cineva că obținerea permisului de conducere în Moldova este floare la ureche, să nu-l ascultați.
Noi avem toate argumentele pentru a ne fi greu să învățăm să conducem: drumuri proaste, mașini parcate la tot pasul, marcaje aproape inexistente și mai ales – O MULȚIME DE ȘOFERI CARE ȘI-AU CUMPĂRAT PERMISUL LA SCHIMBUL UNEI CĂLDĂRI DE VIN.
Chiar și așa, cu instructorul potrivit, cu multă determinare și cu și mai multă răbdare, se poate.
Serios acum: dacă eu am putut, poate oricine!
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.
Vise la pachet 