Etichetă: irina harea

Trei metode de a-ți prinde părul cu o eșarfă de cinci lei

Publicat în Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Primăvara își intră deja în drepturi, iar odată cu ea apare și dorința arzătoare a femeilor de a străluci, de a emana culoare și de a inspira. După ce am publicat articolul în care v-am povestit cum am reușit să-mi compun zece ținute (de fapt sunt mult mai multe) cu mai puțin de 50 de lei, în căsuța mea de mesaje am primit multe întrebări: cum, unde, ce? 

Cât pregătesc un articol detaliat despre cum și unde găsiți haine ieftine și frumoase, am găsit pe bancheta din spate o eșarfă colorată, care se asorta de minune cu bluza pe care o port azi. M-am privit în oglinda retrovizoare și mi-am zis că aș putea pune un strop de culoare pe ziua asta de sfârșit de săptămână. 

Iată ce a ieșit:

nnnnn

Inițial mi-am propus să am un un look lejer și să-mi las părul în bătaia vântului, fără a-i permite să-mi vină peste față și să-mi intre în ochi. Am legat eșarfa în jurul capului, definitivând mișcarea cu un nod rebel.

IMG_3281

 

M-am gândit apoi, cum ar fi să abordez un look mai romantic. Mi-am prins o parte din păr într-o coadă simplă, în jurul căreia am trecut eșarfa:

IMG_3283

Am obținut o coafură cu care aș putea merge lejer la birou, la plimbare în parc cu fetița mea sau chiar la o petrecere cu prietenii. 

IMG_3284

Ultima opțiune este și cea care îmi place cel mai mult. O coadă simplă, la bază, împrejmuită de o eșarfă colorată, va reuși, cu siguranță, să scoată din anonimat orice ținută.

IMG_3238

Indiferent dacă e vorba de o bluză clasică și o fustă creiona, de o pereche de blugi combinați cu un tricou alb sau de un costum clasic – purtat cu o pereche de adidași, eșarfa poate fi integrată în tot felul de ținute pentru a le oferi un strop de culoare și de stil.

Voi ce ziceți? Aveți eșarfe? Cum le combinați și de unde le cumpărați?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată. 

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic. 

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față. 

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați.  Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce. 

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Asta este una dintre întrebările pe care o aud frecvent în ultimul timp. Fie că vin de la magazin, fie că sunt la plimbare, neapărat se va găsi câte un trecător care să-și ridice sprânceana și să mă întrebe zeflemitor:

-De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Eu cu Mia nu am vorbit niciodată pe tonuri speciale, nu i-am atribuit diminutive și nu am preluat în vocabularul nostru excesul de dulcegării. Când mi-e tare-tare dragă, pot să-i spun: iubire. 

Când mă scoate cu totul din sărite, îi spun că este obraznică.

În rest discut cu ea așa cum aș discuta cu oricare altă persoană adultă din jurul meu. O întreb dacă vrea ceva, o rog să-mi dea ceea ce are în mână și îi sugerez să meargă pe partea curată a trotuarului.

Într-o zi ieșeam de la magazin și Mia a insistat să-i cumpăr unul dintre biscuiții ei preferați. Imediat cum l-am luat de pe raft,  l-a privatizat și îl strângea cu pasiune între degetețele. În timp ce coboram scările, îi zic:

-Vrei, te rog frumos, să-mi dai mie biscuitele? Îl păstrez pentru tine și îl vom mânca acasă, când nu vei avea haină groasă și vei avea unde să speli mânuțele.

Un domn care pe semne că aștepta pe cineva, auzind o parte din rugămintea mea a râs zgomotos, apoi a zis cu multă ironie:

-Daaaa. Că ea precis înțelege ce-i spui tu.

-Sigur că înțelege! am rispostat eu. 

Pentru a confirma ipoteza, Mia mi-a întins desertul.  Și nu a fost pentru prima oară când face asta.

Altădată ne întorceam din parc. Ea tocmai prinsese ideea că picioarele o pot duce acolo unde-și dorește dacă știe să le gestioneze corect și profita din plin de noua descoperire. Fără frică alerga pe trotuar și tot fără frică se avânta spre partea carosabilă unde mașinile mergeau într-o veselie pe ambele sensuri.

I-am zis atunci:

-Te rog să fii un pic mai atentă și să nu treci de trotuar. Pe drum merg mașinile și este periculos.

O doamnă care mergea în spatele nostru, a grăbit pasul și ajungând în rând cu mine, spune:

-Iauti, vorbești cu dânsa de parcă ar fi un om mare. Crezi că ea te înțelege?

Acum vin și mă întreb: de ce oamenii au impresia că un limbaj plin de diminutive, pițigăiat și îndulcit ajunge mai ușor la creierul copilului, iar un discurs firesc – nu?

Nu am nimic împotriva părinților care își alintă copiii, inclusiv, prin metode verbale. Mi se pare o dovadă de iubire și un soi de sensibilitate aparte.

Totuși, nu tuturor oamenilor le este apropiată această metodă.

Cred cu tărie că iubirea are mii și mii de forme, și e păcat să nu le alegem pe acelea dintre ele în care chiar ne regăsim.

Fiecare decizie a fiecărui părinte în raport cu modul în care își crește și educă piciul este una corectă.

Totuși, ce-ar fi să avem mai multă încredere în capacitățile de înțelegere și cunoaștere ale copiilor noștri? 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Și mamele sunt triste câteodată

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Aseară, în timp ce o adormeam pe Mia, rulam la nimereală pe telefon fluxul de știri. Privirea mi s-a oprit aproape involuntar asupra unui titlu care m-a înfiorat. O prezentatoare de la postul de radio BBC a ieșit la jumătatea emisiunii pe care o prezenta în direct. Femeia a spus că are nevoie de o pauză. Apoi s-a sinucis.

Jurnalista avea 41 de ani și trei copii. Presa americană scrie că ea ar fi suferit de depresie. Alte surse menționează că femeia deseori spunea că se simte neînțeleasă.

Despre depresia de după naștere am mai scris pe blog, și ne-am lămurit că părerile referitor la acest subiect sunt împărțite. Depresia este un fenomen care încă nu are dreptul la viață în Republica Moldova. Și asta e trist.

Ce vreau să spun în articolul de astăzi este, însă, altceva. Pe vremea când mamele și bunicile noastre aveau copii mici maternitatea nu era o presiune așa de mare. Chiar dacă aveau mult de muncă, chiar dacă trebuiau să spele cămășile cu mâna și vasele cu buretele. Mamele și bunicile noastre nu aveau pe umeri povara comparației.

Or, în prezent, să fii mamă nu mai înseamnă să-ți crești bine copilul, să-ți menții curată casa și fericită familia. Azi să fii mamă înseamnă să fii activă, să ai grijă să fii frumoasă, să mergi la manichiură, la epilare, la coafor, să încapi în hainele dinainte de sarcină, să zâmbești mult, să citești cărți în timp ce ieși la plimbare cu bebelușul, să bei cafele cu spumă densă, să fii prezentă la tot felul de evenimente publice, să ai mulți prieteni și să fii adorată de toată lumea.

Asta vedem peste tot, nu?

Nu prea vezi pe rețelele de socializare mame ciufulite, cu cearcăne și pijamale murdare de vomă de bebeluș, de lapte și de alte chestii care li se întâmplă chiar și celor mai perfecte dintre noi.

Nu prea întâlnim prin postările de pe Instagram istorii despre cât de greu îți este să rămâi calmă și cât de tare ți-ai dori să-ți dai cu capul de toți pereții pentru ați calma frustrarea și nervii.

Este minunat ca în această perioadă de debut de maternitate să beneficiem de ajutoare. Să putem conta pe o bunică, pe un bunic, pe o rudă, pe o prietenă de nădejde. Este grozav să apelăm la serviciile unei bone care să ne elibereze mâinile și mințile măcar câteva ore pe zi.

Adevărul este că cele mai multe dintre noi nu au așa ceva, și sunt nevoite să le facă pe toate singure. Vă spun din proprie experiență că mai grea decât povara zecilor de chestii pe care trebuie să le înghesuie o mamă într-o zi, este povara singurătății și a fricii de a nu fi înțeles.

Noi putem schimba percepția generală despre ceea ce înseamnă să fii mamă, să stai acasă și să nu faci nimic. Chiar putem. Dacă avem mai mult curaj să vorbim despre fricile, despre problemele și despre frustrările noastre. Pentru că ele există, și pentru că sunt convinsă că pot concura pe picior de egalitate cu buzele injectate, unghiile cu sclipici și blănurile scumpe.

Asta nu ne va face viața mai ușoară, nici nu ne va reduce din obligațiuni, dar ne va ajuta să respirăm. Să știm că nu suntem chiar singure în lumea asta mare, și că ceea ce ni se întâmplă este o problemă comună, împărțită în mii și mii de piese…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

 

 

 

 

 

 

Bebelușul meu nu e sociabil. Ce e de făcut?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , Un comentariu

„Trebuie s-o dai cu lumea că e cam sălbăticuță”.

„Ieși mai des cu ea în locuri aglomerate, să vadă mai mulți oameni”.

„Doamne ferește ce-i de delicată”.

„Eu am o prietenă care are o prietenă care are un copil fooooarte sociabil. Se duce în brațe la oricine”.

„O să vezi ce probleme o să ai când o să o duci la grădiniță”.

Sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am auzit constant în ultimul an. Asta pentru că Mia nu părea să fie un copil prea sociabil. Cel puțin nu din primele clipe de interacțiune.  Este genul acela de caracter care are nevoie de timp pentru adaptare, apoi așteaptă ca cel care se cere să o ia în brațe să o cucerească. Să-i zâmbească într-un fel, s-o tenteze cu ceva.

Recunosc, de fiecare dată când venea cineva în ospeție, sau de fiecare dată înainte de a merge noi undeva simțeam că mă furnică șira spinării. Îmi făceam griji de felul în care va reacționa ea la oamenii noi pe care urmează să-i întâlnească, dar și de ce vor spune cei care vor dori să interacționeze cu ea și nu vor putea.

De fapt, nu aveam ce face. Pentru că, de fapt, nu este scris nicăieri cât de sociabil și deschis trebuie să fie un copil, așa cum tu ca mamă nu datorezi nimănui explicații despre ce acțiuni întreprinzi ca să-ți determini bebelușul (!) să devină mai dornic de comunicare.

Acum situația s-a ameliorat, fapt care m-a convins că trebuie să scriu acest articol. Sigur că există copii perfecți care fac totul așa cum se cuvine și care au norocul de a avea mame perfecte, coafate și zâmbitoare. Atâta timp cât noi nu aderăm la această ligă, mă gândesc că ne permitem marele lux de a fi sinceri și de a spune lucrurilor pe nume.

Eu de-a lungul primului an de maternitate nu am fost o mare amatoare de locuri intens aglomerate, nici de ieșiri în localuri cu bebelușul.

Cred că până să facă Mia un an nu am fost niciodată cu ea într-un local. Nu zic că e bine, pentru că cel mai probabil nu e. Totuși, eu așa am simțit, atât pentru confortul ei cât și pentru al meu. Sau mai ales pentru al meu.

Apoi, nu ai cum să ceri de la un bebeluș să fie mega-sociabil când singurele persoane pe care le vede săptămâni la rând sunt mama și tata. Cu ei socializarea se face la maximă intensitate,  vă rog să mă credeți pe cuvânt.

Partea bună este că odată cu trecerea timpului, caracterul copilului se schimbă. Am observat că ușor-ușor Mia lasă armele jos și poate fi ispitită lejer cu vreo jucărie colorată.  Unde mai pui că se și distrează analizând fețele străinilor din jur.

Pun mare parte din acest progres pe seama călătoriei din Spania, care ne-a forțat oarecum să petrecem o groază de vreme prin aeroporturi, gări, restaurante și străzi intens populate.

M-am liniștit de-a binelea abia azi, când de-a lungul unei ture de 20 de minute petrecute printre rafturile unui magazin, a făcut schimb de priviri galeșe cu un cavaler cu o ditamai mașinuța în mâini, i-a zâmbit larg doamnei de la casă și a cochetat cu paznicul.

Dar copiii voștri cum stau lucrurile la capitolul comunicare? Ce sfaturi deocheate ați primit în acest sens de la cei din jur?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Scrisoare pentru fiica mea

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Draga mea,

nu știu unde voi fi atunci când vei citi aceste rânduri, și nici nu sunt sigură că le vei acorda prea multă importanță. Totuși, m-am gândit că ar fi păcat să nu las scrise undeva „ale mele cinci copeici”. Cel mai probabil când vei găsi acest text, vei face o față plictisită și vei da alehamite din mâna stângă. Chiar și așa, te rog să ai răbdare și să parcurgi (măcar pe diagonală) mica mea incursiune în marele tău zbor.

Erai doar o liniuță roșie pe un test de sarcină când am înțeles că vei fi o minune. Nu m-ai dezamăgit nici atunci când ai venit pe lume, nici atunci când ai început să faci primele pozne și nu o să mă dezamăgești niciodată. Ești grozavă și o să depun tot efortul ca întreg Universul să știe și să fie de acord cu acest lucru.

Te rog să ai grijă de sufletul tău. Să nu lași oamenii nepotriviți să-ți intre în el cu bocancii murdari, și să nu permiți nimănui să-ți taie aripile. Aerisește camerele inimii tale după fiecare nereușită și decorează-ți mintea cu lumină.

Fii blândă. Ascultă-i pe toți, dar fă așa cum simți, așa cum crezi. Se vor găsi mulți dintre cei care vor vrea să-ți fie părtași ai succesului, dar aproape nimeni nu va fi lângă tine atunci când vei pierde.

Nu judeca după aparențe. Uneori un zâmbet larg este doar un paravan pentru o inimă întunecată.

Sărăcia și bogăția sunt trecătoare. Anii vor zbura ca gândul, iar ceea ce va conta cu adevărat nu va putea fi pus în portmonee.

Dragostea cere răbdare. Nu te întrista dacă ți se pare că aștepți prea mult și nici nu deznădăjdui. Cei care știu să aștepte primesc întotdeauna ce-i mai bun. Tatăl tău e o dovadă vie în acest sens.

Fii deșteaptă. Învață, studiază, caută. Nu te opri nicicând din a descoperi, și nu înceta să-ți pui întrebări. Acolo unde apar întrebări, vor fi și răspunsuri.

Ai încredere în tine. Crede în forțele proprii și încearcă să nimicești complexele pe măsură ce simți că au apărut. Nu tărăgăna cu acest lucru. Odată adunate îți va fi greu să scapi de ele și nu vei ști de unde să începi.

Ai grijă de sănătate, de păr, de față și de corp.  Atâta timp cât vei fi sănătoasă, îngrijită și  frumoasă – vei avea totul.

Călătorește. Lumea e plină de locuri minunate pentru care o viață poate fi prea puțină ca să reușești să le vezi. Investește în impresii, senzații și vise. Oriunde mergi, mănâncă bucate tradiționale și gustă băuturile locale. Așa nu vei uita niciodată pe unde ai călcat.

Muncește. Câștigă-ți propriii bani. Nu-ți lăsa niciodată viața în mâinile altcuiva, și nici nu aștepta să muncească altcineva pentru tine. Nu va fi ușor. Uneori va fi al naibii de greu, dar să știi că ceea ce se obține greu – se pierde greu.

Nu uita de unde ai plecat. Nu încerca să pari ceea ce nu ești și nici nu cere mai mult decât știi că meriți. Dacă vei urma pașii de mai sus, vei obține tot ce ți se cuvine și un pic mai mult de atât.

Fii fericită! În fiecare zi. Dacă simți că nu ai motive-caută-le. Le vei găsi neapărat în jurul tău.

Căsătorește-te doar cu omul iubit. Viața e și așa destul de complicată. Iubirea îndulcește clipele negre.

Iar acum uită tot ce ți-am spus și trăiește așa cum vrei. Oricare dintre alegerile pe care le vei face, va fi cea corectă.

Doar un singur lucru te mai rog: fii extraordinară!

❤

 

 

O mamă bună

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.

„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.

Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi.  De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.

Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.

Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?

Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.

Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.

Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…

Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea  companiei omului drag.

Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.

Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂

Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

9 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Dimineți târzii, lenevit în pat, o cafea cu lapte savurată în voie, un film bun privit de pe o canapea confortabilă. Ce vis frumos! Ce amintire! 🙂

La aproape nouă luni, bebelușul începe să conștientizeze că timpul zboară cu viteza luminii, iar 24 de ore pot fi neîcăpătoare când ai atâââtea de făcut. De aceea, fiind un responsabil reprezentant al speciei din care face parte, își începe ziua cel târziu la ora 7 dimineața. Deschide galeș un ochi, apoi încă unul. Zăbovește câteva clipe pentru a verifica care este atmosfera în jur. Gândul că ceilalți colocatari dorm îl înaripează și-l catapultează direct pe covor. În cel mai bun caz fără accidente majore.

De acolo își începe activitatea cea de toate zilele. În primul rând lovește fără inhibiții podeaua cu pumnii, pentru a le ura și vecinilor de la doi o zi cât mai reușită. Apoi, respectând cu îndârjire ritualul-țipă: na-naaaaaaaa, ta-taaaaaaa, și pur și simplu: aa-aaaaaaaaa! Câteva clipe de pauză, apoi o ia de la căpăt: ta-taaaaaaaa, na-naaaaaaa, aa-aaaaaa!

Cea mai mare descoperire pe care a făcut-o în ultima vreme este mersul de-a bușilea. La început stângaci și nesigur pe propriile membre, după câteva zile de exercițiu – devine maestru. Iar de acolo începe adevărata nebunie. Ca o lăcustă se perindă prin toată casa, se adăpostește sub mese și scaune și face planuri grandioase pentru cucerirea altor teritorii necunoscute deocamdată.

Orice pat, canapea sau dulap este un prilej grozav de a se ridica în picioare. Chiar dacă odată ajuns în poziție verticală se pomenește pus în dificultate, (pentru că nu știe ce să facă mai departe) asta nu-l oprește să reia mișcarea favorită iar și iar, până la epuizare. Am zis epuizare? Pentru bebeluș acest termen nu există. Și nici nu pare să vrea să știe de el vreodată.

Mâncarea nu mai este un obiect al interesului digestiv. Acum, tot ce seamănă a fi un produs alimentar se transformă în ustensile pentru joacă. Pireul este cel mai potrivit pentru a înlocui plastilina, legumele se transformă în elemente de decor pentru casă, iar supa este o imitație perfectă a havuzului. Un lucru râmâne sacru – sânul. De această religie pare că nu se va dezice niciodată.

În capul bebelușului de nouă luni roiesc o mulțime de întrebări și neclarități: oare ce gust o avea podeaua? Ce se ascunde sub covor? Dar în dulap? Dacă mă cațăr pe ușă, oare se va prăbuși?

Cea mai mare enigmă este, însă, oglinda. De ceva vreme tot încearcă să vadă ce se ascunde în spatele ei. Pentru că nu reușește să afle răspunsul își lovește cu încredere reflecția și chiuie de fericire că de fiecare dată iese învingător.

Este inutil să menționez că orice obiect, de orice natură și în orice stare trece întâi de toate proba gurii. Interdicțiile funcționează doar pe termen scurt, iar orice clipă de neatenție sau rătăcire din partea mamei, este folosită favorabil de către bebeluș. Distracțiile sunt neputincioase în fața curiozității debordante, așa că jucăriile rămân, în continuare, instrumente bune de făcut dezordine în cameră.

După ce face câteva piruete în cada pentru baie și după ce se vârcolește pe toate părțile, într-un final adoarme … fix în centrul patului, ca un adevărat rege ce este.

Când îl privești cum doarme așa, liniștit și îmbujorat, uiți prin câte aventuri te-a plimbat de-a lungul zilei și zâmbești tâmp conștientizând încă odată ce noroc ai că anume el este copilul tău. 🙂

 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 🙂

Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Un comentariu

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam  cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea  prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat.  Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?