Lumea de sub pat și un pic de nostalgie

În casa noastră există două lumi: cea în care trăim cu toții și cea în care trăiește doar Mia. Prima e la vedere, cu jucării peste tot, cu piese colorate pe unde nici idee nu aveai că pot să fie și cu noi trei rotindu-ne printre elementele mai sus menționate.

A doua lume se ascunde sub pat. Dacă vii la noi într-o zi de marți, bunăoară, și te pitești sub pat o să rămâi surprins să descoperi acolo un mediu adaptat pentru ca un bebeluș să huzurească. Pe lângă 2-3 bucăți din covorașul puzzle, fără îndoială veți scoate o sticlă cu apă. Câteva jumătăți de biscuiți, un corp de păpușă și câteva creioane.

Cărți cu povești, o sandală cu tot cu etichetă și un pantof sport. Se poate întâmpla să fie și vreo lingură sau vreun măr. La discreția proprietarei, evident.

Stăpâna micului Univers știe că în fiecare zi vine o anumită oră când lucrurile din lumea de sub pat sunt strânse și distribuite pe la locurile lor. După ce se face salubrizarea zonei, firimiturile se astâmpără în sacul aspiratorului, iar praful se mai domolește (sper) sub mopul umed, începe magia.

O tură prin împrejurimi și confortul de la început revine cu forțe noi. Cu tot cu biscuiți, ciorapi, păpuși, cărți și ce mai cade sub mâna domnișoarei.

Nu găsesc literele potrivite pe tastatură pentru a vă reda fericirea din ochii ei când se cuibărește acolo. Nici licărul ștrengăresc pe care îl emană atunci când este descoperită în flagrant. Nici drăgălășenia pe care o folosește pentru a protesta atunci când este scoasă de acolo.

Lumea de sub pat îmi amintește de copilăria mea. O zi întreagă agoniseam fructe, linguri, farfurii, cratițe, covrigi sau turte făcute pe tigaie, apoi mergeam cu ele victorioasă spre cortul din drum. Construcția era tocmită de copiii din mahala din două pături aruncate peste niște buruiene lungi, cu tulpina groasă și cu o aromă care nouă ni se părea îmbietoare.

După ce măturam țărâna, acopeream pământul cu un țol dungat și ne mutam acolo cu traiul pentru câteva zile. Până se uscau buruienile sau până când poznele pe care le făceam erau suficient de grave ca să ne alegem cu interdicția de ieși din ogradă.

Era un fel de casă mare acel cort, la fel ca lumea magică de sub patul fetei mele…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Ora mesei: distracție pentru ea, provocare pentru mine

Acum câțiva ani, fiind în vacanță la mare, am observat mai mulți părinți de copii mici care optau ca fiecare masă să fie însoțită de o tabletă sau de un telefon proptit la nivelul ochilor celui mic.  Mi s-a părut ciudată atunci această tactică și mă gândeam că, probabil, acei părinți caută căile cele mai ușoare pentru a-l ține ocupat pe cel mic.

Ei bine, la câțiva ani distanță, am ajuns să înțeleg raționamentul care stătea la baza acestor acțiuni. În unul dintre articolele precedente mă lăudam cât de bine a început la noi procesul de diversificare. Pe lângă faptul că Mia a adorat din prima pireul de brocolli și pe cel de conopidă, se întâmpla să și golească farfuria la fiecare masă.

„O să fie mâncăcioasă ca mami și ca tati”, îmi ziceam în gând plină de speranță.

În ultima lună însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mâncarea nu mai este deloc momentul preferat din zi, iar fiecare masă trebuie pregătită ca pe un ritual. Mai ales psihologic. Mai ales pentru mine. 🙂

Și nu contează că ceea ce reușesc să-i prepar arată grozav și poate fi postat lejer pe instagram, fata are programul ei artistic pe care îl respectă cu sfințenie.

Primele trei linguri de regulă merg bine. Gura mare, concentrare maximă.  După asta începe nebunia. În timp ce privirea îi stă fixată pe farfurie, mâinile îi umblă bezmetice în toate părțile, picioarele dansează o coregrafie a lor, iar buzele plioscăie și turuie fără încetare.

Mă privește galeș cum încerc să-i îndes creația gastronomică în lingură. Când simte că încărcătura a ajuns suficient de aproape pentru a fi devorată, întoarce capul nepăsătoare lăsându-mă cu ochii în soare, sau mai bine zis cu lingura în aer.

Trag aer adânc în piept și pregătesc următoarea rundă. De data asta iau mai puțin, imit avionul, pasărea, câinele. Ea zâmbește mulțumită. Deschide gura. Dau să-i livrez produsul – hop! și închide gura.

O privesc fix. Simt cum mi se zbat tâmplele: tic, tic, tic. Ea îmi răspunde cu un chicotit și își reia activitățile de rutină. Lovește cu palmele de masă, își flutură picioarele bezmetic, țipă și chiuie…

După alte câteva încercări disperate, reușesc să-i mai servesc două-trei lingurițe. Nu mai mult. Paradoxul se întâmplă atunci când se vede liberă de contract. Ar fi gata să înfulece tot ce vede că mănâncă adulții. Este foarte interesată de orice gură care se întâmplă să devoreze ceva prin preajmă. Mai mult, ca o fire responsabilă ce este, nu se lasă până nu bagă mânuțele dolofane în farfurii și cești pline, până nu trage de prăjitura abia începută de tati, sau până nu rupe bucăți din banana de pe farfurie.

În altă ordine de idei, chiar dacă face într-un mare fel când este așezată pe scaunul ei pentru a fi hrănită, tind să cred că ea este un bebeluș care iubește mâncarea. Problema e că nu-i prea place compromisul, și nici constrângerile.

Menționez că, deocamdată, nu am apelat la jucării la masă, și nici la desene animate. Dar dacă vom continua în acest rimt, mă gândesc serios să mă înscriu în tagma părinților care cică „aleg căile ușoare”.

Dar voi, ce șmecherii ați descoperit pentru a-i determina pe picii voștri să fie concentrați și mâncăcioși?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul, să apreciezi articolul cu un like sau să îl distribui. Aventura abia începe. 🙂