Diferite, dar la fel. Opt lucruri pe care le au în comun toate mamele din lume

Blonde sau brunete, înalte sau minione, trase ca prin inel sau ceva mai pufoșele, vesele sau posomorâte, sociabile sau timide. Gândim diferit, ne propunem diverse lucruri și sperăm să atingem tot felul de apogeuri. Încercăm să facem totul ca la carte, dar ne mai și lăsăm duse de val. Totuși, există lucruri care ne unesc, ne solidarizează și ne fac să ne punem aceleași întrebări: copiii noștri.

Asta, dar și faptul că ne trăim maternitatea însoțite de aceleași zile fără chef, de aceleași emoții care nu ne lasă să respirăm și de aceeași sete nesfârșită de somn, de timp liber, de intimitate.

Mai jos am să scriu care sunt în viziunea mea cele opt  lucruri care trag semne de egalitate între toate mamele lumii.

Zile proaste

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.37.54

Deși încercăm să fim pozitive, să gândim la rece și să planificăm în detaliu planul de acțiune pentru următoarele 24 de ore, deseori ni se întâmplă să dăm cu oiștea-n gard. Știți clipele acelea în care ai vărsat cafeaua peste albiturile proaspăt schimbate? Sau când ai scăpat prea multă sare în borșul pregătit pentru prânz? Sunt doar câteva dintre detaliile care îți prevestesc o zi proastă. Nu face să ne dăm de ceasul morții, însă. La fel ca și zilele bune, cele proaste fac parte din viață și din maternitate. Când vedem că se întrece gluma ne calmăm cu ideea că trece și asta. Pentru că la urma urmei, toate trec.

Copii capricioși

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.42.05

Chiar și cele mai exemplare mame, cu cele mai bune tactici de educație sunt nevoite să înfrunte capriciile copiilor. Fie că o fac din oboseală, din plictiseală sau din dorința de a se poziționa și mai mult în centrul universului, picii știu cum să capteze toată atenția și să-și transforme mamele în ostatice emoționale. Când îți simți nervii întinși ca o strună, amintește-ți că nu ești singură: mii de femei trec în aceste clipe prin aceeași experiență ca și tine.

Sentimentul de vinovăție

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.44.05

Dacă petreci foarte mult cu puiul tău – te simți vinovată că nu-l lași să fie independent și că nu te dezvolți pe plan profesional. Dacă alegi să îți dezvolți cariera în paralel – simți o vină apăsătoare pentru faptul că nu îi acorzi destulă atenție copilului. Când iei  pauze, când nu reușești, când e bolnav, când nu se comportă așa cum ai vrea, când e supărat. Toate aceste situații ne fac să ne simțim vinovate. Pentru a scăpa de această povară imaginară ar trebui să începem să ne oferim mai multă susținere. Pentru noi, dar și pentru mamele din anturajul nostru. O vorbă bună nu ne costă nimic, dar poate fi un punct de sprijin neașteptat și atât de necesar.

Dezordinea din casă

Overwhelmed exhausted tired of cleaning

Este aproape imposibil să îți menții casa într-o permanentă ordine dacă ai unul sau mai mulți copii mici. Totuși, ceea ce trebuie să știm este că jucăriile care răsar în fiecare dimineață ca ciupercile după ploaie nu ne fac să fim niște mame mai rele, la fel cum vasele care se adună pe parcursul zile în chiuvetă nu ne retrage statutul de gospodine. Noi știm mai bine decât oricine că în fiecare zi încercăm să fim cea mai bună versiune pe care o putem obține. Și dacă azi nu ne-a reușit, mai încercăm și mâine.

Sentimentele de dezamăgire

relationship-disappointment

Avem zile (sau chiar săptămâni) în care simțim că am obosit de această aventură numită „maternitate” . De prea puține ori spunem asta cu voce tare, dar nu e un secret în faptul că este obositor să fii mamă. Dacă ești acasă toată ziua, ai o mie de lucruri de făcut, o mie de griji și tot atâtea responsabilități. Dacă mergi la muncă – de asemenea. Avem clipe în care tot ce ne dorim este un pic de liniște, un pic de intimitate. Mergem pe o cale care ne determină deseori să punem grijile altora în prim plan, iar asta poate fi foarte obositor.

Senzația de inferioritate

inferior

Într-o lume plină de perfecțiune demonstrativă, e destul de greu să nu te simți inferioară. Să fim sincere, cu toate avem în lista de repere mame pe care le admirăm pe ascuns și la nivelul cărora am vrea să ajungem dintr-un motiv sau altul. Totuși, chiar și acele femei au uneori momente în care se simt mai prejos decât alte exemple, care de la distanță par și mai perfecte. Cu toții avem plusuri și minusuri. Singura cale de a ne menține echilibrul emoțional este să ne acceptăm cu bune și cu rele și să învățăm să ne iubim viața așa cum este ea.

Nevoia de ajutor

mother

Cum ar fi dacă atunci când vedem o mamă alături de copiii ei pe stradă, la cumpărături sau prin parc, i-am zâmbi și i-am spune că e grozavă? Că e minunat ceea ce face. Nu îi vom ușura misiunea, dar îi vom oferi o mână invizibilă de ajutor. De susținere. De încredere.

Iubirea necondiționată

love

În pofida zilelor trăit la intensitate maximă și a nopților fără somn. În pofida momentelor grele și a îndoielilor veșnice. În pofida fricilor și a viselor care au rămas neîndeplinite, cel mai important lucru pe care îl au în comun toate mamele din Univers ține de iubirea necondiționată și nesfârșită pentru copiii lor.

Dar voi, dragi mame, ce credeți avem toate în comun?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Sunt responsabilă de bagajul pe care îl vei duce cu tine prin viață

M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Copiii știu mai bine: iubirea nu cere scenarii

Una dintre fobiile mele cele mai mari are legătură cu câinii. Chiar și cu acei reprezentanți ai speciei care sunt drăgălași, frumoși și cu ochi albaștri. Sau căprui. Totuși, pentru că știu că, de regulă, oamenii cu suflet bun iubesc animalele, mă gândeam să găsesc o metodă de a trece peste fricile ascunse în sufletul meu, să o ajut pe Mia să fie blândă cu prietenii noștri necuvântători și chiar să-i îndrăgească.

Dar, ce credeți? Am constatat că nu e nevoie. 

După ce am trecut prin misiunea aproape imposibilă de a ajunge în parc fără a face opriri la fiecare treaptă, copăcel, pietricică sau gaură din asfalt, Mia a început să alerge cu patos printre băncile aranjate simetric. Sigur că a inspectat coșurile de gunoi, a verificat trăinicia vopselei și a încercat temperatura teracotei. Când era gata să facă o degustare a țărânei care găzduia câteva tulpini uscate ale florilor de cândva, a rămas nemișcată. Ea nemișcată – eu mirată și înghețată, dar nu din cauza frigului. 

Tiptil, tiptil s-a întreptat spre o bancă și cu licăr în ochi a întins mânuța mică și grăsuță spre botișorul umed al unui ditamai dulăul. L-a privit fix, i-a mângâiat întâi boticul, apoi a căpătat îndrăzneală și a trecut la blăniță. Stăpâna animalului a slobozit lesa și privea amuzată situația. M-aș fi amuzat și eu dacă aș fi fost ceva mai departe, iar în gura câinelui nu ar fi fost mâna copilului meu.

După ce am prins cât de cât la puteri, am zis pe un ton ridicat:

-Mia, nu se poate.

Fata mea m-a ignorat într-un mare fel, în timp ce stăpâna câinelui Haski m-a privit cu ochi mari și curioși.

-Da de unde știți că o cheamă Mia? a întrebat.

Pentru că mintea mea mergea cu viteza melcului, femeia a reușit să-și dea seama cum stau lucrurile și a adăugat ușurată:

-Ha, câinele meu tot Mia se numește.

Brusc situația a devenit și mai sublimă. 

Hârjoana celor două „Mii” a mai continuat preț de câteva minute. Nu mi-am văzut copilul niciodată atât de entuziasmat de o vietate. Interacțiunea s-a produs natural, fără nevoia intervențiilor din afară. Ea nu a avut frică, iar câinele i-a răsplătit încrederea. Am constatat că unele lucruri nu au nevoie de scenarii, planuri și catalizare. Ele pur și simplu se întâmplă. 

Firesc și frumos.

Dar la voi cum au mers primele interacțiuni ale picilor cu animalele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Dragostea întâi de toate

Într-o după amiază am petrecut o oră de vreme gârbovindu-mă asupra covorului din bucătărie. L-am periat, i-am șters petele, l-am aspirat și îl priveam cu mândrie și încântare cum aproape că sclipea de curat și frumos ce era.

Zece minute mai târziu o văd că vine ca o furtună și cu o privire de motan părăsit cere un biscuit. I-l întind fără să bănuiesc că gestul va avea un final neașteptat. Imediat cum a simțit bucata gălbuie și aromată între degetele ei scurte și grăsuțe, a ridicat prada deasupra capului și închizând ochii i-a dat drumul peste covorul meu care încă sclipea. (Sau poate nu sclipea, dar eu eram convinsă că așa făcea). După ce a calculat în minte cele 2 – 3 secunde cât a avut nevoie nenorocitul de biscuite să ajungă jos, a ridicat piciorul și l-a strivit fără milă. Pătrățelul cu aromă de vanilie s-a transformat repede într-un praf generos, iar apoi într-o pată și mai darnică.

Reacția mea?

M-am enervat rău de tot, m-am supărat, am vrut să țip, să trântesc tot ce mi-ar fi nimerit sub mână și poate chiar să plâng. Fața mea, însă, s-a desfigurat într-un zâmbet tâmp. Nici nu știu ce m-a amuzat așa tare: munca mea prefăcută într-o amintire sau modul în care a închis ochii înainte de face pacostea.

Nimeni nu mi-a spus că atunci când voi deveni mamă, voi învăța fără să merg la lecții ce înseamnă empatia și răbdarea.

Că vor exista momente în care creierul își va dori să țipe, iar inima va zâmbi pentru că asta va simți să facă.

Că dragostea este mai multe decât o noțiune desprinsă din dicționar.

Că sufletul are o mulțime de ascunzișuri și că ideea nu avem ce potențial de iubire ascunde. De ascultare, de acceptare, de iertare.

Am auzit cândva o vorbă care mi-a plăcut foarte mult. Zicea așa: în momentul în care o femeie devină mamă, Dumnezei îi ia inima și i-o strânge în pumn. Apoi nu o mai eliberează niciodată.

Dar voi, ați avut momente în care șotiile picilor voștri v-au lăsat fără cuvinte, și chiar dacă v-au enervat la culme, dar le-ați răspuns cu zâmbet și iubire?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Trăiește visul japonez prin prisma realității de acasă. Istoria unei tinere care și-a urmat iubirea în Țara Soarelui Răsare

„Viitorul depinde de noi”, își zise în gând sorbind din ceaiul încă fierbinte. Este o dimineață frumoasă, cu soare generos, iar ea are atâtea de făcut. Închide ochii și inspiră aerul acestui oraș care în ultima jumătate de an i-a devenit „acasă”. Peste tot în jur vede oameni cu fețe binevoitoare, dar grăbite. „Japonezii nu au vreme de pierdut. Eficiența este crezul lor”. Constatarea îi este însoțită de un zâmbet. O inspiră această învălmășeală de gânduri matinale. Cu o mișcare ușoară își lasă pe spate părul lung, de culoarea abanosului. În treacăt, parcă pe furiș, își admiră reflexia care se oglindește din vitrina unui magazin. Îi place ceea ce vede. O femeie care iubește este întotdeauna o femeie frumoasă.

De aproape un an, Alina Vodă trăiește un adevărat vis japonez. Nu s-ar fi gândit vreodată că va ajunge să locuiască anume în Țara Soarelui Răsare. Destinul avea, însă, alte planuri pentru ea. Mânată de iubire, dar și de dorința de a fi o echipă și un punct de sprijin pentru soțul său, tânăra s-a pomenit într-o lume nouă, diferită și fascinantă.

„Mi-am urmat soțul, care a fost detașat  în cadrul Ambasadei Republicii Moldova la Tokio. Deși nu m-am gândit că voi locui în această parte de lume, Japonia nu obosește să ne surprindă prin amabilitatea, respectul și organizarea locuitorilor săi, diversitatea și profunzime culturii milenare nipone, precum și inovațiile aplicate în sfera publică și privată”, povestește Alina.

Fiind o tânără activă, dornică să descopere și să învețe în permanență lucruri noi, granițele și miile de kilometri nu o împiedică pe Alina Vodă să contribuie la dezvoltarea orașului în care s-a născut:

„Am decis să mă implic la distanță la dezvoltarea platformei comunitare „Primăria Mea”. Probabil pentru că suntem generația Independenței, avem o dorință puternică de a contribui la dezvoltarea democrației participative, civice, prin urmare împreună cu colegii de la Primăria Mea, monitorizăm sistematic activitatea consilierilor municipali și a serviciilor primăriei”.

Fiind soție de diplomat, Alina încearcă să fie alături de alesul inimii ei în fiecare pas pe care acesta îl face în viață.

„Îl însoțesc pe soțul meu la evenimente publice și mă implic alături de echipa ambasadei la organizarea unor evenimente de prezentare a imaginii Republicii Moldova în Japonia”, spune tânăra.

Iubește Moldova, dar respectă țara care o găzduiește. De aceea, consideră de bon-ton să cunoască măcar parțial limba japoneză. Misiunea, deși deloc simplă, se pare că nu este imposibilă:

„Rutina zilnică include și câteva ore pe săptămânâ dedicate studierii limbii japoneze. Deși scopul meu nu este să vorbesc fluent această limbă, vreau să reușeșc să pot comunica cu oamenii pe care îi întâlnesc și să le pot mulțumi pentru bunăvoința cu care ne-au primit la ei acasă”.

Alături de soțul ei, Daniel Vodă, Alina a călătorit mult în ultimii ani, de aceea era pregătită pentru diferențele culturale cu care urma să se ciocnească în Japonia. Visa cu ochii la deschiși la viața pe care avea să o aibă în Țara Soarelui Răsare, pe care din start o asocia cu țările înalt industrializate din Europa de Vest. Vorbește cu zâmbet despre primele descoperiri făcute pe cont propriu în această țară.

„Am fost uimită să constat faptul că niponii nu vorbesc la fel de frecvent limbile străine. Fiind un stat mononațional, această necesitate îi vizează pe cei care fac afaceri cu alte țări străine sau a căror activitate este asociată cu cetățenii străini. Totodată, acest lucru nu îi împiedică să manifeste o atitudine ospitalieră față de fiecare străin care poposește în Țara Soarelui Răsare. O altă diferență culturală, pe care am putea fără ezitare să o adoptăm și în Republica Moldova ține de manierele în societate – rareori vei întâlni persoane care să nu aibă „cei șapte ani de acasă”. Anume acest lucru facilitează interacțiunea în public”, povestește Alina.

Fiind implicați în mai multe activități consecutive, Alina și Daniel Vodă se declară îndrăgostiți în mod irecuperabil de Republica Moldova. Anume din acest motiv, fiecare lucru nou pe care îl văd în țările în care merg le servește drept motiv de inspirație:

„Avem o listă extinsă din lucruri pe care am dori să le aducem acasă – primul lucru însă, în această listă este eficiența. Această calitate a niponilor este rezultatul contribuției comune a membrilor societății și ceea ce transformă această țară într-una extrem de inovativă și prosperă. Avem și multe similitudini cu poporul japonez: promovarea portului popular, respectul față de generațiile în etate, pasiunea pentru peisajul rustic și tradițiilea asociate acestuia, satul fiind locul unde de generații admirăm frumusețile naturii, la fel cum o fac și niponii”.

Alina crede în forțele Republicii Moldova. Este convinsă că țara noastră are un potențial turistic extraordinar. Ea susține promovarea sectorului vitivinicol, a mănăstirilor  și a altor locuri pitorești,  dar consideră că turismul gastronomic ar merita o atenție deosebită.

„Fiind departe de casă, dorul de gusturile produselor noastre se intensifică. Brânza de oi sau vaci, murăturile, cireșile, vișinele, ardeii marinați și alte delicii specifice zonei noastre, trebuie promovate intens”, spune tânăra.

Mai mult, Alina Vodă are ferma convingere că fiecare persoană care trece de granițele țării noastre devine un ambasador cultural al acesteia:

„Cu cât ne îndepărtăm spre est sau vest, străinii nu ne cunosc frumoasele tradiții și obiceiuri. Personal, fiind implicată încă din școală în diverse proiecte internaționale, am simțit nevoia să am de fiecare dată la îndemână o hartă, niște ciocolate moldovenești și broșuri despre Moldova. Acum, pentru soțul meu, promovarea imaginii Republicii Moldova a devenit și o atribuție din fișa de post.  Ne face plăcere să le povestim străinilor despre țara noastră și să îi încurajăm să ne viziteze. Japonezii sunt un popor cu un nivel înalt al educației, prin urmare  sunt foarte informați și majoritatea covârșitoare au auzit despre Republica Moldova. Mai mult, ei sunt deschiși să participe la evenimentele de prezentare a culturii țării noastre”.

Vorbește cu mult entuziasm și licăr în priviri despre baștina sa. Spune că cea mai mare comoară a Moldovei rămân a fi oamenii. Mai ales tinerii, care pot și trebuie să facă țara să prospere.

„Fiecare  tânăr trebuie  să-și atingă obiectivul de a avea studii de calitate în domenii care să îi ajute să devină competitivi pe piața muncii. Performanța academică trebuie neapărat completată cu implicarea în cât mai multe activități civice și de voluntariat care să le dezvolte capacități practice și să îi facă mai empatici la nevoile celor din jur”, spune Alina.

Cuceresc lumea, sunt o echipă în tot ceea ce fac, dar nu-și văd viitorul decât în Moldova:

„Atât eu, cât și soțul meu credem cu tărie că viitorul nostru este asociat cu Republica Moldova. Țara noastră poate fi transformată prin noi înșine. Această schimbare se realiazează prin decizii oneste, promovarea valorilor democrației, statului de drept și sporirii numărului de inițiative cu țările care împărtășesc această comuniune de valori”.

Alina Vodă își trăiește fericirea pe care o consideră o stare de spirit condiționată de armonie în familia apropiată și extinsă , satisfacția profesională și vise clar conturate pentru viitor. Se bucură de fiecare clipă, investește timp în dezvoltare continuă și perseverează pentru a deveni o personalitate complexă. Am vrut să știu unde este „acasă” pentru oamenii ca ea, călători prin lume:

„ „Acasă ” înseamnă locul în care locuiesc alături de soțul meu, dar în același timp și pâinea coaptă de mama, vinul făcut de tata și  discuțiile virtuale cu oameni dragi din Republica Moldova”.

Zâmbește. Își ridică ochii spre cerul japonez care e la fel de frumos ca cel din Moldova. Inspiră adânc și pășește cu încredere. În minte îi apare din nou același gând: „Nimic nu este imposibil atunci când știm că viitorul depinde de noi”….

Tații de azi

Îi vedem peste tot. Pot fi recunoscuți cu ușurință după licărul din privire. Înalți sau mai scunzi, blonzi sau șateni, cu mașina sau pe jos. Altădată preocupați de tatuaje, distracții și fete. Astăzi – îngrijorați  că nu vor reuși să strecoare roțile masive ale căruciorului prin crăpătura îngustă de după colț.

Puternici, serioși, siguri pe ei, se transformă în niște copii de îndată ce ajung acasă. Fața acoperită cu țepi sau proaspăt bărbierită li se alungește într-un zâmbet larg când văd că sunt așteptați la ușă. Când băiatul sau fata le sare în brațe, când le înconjoară umerii lucrați la sală cu mânuțele mici și dolofane. Când sunt strigați pe nume.

-Tata!

Toată priceperea și stăpânirea de sine devine trecut când trebuie să schimbe un scutec. Sau să liniștească un scâncet.

În parc își privesc cu atenție puiul analizându-i fiecare mișcare. Cu o tricicletă roz în mâna dreaptă și cu un pistol cu apă în stânga, oferă trecătorilor o priveliște simpatică și emoționantă.

Nu-și asumă merite, nu pretind recompense, nu se plâng că le este greu. Deși le este. Și când dorm acompaniați de plâns de bebeluș, și când sunt nevoiți să renunțe la tot soiul de planuri pentru a petrece week-end-ul în familie, și când își iau ore suplimentare la muncă pentru a câștiga mai mult.

Se târâie pe covor, imită câinele, rața, elefantul și prințesa. Pentru un zâmbet în plus joacă cucu-bau până la epuizare. Demonstrează rezistență de fier atunci când trebuie să  alerge de câteva ori pe noapte la farmacie pentru a cumpăra cel mai potrivit preparat.

Își decorează de bună voie bancheta din spate a mașinii cu păpuși, ursuleți și cuburi din plastic. Ascultă la volum maxim „Azi Grivei e mânios” și fac grimase ritmice pentru ca distracția să fie și mai copioasă.

Și când te gândești că până mai ieri nu erau decât niște puști preocupați de tautaje, de mașini sau de fete. Ori de toate odată. 🙂

Grozavi sunt tații de azi. Grozavi 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

 

Șosete delicioase și alte descoperiri

La cinci luni viața devine plină de lucruri curioase. Încercările de a sta în fund sunt nereușite, deocamdată, dar alimentate intens de tentantivele de a se aburca cu capul înainte de fiecare dată când este luată în brațe. Zilele trecute a descoperit picioarele și faptul că vârfurile degetelor pot fi delicioase. Pentru a se asigura de succesul operațiunii, încearcă să le bage în gură pe amândouă odată. Vede că nu-i reușește, dar se resemnează rapid chiuind pentru a dilua atmosfera.

Dacă simte că măcar pentru o clipă a ieșit din câmpul atenției celor din jur, se rostogolește pe o parte, apoi pe burtă, apoi își sprijină nasul de saltea și ține de acolo discursuri înflăcărate.

Marea descoperire rămân a fi șosetele. Odată încălțate, ele devin imediat obiectul vânătorii. Se muncește cu dedicare până reușește să le scoată, apoi le savurează molfăindu-le cu ochii închiși. Țipă și se opune când îi sunt confiscate și iar se bucură când vede că au fost înlocuite cu o pereche nouă.

Mănâncă în continuare lapte, dar privește cu mult interes atunci când vreun adult rumegă ceva prin preajmă. Tot pe ce reușește să pună mâna, ajunge inevitabil în gură. Și nu contează dacă e vorba de suzetă, vreo jucărie, sau un scutec (dacă mama nu este antentă).

Apropos de scutece, acestea au devenit o mare provocare atunci când sunt puse, și o mare bucurie când sunt scoase. Ultima bucurie nu este întotdeauna a mamei.

Baia este o mare fericite, plioscăitul din mâini și picioare – melodia preferată, iar ieșirea din cadă – jalea omenirii.

Somnul se face în reprize scurte. Adoarme greu, lăsându-se distrată de tot ce mișcă sau se aude. Se trezește în scurt timp. E și de înțeles, când ai în jur o lume atât de mare care așteaptă să fie descoperită.

Existența îi este umbrită însă de o mare tristețe – pumnișorii, care între timp au devenit mai grăsuți, nu mai încap concomitent în gură. 🙂

În rest, situația a rămas pe vechi. Robii aleargă, cântă, dansează, fac grimase și aduc poclonuri. Toate pentru un zâmbet știrb care răsare din colțul gurii…

Momente de luat în viitor

Mă gândeam zilele trecute că nu prea am fotografii cu mine de când eram bebeluș. Adică nu am deloc asemenea poze. Nicu, cu tată fotograf și toate ustensilele la îndemână abia de adună vreo 4-5 imagini din bebelușia lui. Probabil că așa erau timpurile. Oamenilor nu le stătea mintea la imortalizat momente. De regulă, copiii erau fotografiați pe la matineele de la grădinițe, eventual cățărați pe scaun, sau așezați, cu un cot sprijinit de un colț de masă. Știți ce zic? 🙂

Când eram tânără și nu aveam copil, puteam să jur că atunci când voi fi mamă nu-mi voi umple telefonul cu poze de bebeluș. Nu-i voi pune imaginea pe ecranul de blocare, și mai ales nu-mi voi plictisi prietenii cu asemenea fotografii. Îmi ziceam că nu are ce să fie amuzant într-un pui de om care face havuz de stropi din laptele din gură, și nici nu e normal să le dai oamenilor din afara casei să asculte cum chiuie, țiuie, râgâie sau face pârț copilul tău. Ei bine, de unde să știu eu că tentanția de a împărți aceste emoții va fi mai mare decât dorința mea de a rămâne un om de cuvânt? 🙂

În altă ordine de idei, mi se pare grozav că noi, generația prezentului, avem posibilități nenumărate de a opri timpul. De a îngheța cele mai dragi, mai calde, mai prețioase momente.

Îmi și imaginez cum peste ani, atunci când voi fi gârbovită de bătrânețe, ușor amnezică și plictisită de revoluția tehnologică care mă va înconjura, îmi voi lua o ceașcă albă, mi-o voi umple cu cea mai delicioasă cafea, îmi voi pune ochelarii pe nas, voi scoate de la naftalină albumul cu fotografii vechi și îmi voi plăti biletul spre tinerețe. Voi răsfoi ceea ce azi numesc prezent și îmi voi retrăi viața. Dar nu oricum, ci cu cele mai fantastice, mai emoționante și mai memorabile clipe ale ei.

Până una alta, mă gândesc cum să fac ca stocul cu lucruri frumoase de care urmează să-mi amintesc să fie cât mai mare…

🙂