instagram – Vise la pachet

Trei metode de a-ți prinde părul cu o eșarfă de cinci lei

6 mart. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, cum îți prinzi o eșarfă în păr, cum să îți faci ținute frumoase, eșarfă, ținute, instagram, irina harea, irina harea-mardari, outfit, reciclează, refolosește, stilLasă un comentariu

Primăvara își intră deja în drepturi, iar odată cu ea apare și dorința arzătoare a femeilor de a străluci, de a emana culoare și de a inspira. După ce am publicat articolul în care v-am povestit cum am reușit să-mi compun zece ținute (de fapt sunt mult mai multe) cu mai puțin de 50 de lei, în căsuța mea de mesaje am primit multe întrebări: cum, unde, ce?

Cât pregătesc un articol detaliat despre cum și unde găsiți haine ieftine și frumoase, am găsit pe bancheta din spate o eșarfă colorată, care se asorta de minune cu bluza pe care o port azi. M-am privit în oglinda retrovizoare și mi-am zis că aș putea pune un strop de culoare pe ziua asta de sfârșit de săptămână.

Iată ce a ieșit:

Inițial mi-am propus să am un un look lejer și să-mi las părul în bătaia vântului, fără a-i permite să-mi vină peste față și să-mi intre în ochi. Am legat eșarfa în jurul capului, definitivând mișcarea cu un nod rebel.

M-am gândit apoi, cum ar fi să abordez un look mai romantic. Mi-am prins o parte din păr într-o coadă simplă, în jurul căreia am trecut eșarfa:

Am obținut o coafură cu care aș putea merge lejer la birou, la plimbare în parc cu fetița mea sau chiar la o petrecere cu prietenii.

Ultima opțiune este și cea care îmi place cel mai mult. O coadă simplă, la bază, împrejmuită de o eșarfă colorată, va reuși, cu siguranță, să scoată din anonimat orice ținută.

Indiferent dacă e vorba de o bluză clasică și o fustă creiona, de o pereche de blugi combinați cu un tricou alb sau de un costum clasic – purtat cu o pereche de adidași, eșarfa poate fi integrată în tot felul de ținute pentru a le oferi un strop de culoare și de stil.

Voi ce ziceți? Aveți eșarfe? Cum le combinați și de unde le cumpărați?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Primul an de grădiniță – proba maturității pentru părinți

28 nov. 201928 nov. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă instagram, farmacia, febră, gânduri de mamă, hompeopat, instagram, irina harea-mardari, life, medicamente, momlife, primul an de grădiniță, răceală, răceli, tuse, viața de mamă, viroze, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Stau în vârful patului, blocată între știri, conferințe de presă, muci, febră, medicamente și o groază de jucării înșirate prin toată casa. Dacă credeați că știți totul despre dezastru, înseamnă că încă nu aveți un copil care tocmai trece proba primului an de grădiniță. Mai rău decât asta poate fi doar vocea răgușită care te strigă din 3 în 3 în secunde, plânsetele lipsite de fir logic și moleșeala care îți dă de știre că nu-i de glumă.

Acum două săptămâni Mia a făcut o viroză ușurică. Cum este și evident, musafira a venit la pachet cu toate cele necesare, că doar așa se cuvine. După trei zile intense de tratamente naturiste, am ieșit învingătoare din această luptă. Mândria mea de mamă capabilă să rezolve o asemenea calamitate fără a folosi medicamente atingea cote impresionante. Îmi venea să mă pup în frunte pentru performanța deosebită. Am mers pe varianta clasică: ceai din cătină cu miere, dușuri călduțe, împachetări cu cearșafuri umede, ciorapi umezi în picioare, dragoste, puțin somn și multă RĂBDARE. Simplu, nu?

Au urmat alte două săptămâni vesele și fericite la grădiniță, despre care v-am mai povestit aici că e de vis. Bucuria nu a durat, însă, foarte mult așa că marți seara m-am pomenit cu un copil moleșit, apatic, dornic de îmbrățișări fără oprire și total neinteresat de alte activități decât statul în pat. Elemente absolut nespecifice pentru Mia, care, după cum știți deja, este o mică furtună pe baterii. M-am rugat la toți sfinții să nu fie ceea ce cred, dar după ce i-am atins fruntea am înțeles că inevitabilul s-a întâmplat.

La sugestia pediatrului nu încerc niciodată să scad febra copilului imediat ce o observ. Medicii subliniază că, de cele mai multe ori, febra este o reacție BUNĂ, care îți dă de înțeles că organismul celui mic luptă cu un virus nepoftit. Tot pediatrul mi-a spus că numărul mare de răceli cu care se confruntă copilul nu este un indicator al unei imunități scazute. Asta înseamnă doar că el este expus mai frecvent virusurilor, lucru evident într-o colectivitate.

Totuși, face să ne alarmăm în cazurile în care răcelile au o finalitate precum pneumoniile, otitele și alte afecțiuni care cer administrarea antibioticelor agresive.

Acum să revenim la situația noastră, care, sunt convinsă, nu este nici unică și nici irepetabilă. În această a doua priză de răceală am înțeles că metodele naturiste nu mă mai ajută la fel de mult, de aceea am mers pe mâna specialiștilor și am optat pentru câteva soluții medicamentoase. Asta după ce am văzut că Mia se simte din ce în ce mai sleită, iar împachetările cu cearșafuri umede și băile calde nu au mai putut să remedieze situația.

Totuși, ce simt eu de fapt, este că indiferent de intervențiile pe care le voi avea, copilul se va face bine în propriul ritm. Realizez, de asemenea, că există o legătură strânsă între îmbolnăviri și căpătarea imunității. Asta este metoda organismului uman de a lupta cu musafirii nepoftiți.

Acum nu ne rămâne decât să savurăm perioada asta magică când vrem ceva dar nu știm ce. Ce pot să zic cu siguranță este că în monotonia și liniștea absolută care mă înconjoară de vreo 48 de ore, parcă mi-ar fi dor de zvăpăiata mea care întoarce casa cu susul în jos, cântă, dansează și spune o mie de cuvinte pe minut.

Dar voi, dragi mămici și tătici, cum faceți față acestor perioade? Cum vi s-au acomodat picii în primul an de grădiniță și de câte ori ați fost nevoiți să vă cereți voie de la serviciu pentru a-i acompania în asemenea momente grele?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

20 mai 20199 apr. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, copil, cuplu, Facebook, familie, instagram, irina harea, irina harea-mardari, maternitate, paternitate, relații, vise la pachetLasă un comentariu

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată.

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic.

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față.

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați. Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce.

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Ora mesei: distracție pentru ea, provocare pentru mine

26 iun. 2018Publicat în Creștem împreunăEtichetat 9 luni, bebeluș, blog, blog de mamă, blogger, brocolli, conopidă, copil de 9 luni, dezvoltare, diversificare, diversificare bebeluș, instagram, irina harea-mardari, jucării, jurnal de mamă, ora mesei, parenting, părinți, tablete, telefoane, tentanții, vise la pachet2 comentarii

Acum câțiva ani, fiind în vacanță la mare, am observat mai mulți părinți de copii mici care optau ca fiecare masă să fie însoțită de o tabletă sau de un telefon proptit la nivelul ochilor celui mic. Mi s-a părut ciudată atunci această tactică și mă gândeam că, probabil, acei părinți caută căile cele mai ușoare pentru a-l ține ocupat pe cel mic.

Ei bine, la câțiva ani distanță, am ajuns să înțeleg raționamentul care stătea la baza acestor acțiuni. În unul dintre articolele precedente mă lăudam cât de bine a început la noi procesul de diversificare. Pe lângă faptul că Mia a adorat din prima pireul de brocolli și pe cel de conopidă, se întâmpla să și golească farfuria la fiecare masă.

„O să fie mâncăcioasă ca mami și ca tati”, îmi ziceam în gând plină de speranță.

În ultima lună însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mâncarea nu mai este deloc momentul preferat din zi, iar fiecare masă trebuie pregătită ca pe un ritual. Mai ales psihologic. Mai ales pentru mine. 🙂

Și nu contează că ceea ce reușesc să-i prepar arată grozav și poate fi postat lejer pe instagram, fata are programul ei artistic pe care îl respectă cu sfințenie.

Primele trei linguri de regulă merg bine. Gura mare, concentrare maximă. După asta începe nebunia. În timp ce privirea îi stă fixată pe farfurie, mâinile îi umblă bezmetice în toate părțile, picioarele dansează o coregrafie a lor, iar buzele plioscăie și turuie fără încetare.

Mă privește galeș cum încerc să-i îndes creația gastronomică în lingură. Când simte că încărcătura a ajuns suficient de aproape pentru a fi devorată, întoarce capul nepăsătoare lăsându-mă cu ochii în soare, sau mai bine zis cu lingura în aer.

Trag aer adânc în piept și pregătesc următoarea rundă. De data asta iau mai puțin, imit avionul, pasărea, câinele. Ea zâmbește mulțumită. Deschide gura. Dau să-i livrez produsul – hop! și închide gura.

O privesc fix. Simt cum mi se zbat tâmplele: tic, tic, tic. Ea îmi răspunde cu un chicotit și își reia activitățile de rutină. Lovește cu palmele de masă, își flutură picioarele bezmetic, țipă și chiuie…

După alte câteva încercări disperate, reușesc să-i mai servesc două-trei lingurițe. Nu mai mult. Paradoxul se întâmplă atunci când se vede liberă de contract. Ar fi gata să înfulece tot ce vede că mănâncă adulții. Este foarte interesată de orice gură care se întâmplă să devoreze ceva prin preajmă. Mai mult, ca o fire responsabilă ce este, nu se lasă până nu bagă mânuțele dolofane în farfurii și cești pline, până nu trage de prăjitura abia începută de tati, sau până nu rupe bucăți din banana de pe farfurie.

În altă ordine de idei, chiar dacă face într-un mare fel când este așezată pe scaunul ei pentru a fi hrănită, tind să cred că ea este un bebeluș care iubește mâncarea. Problema e că nu-i prea place compromisul, și nici constrângerile.

Menționez că, deocamdată, nu am apelat la jucării la masă, și nici la desene animate. Dar dacă vom continua în acest rimt, mă gândesc serios să mă înscriu în tagma părinților care cică „aleg căile ușoare”.

Dar voi, ce șmecherii ați descoperit pentru a-i determina pe picii voștri să fie concentrați și mâncăcioși?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul, să apreciezi articolul cu un like sau să îl distribui. Aventura abia începe. 🙂

Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

17 mai 201817 mai 2018Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat anxietate, întrebări, blog, copil, cum am trecut peste depresia postpartum, depresie, depresie postnatală, depresie postpartum, frică, gravidă, hashtag, instagram, irina harea, irina harea-mardari, iritabilitate, lacrimi, mamă, mamă bună, maternitate, vise la pachetUn comentariu

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat. Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?