Jurnal din autoizolare sau cum ne merg treburile între patru pereți

Fiind, în general, o persoană destul de ușernică – izolarea mi-a picat cam greu. Mai ales că încă nu mi-am revenit în totalitate după experiența concediului de îngrijire a copilului. Așa că atunci când am înțeles că trebuie să mă întorc la biroul din sufragerie, am zis câteva pipărate. În gând, că era Mia prin preajmă.

Da, acum ea e mereu prin preajmă. Vreau să zic: pe canapea, pe fotolii, sub masă, sub scaun. Pe masă, și oriunde vă mai imaginați că ar putea fi un copil de doi ani și jumătate închis într-un apartament cu O! cameră în care stăm momentan. 

1

Prima zi a fost de probă. Mă tot convingeam că nu-i mare lucru, că am mai făcut așa ceva până nu demult. În antiteză venea, însă, mârâitul continuu al domnișoarei și incapacitatea mea de a mă concentra la ce aveam de făcut. Pentru cine nu știe, când ești jurnalist – muncești cu orice ocazie, iar autoizolarea nu e o excepție. 

Zilele următoare m-au tot dat peste cap, încet-încet, așa că acum, după mai bine de o săptămână de autoizolare pot spune cu fermitate că sunt rostogolită de-a binelea.

În primul rând nu credeam că am în mine atâta răbdare. Mă surprind frumos, cum ar veni. Ca să înțelegeți și voi la ce mă refer: la fiecare două minute Mia vrea ceva și de fiecare dată – altceva. 

Măr. Apă. Pâine. Banană. Nu măr. Nu apă. Nu pâine. Nu banană.

Apă, dar nu în cana asta. În pahar. Dar nu în ACEST pahar. Cu lămâie, dar mai bine fără. 

Știți ce zic?

2

Apoi nu mă suspectam că pot să fiu bună și rea concomitent. Pentru că în ultimele luni sunt singură cu ea, sunt nevoită să o cert și să o împac cam în același timp. Și pe urmă mă mai mir de ce nu tremură când mă vede? :)) 

Gătitul. Am început să gătesc (și să mănânc) pe fon nervos. Mai ales să mănânc. De multe ori pe zi.

3

Știți care e partea mea preferată din tot acest proces? Când gătesc o oră, aștept încă vreo 15 minute să se răcească, pun în farfurie, iau tacâmurile, o invit pe domnișoară la masă, ea analizează situația și zice cu neprefăcută nepăsare – Nu.

mkjhbgvbjnAlt moment superb e acela când mă așez la laptop, încep să scriu un gând, să descifrez un sincron sau să ascult o declarație și Mia începe să mârâie că tocmai a sosit ora la care vrea ceva. Apoi se liniștește singură, dacă am suficientă tărie de caracter pentru a o ignora. Când liniștea durează mai mult de 3-5 minute, încep să-mi fac griji. Apoi realizez că oricum inevitabilul s-a întâmplat, și-mi mai aloc alte câteva clipe pentru treburile mele. Oricum va trebui să spăl, să strâng, să repar ceva … ce mai contează dacă o fac acum sau peste cinci minute?2020-03-23 19.27.36În cazurile extreme, când simt că îmi scapă controlul printre degete, îmi mut biroul pe podea, mai aproape de sursă. Bucuria ei e mare în primele minute. Sare, râde, mă trage de păr, mi se urcă în spate. O înțeleg – când nu-ți poți folosi toate cuvintele, orice metodă de comunicare e bună. Aș renunța la partea cu trasul de păr, dar nu eu decid, așa că o las baltă.2020-03-23 19.32.17Vine un moment al zilei când, ca orice doamnă, dă iama în dulap și își tocmește câte o ținută de zile mari. Uneori optează și pentru hainele mele, și nu așa, oricum, ci într-un mare fel.fefresApoi se gândește să-și manifeste talentele de pictor. Uneori pictează pe foi. De cele mai multe ori, însă, pe pereți, pe scaune, pe dulapuri, pe plapume și pe cearșafuri. Când am văzut-o că se muncește să urce pe fotoliu ca să deseneze niște mustăți unui personaj din desenele animate de la televizor, n-am mai avut nicio îndoială: dacă ies sănătoasă din această perioadă de autoizolare, înseamnă că minunile există.2020-03-23 20.02.13Totuși, deși îmi ia mulți nervi și îmi aduce multe motive de îngrijorare când mă gândesc la viitorul incert pe care îl avem în față, autoizolarea îmi oferă ceea ce acum două săptămâni părea să fie un lux: timp.

Timp pentru mine, pentru ea, pentru mine cu ea. Sigur că dacă aș putea obține și un pic de mine fără ea, m-aș declara fericită de tot, dar nu vreau să par nerecunoscătoare și mă mulțumesc și cu atât. 

A devenit foarte iubăreață și mă tem că dacă nu ar fi dat pandemia în lume aș fi fost prea grăbită pentru a observa ce frumos râde când mă vede, ce dulce vine să mă pupe și cât de multă nevoie are să fie în brațele mele.

2020-03-23 20.02.19

Poate aș fi fost prea ocupată ca să văd cum îi rămâne mic sarafanul din blugi și cum a început să se încalțe și să se îmbrace singură.

Nu știu dacă aș fi observat că știe din ce în ce mai bine să se orienteze în spațiu și că ține minte lucruri de oameni mari: să stingă lumina, să închidă ușa, să strângă jucăriile. 

Apoi m-aș fi pomenit că împart casa cu o adolescentă rebelă și m-aș fi simțit bătrână. Așa, datorită pandemiei, o să mă simt doar nebună. 🙂

***

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

 

 

Cum mi-am luat permisul de conducere

Dacă am putut eu – poate oricine!

Trebuia să încep cu asta: înainte de merge la școala auto aveam păreri mai bune despre mine. Procesul de studiu mi-a arătat, însă, multe frici, multe puncte vulnerabile și mi-a accentuat încă odată cretinismul topografic.

În luna Iunie 2019 nu știam cum să pornesc mașina din loc. Eram, însă, extrem de determinată să învăț. Odată pentru că petreceam două ore într-o direcție în transportul public, încercând să ajung la muncă. Patru ore pe zi.

Și încă odată pentru că știam că altfel nu voi reuși niciodată să o iau pe Mia de la grădiniță la timp.

Bun. Primele lecții le-am făcut cu un instructor care mă asigura că oglinzile sunt setate așa cum trebuie și nu face să mă ating de ele.

,,La examen nu te pune să faci așa ceva”, mă asigura. De parcă instruirea la școala auto se face exclusiv și numai pentru examen.

Am renunțat în scurt timp la serviciile lui și am avut marea șansă să-l întâlnesc pe el-profesorul care m-a învățat să conduc. ✅

Era un bărbat extrem de rabdator. L-am și întrebat de câteva ori dacă ia calmante înainte de lecții. El râdea și îmi spunea:

,,Asta e munca mea. Dacă m-aș enerva cu fiecare dintre voi, demult trebuia să fiu internat la psihiatrie”. 🤪

Toată vara am testat limitele unei Toyota Auris. El, instructorul, nu m-a dus niciodată pe rutele de examinare.

irinaș

,,Omul dacă știe să conducă, conduce pe orice drum. Eu vreau să fii sigură pe tine. Examenul e doar o zi, dat tu vei avea de mers în fiecare zi, vei duce copil cu mașina”, îmi spunea.

Procesul mi se părea dificil și anevoios. Mă duceam de 5 ori pe săptămână de la Ialoveni la Poligonul de la Universitatea Tehnică. Nervi, dezamăgiri, lacrimi fără număr.

După mult chin am susținut prima parte a examenului la Centrul de Examinare și Calificare a Conducătorilor Auto. Proba garajului cu spatele mi se părea un test de netrecut.

Am mers apoi la proba orașului. Cu 1 km înainte de încheierea rutei propusă de examinator am interpretat greșit comanda și am făcut o eroare. Vizibil scos din sărite, examinatorul mi-a spus că dacă nu voi fi atentă la ce mi se spune, degeaba știu să conduc.

Peste alte două săptămâni eram, din nou, la Centrul de Examinare. Era o dimineață de început de Octombrie cu brumă și cu puțin soare. De la ora 9, când eram programată, am intrat la examen aproape de ora 1. În gândul meu eram hotărâtă că dacă nici din a doua oară nu-mi reușește să susțin proba orașului, renunț la tot. Orele de condus și stresul acumulat în ultimele patru luni își spuneau cuvântul. Permisul de conducere devenise principalul meu scop în viață. Numai la asta mă gândeam.

Nu știam niciuna dintre rutele de examinare, dar la prima încercare fusesem pe ruta nr.2 și mă rugam în gând să îmi nimerească și de această dată tot ea. Am urcat în mașină și am aflat că vom merge pe ruta nr.3. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce străzi cuprinde acest segment de oraș, dar aveam deja setat gramul acela de indiferență. „Dacă nu trec, nu mai vin”, îmi tot repetam în gând.

Am început examenul. La semafor la stânga, peste 300 de metri la dreapta. Apoi iar la stânga. Apoi iar la dreapta. Înainte. La semafor la stânga.

„Vă rog să găsiți un loc potrivit și să trageți pe dreapta”, îmi zice la un moment dat examinatorul.

„Gata. S-a terminat și de data asta”, îmi striga din toți o plămânii o voce din capul meu.

Pauză. Liniște.

Întorc încet privirea, îl văd că analizează fișele. În timp ce scrie niște litere pe foaia albă, îmi spune:

„Ești cam izghită, dar știi când să fii atentă. Nu ai semnalizat odată, ai depășit un pic viteza acolo unde era indicatorul 30 km/h, dar îmi place cum conduci”.

Nu înțelegeam nimic din ce-mi spune. Așteptam să-mi spună că îi pare rău și că mai am nevoie de niște lecții practice. În timp ce îl priveam așa, tâmpă, îl văd că îmi întinde dosarul și mă felicită.

Nu-mi venea să cred. În sfârșit se terminase. Acel calvar nesfârșit, lecții fără număr, o grămadă de bani cheltuiți și o tonă de timp investit. Nervi, frustrări, frici, îndoieli. Se terminase.

Am bolmojit ceva sub nas și mi-am ocupat locul de cinste pe bancheta din spate. Încercam să respir discret, să nu-l fac cumva să se răzgândească. Când am coborât, în sfârșit, din acea mașină, nu știam dacă vreau să râd sau să plâng.

Concluzia e următoarea: dacă vă spune cineva că obținerea permisului de conducere în Moldova este floare la ureche, să nu-l ascultați.

Noi avem toate argumentele pentru a ne fi greu să învățăm să conducem: drumuri proaste, mașini parcate la tot pasul, marcaje aproape inexistente și mai ales – O MULȚIME DE ȘOFERI CARE ȘI-AU CUMPĂRAT PERMISUL LA SCHIMBUL UNEI CĂLDĂRI DE VIN.

Chiar și așa, cu instructorul potrivit, cu multă determinare și cu și mai multă răbdare, se poate.

Serios acum: dacă eu am putut, poate oricine!

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Încetarea alăptării sau cum apare iubirea când dispare sânul

De luni încep. Nu, hai de joi. Cel mai bine să las iarna să treacă. Ei, vine Paștele, mama zice că-i post. După sărbători.

Dacă începerea procesului de alăptare a fost cumva condiționată de un factor extern care se trezea de zece ori pe noapte pentru a-și face plinul, înțărcarea s-a dovedit a fi o piatră de rezistență.

După ce Mia a trecut de vârsta de un an mi-am propus să renunț la mesele de sân pe care i le ofeream. Am început-o treptat, ca o femeie informată ce sunt.

Inițial am eliminat din peisaj mesele de zi. Oricum intenționam să revin la muncă, în plus era foarte deranjant să ieșim pe undeva și să fiu trasă pe dreapta ori de câte ori simțea domnișoara nevoie de alintare.

Experimentul a luat foc din prima. Mia s-a dat puțin în spectacol, dar a renunțat ușor, consolându-se cu preferatele ei supe de legume, cu iaurt și cu fructe.

Următorul pas urma să fie scoaterea meselor pe rând. Am încercat de câteva ori, dar am dat chix de fiecare dată. Pentru că fata mea știe să-și susțină punctul de vedere și merge până în pânzele albe pentru a obține ceea ce dorește, dar și pentru că n-am eu atâta răbdare câtă perseverență are ea.

Așa că după alte opt luni de tentative nereușite le-am dat toate pe una și am făcut-o. Brusc. Pur și simplu nu i-am mai oferit sânul.

În prima noapte a adormit relativ greu. S-a trezit de 3 ori și a făcut câte un scandal teribil. După mult plâns, dat din picioare și isterie – adormea. Până la următoarea repriză.

Dimineața se trezea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de treburile ei importante. Cum venea seara, își amintea de dorul ei și umbla ca o obsedată cu ochii închiși și gura deschisă în speranța că poate-poate îi va curge vreo licoare acolo. Și a doua noapte s-a soldat cu multe țipete și lacrimi, dar parcă deja mai potolite erau pornirile. 

Așa a ținut-o o săptămână. Nu pot să zic că am regretat vreo clipă situația pe care am declanșat-o. Pentru că știam că e momentul potrivit. 

Nici pentru mine nu a fost ușor. Laptele care nu mai era mâncat de copil nu a dispărut ca prin minune și a lăsat urme profunde de durere în corpul meu.  Dar despre asta, poate într-un viitor articol.

După cele șapte zile de chin a urmat fericirea. Pură și absolută.

Nopți întregi de somn. Pentru că este foarte categorică de fel, Mia a refuzat din start să bea apă noaptea. De lapte în sticluță nici vorbă nu putea fi.

Astfel, după ce și-a trăit durerea interioară, a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix și a început să doarmă. Se trezește doar dacă îi este răcoare, dar adoarme la loc de îndată ce este încălzită, pupată și îmbrățișată.

Al doilea aspect al mulțumirii mele de mamă are legătură cu faptul că de când a dispărut sânul a apărut iubirea. Afecțiunea. Acum știu și simt că nu vine la mine în brațe pentru că vrea lapte, ci pentru că îmi vrea atenția și iubirea.

Este un sentiment înălțător care explică într-un mare fel de ce de atâția și atâția ani femeile decis să facă copii și să devină mame…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Nu vom mai alege între salariu și indemnizație. Ce înseamnă asta?

Indemnizația pentru îngrijirea copilului este un subiect de interes atât pentru mame, cât și pentru tați. Mamele așteaptă cu nerăbdare ziua în care apar bănuții pe card. Unele femei adună acești bani pentru tot felul de planuri de viitor, altele îi investesc în frumusețe, în haine drăguțe pentru bebeluși și alte chițibușuri mici, dar însemnate.

Sunt și doamne care consideră că alocația pentru creșterea copilului poate fi transformată într-o contribuție la bugetul familiei, precum și femei care habar nu au cum să împartă cele câteva sute de lei între propriile nevoi și necesitățile primordiale ale copilului. 

Nu vom mai alege între salariu și indemnizație

Așa sau altfel, autoritățile promit că din luna iulie părinții nu vor mai trebui să aleagă între salariu și indemnizație. Adică dacă o mamă aflată în concediul de îngrijire a copilului, sau un tată aflat în concendiul de paternitate își va dori să revină la muncă cu program deplin, la sfârșit de lună va avea în cont nu doar salariul, ci și indemnizația lunară.

Cum ziceam, prevedera va intra în vigoare de la 1 iulie 2019 și va fi valabilă până când puiul de om va împlini trei ani.

Ce înseamnă asta?

Ca să înțelegem și mai bine ce înseamnă această schimbare, trebuie să știm că în prezent dacă o mămică revine la muncă full-time înainte de expirarea concediului de îngrijire a copilului, sau dacă își schimbă jobul la altă companie, de exemplu, poate să-și ia adio de la alocația stabilită pentru îngrijirea copilului. 

Odată cu noua lege, indiferent dacă părintele se angajează, revine la vechiul loc de muncă sau își dă demisia înainte de expirarea concediului pentru îngrijirea copilului, indemnizația tot a lui rămâne.

Chiar sunt curioasă cum vor alege mămicile și tăticii să folosească această nouă prevedere legislativă? Vor merge pe calea banilor, sau vor acorda prioritate timpului prețios petrecut alături de cel mic?

Dar voi, mămici, ce părere aveți? Vi se pare o inițiativă bună?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copiii și telefoanele sau cum ne „mituim” picii

În lumea în care trăim, telefoanele, tabletele, laptopurile, televizoarele și gadget-urile de toate tipurile se află la o întindere de mână. Nimeni nu se mai miră când vede un copil de doi ani care face tot felul de manevre de pe telefonul părinților. De la pornirea celebrului Youtube până la efectuare de apeluri și folosirea camerei foto. 

Rateul meu în lupta cu tehnologiile

Tot mai multe studii realizate de cercetători și medici pediatri trag alarma asupra daunei pe care o pot aduce ecranele asupra creierașului puiului de om. Le citesc pe toate, și am o strângere de inimă când văd ce nocive sunt aceste aparate. 

photo_2019-05-07 13.34.32

Unul dintre rateurile mele ca și mamă are legătură cu telefonul mobil și cu desenele animate. Nu o să încerc să mă justific acum spunând că în timp ce încercam să pliez carierare pe maternitate, apelam la ajutorul tehnologiilor moderne care se transformau pentru câteva zeci de minute în baby-sitter-ul copilului meu. 

Adevărul este că Mia a făcut o pasiune pentru cântecelele animate și de la primele ore ale dimineții cere să-i fie pornite melodiile lui Hai-Hui cu trupa lui. Pe de o parte încerc pe cât de mult posibil să-i îngrădesc accesul la ecrane. Pe de altă parte, nu-mi prea reușește și deseori mă prind că apelez la tot felul de scuze: măcar sunt educative, măcar învață ceva din ele. 

Sunt doar scuze, repet.

Cifrele sunt pesimiste

Azi dimineață am citit că Organizația Mondială a Sănătății a emis primul ghid de recomandări pentru consumul de tehnologie în rândul celor mici.

Cifrele sunt destul de pesimiste: în medie, copiii petrec   trei ore pe zi la televizor sau butonând telefonul și doar 40 de minute jucându-se afară.

photo_2019-05-07 13.35.35

Oganizația Mondială a Sănătăţii avertizează părinţii că, sub doi ani, copiii n-ar trebui să fie lăsaţi mai mult de o oră legată stând în cărucior, leagăn sau scaun. Iar tertipurile de a le oferi telefoanele pentru a privi desene animate cu scopul de a-i ține liniștiți nu sunt recomandate. 

Nu mănâncă fără ecrane

O problemă pe care o scot în față specialiștii ține de protestele copiilor de a mânca fără a avea un ecran în față. Pediatrii atenționează că practicată pe termen lung, tehnica poate conduce spre fenomenul alimentației compulsive. Altfel spus, puiul de om mestecă atâta timp cât vede mișcare, fără a conștientiza asimilarea alimentelor. 

Ce spun psihologii

Odată cu interdicția de a petrece timpul în fața telefonului sau a tabletei, cei mici vor începe să protesteze. Să bată din picioare, să țipe și să se simtă trădați. Pentru că li se ia un obiect care li se asociază cu libertatea și confortul.

photo_2019-05-07 13.36.19

Totuși, spun specialiștii, în 2-3 săptămâni, obiceiul va fi uitat, iar odată cu această schimbare ar putea să se îmbunătățească simțitor somnul de noapte al copiilor.

„Lumina ecranului dă peste cap senzorii care îi arată copilului că e timpul să se odihnească”, se mai arată în raportul OMS.

Putem să ne credem perfecți, sau ….

Acum noi putem să ne batem cu pumnul în piept, să spunem că suntem părinți perfecți și că nu admitem ca tehnologiile performante să le fure copilăria picilor noștri. 

Putem să ne lăudăm în public cu abilitățile de educație pe care le avem, și să-i privim de sus pe cei care comit atâtea greșeli în timp ce învață să fie o mamă bună sau un tată bun.

Totuși, ceea ce contează cu adevărat este ca atunci când închidem ușile care ne duc spre publicul larg, să fim la fel de exemplari, corecți și fără cusur…

Eu încă nu știu cum să scap de această meteahnă pe care am admis-o între mine și fata mea. Când găsesc soluția, revin cu un alt text.

Până atunci, dacă știți voi vreo metodă care chiar funcționează, lăsați-o în comentarii. 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Mama e și ea femeie. Știați?

Zilele trecute o colegă de la birou zicea că urmează să-și viziteze o prietenă care a devenit mamă acum câteva luni. Pentru că, deocamdată, colega de care vă povestesc nu are copii, întreba cu ce daruri ar fi frumos să meargă în ospeție.

Răspunsurile au răsărit imediat, din toate părțile: bavețică, lingurițe, platouri secționate, borcănașe cu piureuri. Altfel spus, tot felul de chițibușuri de care ar avea nevoie copilul.

Nu mama.

Am observat că din momentul în care naște un copil, de cele mai multe ori, femeia încetează să mai fie percepută de cei din jur ca personalitate aparte. Separată de copil, adică.

Și cumva, mamele încep să se obișnuiască să primească mereu în dar jucării, zornăitoare, inele pentru dentiție și tot felul de elemente asemănătoare.

Și zâmbesc.

Și spun mulțumesc.

Pentru că sunt bine crescute.

Nu pentru că le place.

În realitate, aceste femei își doresc să fie percepute, măcar uneori, altfel decât la pachet cu cel mic.

Își doresc să primească mici atenții care le sunt destinate exclusiv lor.

S-ar bucura nespus dacă cei care le bat la ușă pentru a le giugiuli puiul ar veni nu cu jucării ci cu o cafea, de exemplu. Și i-ar propune să meargă în parc, unde ar putea să stea pe o bancă, să savureze băutura și să se relaxeze.

Cinci minute.

Sau dacă ar primi așa, pe neașteptate, o cremă pentru mâini. Aveți idee câtă veselă spală o mamă care nu face nimic în timp ce se află în concediu?

Sau de câte ori pe zi spală fundulețul bebelușului?

Sau câte covoare și pardoseli freacă încercând să potolească debandada pe care o lasă în urma lor cei mici?

Dorința de a primi atenția pe care o merită, de altfel, nu le face pe femei să fie mai puțin mame. Nici nu le transformă în niște egoiste degenerate care nu-și iubesc copiii.

Serios.

Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, e ca și cum ați avea o mașină la care țineți mult, și din momentul în care ați achiziționat-o ați primi de fiecare dată în dar lavete pentru șters geamurile, odorizante și ustensile pentru curățat parbrizul…

În altă ordine de idei, mamele blânde, dulci, grijulii și puternice sunt și ele femei.

Știați?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Lumea de sub pat și un pic de nostalgie

În casa noastră există două lumi: cea în care trăim cu toții și cea în care trăiește doar Mia. Prima e la vedere, cu jucării peste tot, cu piese colorate pe unde nici idee nu aveai că pot să fie și cu noi trei rotindu-ne printre elementele mai sus menționate.

A doua lume se ascunde sub pat. Dacă vii la noi într-o zi de marți, bunăoară, și te pitești sub pat o să rămâi surprins să descoperi acolo un mediu adaptat pentru ca un bebeluș să huzurească. Pe lângă 2-3 bucăți din covorașul puzzle, fără îndoială veți scoate o sticlă cu apă. Câteva jumătăți de biscuiți, un corp de păpușă și câteva creioane.

Cărți cu povești, o sandală cu tot cu etichetă și un pantof sport. Se poate întâmpla să fie și vreo lingură sau vreun măr. La discreția proprietarei, evident.

Stăpâna micului Univers știe că în fiecare zi vine o anumită oră când lucrurile din lumea de sub pat sunt strânse și distribuite pe la locurile lor. După ce se face salubrizarea zonei, firimiturile se astâmpără în sacul aspiratorului, iar praful se mai domolește (sper) sub mopul umed, începe magia.

O tură prin împrejurimi și confortul de la început revine cu forțe noi. Cu tot cu biscuiți, ciorapi, păpuși, cărți și ce mai cade sub mâna domnișoarei.

Nu găsesc literele potrivite pe tastatură pentru a vă reda fericirea din ochii ei când se cuibărește acolo. Nici licărul ștrengăresc pe care îl emană atunci când este descoperită în flagrant. Nici drăgălășenia pe care o folosește pentru a protesta atunci când este scoasă de acolo.

Lumea de sub pat îmi amintește de copilăria mea. O zi întreagă agoniseam fructe, linguri, farfurii, cratițe, covrigi sau turte făcute pe tigaie, apoi mergeam cu ele victorioasă spre cortul din drum. Construcția era tocmită de copiii din mahala din două pături aruncate peste niște buruiene lungi, cu tulpina groasă și cu o aromă care nouă ni se părea îmbietoare.

După ce măturam țărâna, acopeream pământul cu un țol dungat și ne mutam acolo cu traiul pentru câteva zile. Până se uscau buruienile sau până când poznele pe care le făceam erau suficient de grave ca să ne alegem cu interdicția de ieși din ogradă.

Era un fel de casă mare acel cort, la fel ca lumea magică de sub patul fetei mele…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Asta este una dintre întrebările pe care o aud frecvent în ultimul timp. Fie că vin de la magazin, fie că sunt la plimbare, neapărat se va găsi câte un trecător care să-și ridice sprânceana și să mă întrebe zeflemitor:

-De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Eu cu Mia nu am vorbit niciodată pe tonuri speciale, nu i-am atribuit diminutive și nu am preluat în vocabularul nostru excesul de dulcegării. Când mi-e tare-tare dragă, pot să-i spun: iubire. 

Când mă scoate cu totul din sărite, îi spun că este obraznică.

În rest discut cu ea așa cum aș discuta cu oricare altă persoană adultă din jurul meu. O întreb dacă vrea ceva, o rog să-mi dea ceea ce are în mână și îi sugerez să meargă pe partea curată a trotuarului.

Într-o zi ieșeam de la magazin și Mia a insistat să-i cumpăr unul dintre biscuiții ei preferați. Imediat cum l-am luat de pe raft,  l-a privatizat și îl strângea cu pasiune între degetețele. În timp ce coboram scările, îi zic:

-Vrei, te rog frumos, să-mi dai mie biscuitele? Îl păstrez pentru tine și îl vom mânca acasă, când nu vei avea haină groasă și vei avea unde să speli mânuțele.

Un domn care pe semne că aștepta pe cineva, auzind o parte din rugămintea mea a râs zgomotos, apoi a zis cu multă ironie:

-Daaaa. Că ea precis înțelege ce-i spui tu.

-Sigur că înțelege! am rispostat eu. 

Pentru a confirma ipoteza, Mia mi-a întins desertul.  Și nu a fost pentru prima oară când face asta.

Altădată ne întorceam din parc. Ea tocmai prinsese ideea că picioarele o pot duce acolo unde-și dorește dacă știe să le gestioneze corect și profita din plin de noua descoperire. Fără frică alerga pe trotuar și tot fără frică se avânta spre partea carosabilă unde mașinile mergeau într-o veselie pe ambele sensuri.

I-am zis atunci:

-Te rog să fii un pic mai atentă și să nu treci de trotuar. Pe drum merg mașinile și este periculos.

O doamnă care mergea în spatele nostru, a grăbit pasul și ajungând în rând cu mine, spune:

-Iauti, vorbești cu dânsa de parcă ar fi un om mare. Crezi că ea te înțelege?

Acum vin și mă întreb: de ce oamenii au impresia că un limbaj plin de diminutive, pițigăiat și îndulcit ajunge mai ușor la creierul copilului, iar un discurs firesc – nu?

Nu am nimic împotriva părinților care își alintă copiii, inclusiv, prin metode verbale. Mi se pare o dovadă de iubire și un soi de sensibilitate aparte.

Totuși, nu tuturor oamenilor le este apropiată această metodă.

Cred cu tărie că iubirea are mii și mii de forme, și e păcat să nu le alegem pe acelea dintre ele în care chiar ne regăsim.

Fiecare decizie a fiecărui părinte în raport cu modul în care își crește și educă piciul este una corectă.

Totuși, ce-ar fi să avem mai multă încredere în capacitățile de înțelegere și cunoaștere ale copiilor noștri? 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Și mamele sunt triste câteodată

Aseară, în timp ce o adormeam pe Mia, rulam la nimereală pe telefon fluxul de știri. Privirea mi s-a oprit aproape involuntar asupra unui titlu care m-a înfiorat. O prezentatoare de la postul de radio BBC a ieșit la jumătatea emisiunii pe care o prezenta în direct. Femeia a spus că are nevoie de o pauză. Apoi s-a sinucis.

Jurnalista avea 41 de ani și trei copii. Presa americană scrie că ea ar fi suferit de depresie. Alte surse menționează că femeia deseori spunea că se simte neînțeleasă.

Despre depresia de după naștere am mai scris pe blog, și ne-am lămurit că părerile referitor la acest subiect sunt împărțite. Depresia este un fenomen care încă nu are dreptul la viață în Republica Moldova. Și asta e trist.

Ce vreau să spun în articolul de astăzi este, însă, altceva. Pe vremea când mamele și bunicile noastre aveau copii mici maternitatea nu era o presiune așa de mare. Chiar dacă aveau mult de muncă, chiar dacă trebuiau să spele cămășile cu mâna și vasele cu buretele. Mamele și bunicile noastre nu aveau pe umeri povara comparației.

Or, în prezent, să fii mamă nu mai înseamnă să-ți crești bine copilul, să-ți menții curată casa și fericită familia. Azi să fii mamă înseamnă să fii activă, să ai grijă să fii frumoasă, să mergi la manichiură, la epilare, la coafor, să încapi în hainele dinainte de sarcină, să zâmbești mult, să citești cărți în timp ce ieși la plimbare cu bebelușul, să bei cafele cu spumă densă, să fii prezentă la tot felul de evenimente publice, să ai mulți prieteni și să fii adorată de toată lumea.

Asta vedem peste tot, nu?

Nu prea vezi pe rețelele de socializare mame ciufulite, cu cearcăne și pijamale murdare de vomă de bebeluș, de lapte și de alte chestii care li se întâmplă chiar și celor mai perfecte dintre noi.

Nu prea întâlnim prin postările de pe Instagram istorii despre cât de greu îți este să rămâi calmă și cât de tare ți-ai dori să-ți dai cu capul de toți pereții pentru ați calma frustrarea și nervii.

Este minunat ca în această perioadă de debut de maternitate să beneficiem de ajutoare. Să putem conta pe o bunică, pe un bunic, pe o rudă, pe o prietenă de nădejde. Este grozav să apelăm la serviciile unei bone care să ne elibereze mâinile și mințile măcar câteva ore pe zi.

Adevărul este că cele mai multe dintre noi nu au așa ceva, și sunt nevoite să le facă pe toate singure. Vă spun din proprie experiență că mai grea decât povara zecilor de chestii pe care trebuie să le înghesuie o mamă într-o zi, este povara singurătății și a fricii de a nu fi înțeles.

Noi putem schimba percepția generală despre ceea ce înseamnă să fii mamă, să stai acasă și să nu faci nimic. Chiar putem. Dacă avem mai mult curaj să vorbim despre fricile, despre problemele și despre frustrările noastre. Pentru că ele există, și pentru că sunt convinsă că pot concura pe picior de egalitate cu buzele injectate, unghiile cu sclipici și blănurile scumpe.

Asta nu ne va face viața mai ușoară, nici nu ne va reduce din obligațiuni, dar ne va ajuta să respirăm. Să știm că nu suntem chiar singure în lumea asta mare, și că ceea ce ni se întâmplă este o problemă comună, împărțită în mii și mii de piese…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂