Lumea de sub pat și un pic de nostalgie

În casa noastră există două lumi: cea în care trăim cu toții și cea în care trăiește doar Mia. Prima e la vedere, cu jucării peste tot, cu piese colorate pe unde nici idee nu aveai că pot să fie și cu noi trei rotindu-ne printre elementele mai sus menționate.

A doua lume se ascunde sub pat. Dacă vii la noi într-o zi de marți, bunăoară, și te pitești sub pat o să rămâi surprins să descoperi acolo un mediu adaptat pentru ca un bebeluș să huzurească. Pe lângă 2-3 bucăți din covorașul puzzle, fără îndoială veți scoate o sticlă cu apă. Câteva jumătăți de biscuiți, un corp de păpușă și câteva creioane.

Cărți cu povești, o sandală cu tot cu etichetă și un pantof sport. Se poate întâmpla să fie și vreo lingură sau vreun măr. La discreția proprietarei, evident.

Stăpâna micului Univers știe că în fiecare zi vine o anumită oră când lucrurile din lumea de sub pat sunt strânse și distribuite pe la locurile lor. După ce se face salubrizarea zonei, firimiturile se astâmpără în sacul aspiratorului, iar praful se mai domolește (sper) sub mopul umed, începe magia.

O tură prin împrejurimi și confortul de la început revine cu forțe noi. Cu tot cu biscuiți, ciorapi, păpuși, cărți și ce mai cade sub mâna domnișoarei.

Nu găsesc literele potrivite pe tastatură pentru a vă reda fericirea din ochii ei când se cuibărește acolo. Nici licărul ștrengăresc pe care îl emană atunci când este descoperită în flagrant. Nici drăgălășenia pe care o folosește pentru a protesta atunci când este scoasă de acolo.

Lumea de sub pat îmi amintește de copilăria mea. O zi întreagă agoniseam fructe, linguri, farfurii, cratițe, covrigi sau turte făcute pe tigaie, apoi mergeam cu ele victorioasă spre cortul din drum. Construcția era tocmită de copiii din mahala din două pături aruncate peste niște buruiene lungi, cu tulpina groasă și cu o aromă care nouă ni se părea îmbietoare.

După ce măturam țărâna, acopeream pământul cu un țol dungat și ne mutam acolo cu traiul pentru câteva zile. Până se uscau buruienile sau până când poznele pe care le făceam erau suficient de grave ca să ne alegem cu interdicția de ieși din ogradă.

Era un fel de casă mare acel cort, la fel ca lumea magică de sub patul fetei mele…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

O mamă bună

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam  cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea  prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat.  Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?