Etichetă: gânduri de mamă

Primul an de grădiniță – proba maturității pentru părinți

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Stau în vârful patului, blocată între știri, conferințe de presă, muci, febră, medicamente și o groază de jucării înșirate prin toată casa. Dacă credeați că știți totul despre dezastru, înseamnă că încă nu aveți un copil care tocmai trece proba primului an de grădiniță. Mai rău decât asta poate fi doar vocea răgușită care te strigă din 3 în 3 în secunde, plânsetele lipsite de fir logic și moleșeala care îți dă de știre că nu-i de glumă.

Acum două săptămâni Mia a făcut o viroză ușurică. Cum este și evident, musafira a venit la pachet cu toate cele necesare, că doar așa se cuvine. După trei zile intense de tratamente naturiste, am ieșit învingătoare din această luptă. Mândria mea de mamă capabilă să rezolve o asemenea calamitate fără a folosi medicamente atingea cote impresionante. Îmi venea să mă pup în frunte pentru performanța deosebită. Am mers pe varianta clasică: ceai din cătină cu miere, dușuri călduțe, împachetări cu cearșafuri umede, ciorapi umezi în picioare, dragoste, puțin somn și multă RĂBDARE. Simplu, nu?

Au urmat alte două săptămâni vesele și fericite la grădiniță, despre care v-am mai povestit aici că e de vis. Bucuria nu a durat, însă, foarte mult așa că marți seara m-am pomenit cu un copil moleșit, apatic, dornic de îmbrățișări fără oprire și total neinteresat de alte activități decât statul în pat. Elemente absolut nespecifice pentru Mia, care, după cum știți deja, este o mică furtună pe baterii. M-am rugat la toți sfinții să nu fie ceea ce cred, dar după ce i-am atins fruntea am înțeles că inevitabilul s-a întâmplat.

La sugestia pediatrului nu încerc niciodată să scad febra copilului imediat ce o observ. Medicii subliniază că, de cele mai multe ori, febra este o reacție BUNĂ, care îți dă de înțeles că organismul celui mic luptă cu un virus nepoftit. Tot pediatrul mi-a spus că numărul mare de răceli cu care se confruntă copilul nu este un indicator al unei imunități scazute. Asta înseamnă doar că el este expus mai frecvent virusurilor, lucru evident într-o colectivitate.

Totuși, face să ne alarmăm în cazurile în care răcelile au o finalitate precum pneumoniile, otitele și alte afecțiuni care cer administrarea antibioticelor agresive.

Acum să revenim la situația noastră, care, sunt convinsă, nu este nici unică și nici irepetabilă. În această a doua priză de răceală am înțeles că metodele naturiste nu mă mai ajută la fel de mult, de aceea am mers pe mâna specialiștilor și am optat pentru câteva soluții medicamentoase. Asta după ce am văzut că Mia se simte din ce în ce mai sleită, iar împachetările cu cearșafuri umede și băile calde nu au mai putut să remedieze situația.

Totuși, ce simt eu de fapt, este că indiferent de intervențiile pe care le voi avea, copilul se va face bine în propriul ritm. Realizez, de asemenea, că există o legătură strânsă între îmbolnăviri și căpătarea imunității. Asta este metoda organismului uman de a lupta cu musafirii nepoftiți.

Acum nu ne rămâne decât să savurăm perioada asta magică când vrem ceva dar nu știm ce. Ce pot să zic cu siguranță este că în monotonia și liniștea absolută care mă înconjoară de vreo 48 de ore, parcă mi-ar fi dor de zvăpăiata mea care întoarce casa cu susul în jos, cântă, dansează și spune o mie de cuvinte pe minut.

Dar voi, dragi mămici și tătici, cum faceți față acestor perioade? Cum vi s-au acomodat picii în primul an de grădiniță și de câte ori ați fost nevoiți să vă cereți voie de la serviciu pentru a-i acompania în asemenea momente grele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Da, sunt o mamă care lucrează

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , Lasă un comentariu

Haideți să vorbim un pic despre asta.

Cea mai frecventă întrebare care mi s-a pus tot timpul de când am devenit mamă are legătură cu munca mea. Cu faptul că nu am avut un concediu de maternitate pe bune și că m-am tot foit printre scutece, jucării, știri, reportaje și blog.

Aș minți dacă aș spune că decizia de a-mi continua munca la zi într-o redacție de știri a fost foarte asumată și gândită. Mai degrabă la baza hotărârii a stat un mix format dintr-o mare pasiune față de ceea ce făceam înainte de sarcină și o mare frică de a nu fi în totalitate dependentă financiar.

Țin minte că eram în ultimele zile de graviditate și primisem un apel cu o ofertă de muncă. Acceptasem fără să mă gândesc că planurile ar putea să se schimbe odată cu venirea pe lume a copilului. 

Sigur că în momentul în care am devenit mamă unele lucruri și-au pierdut din importanță, iar în primele două luni abia dacă reușeam să-mi dau seama pe ce lume trăiesc. Despre ce fel de muncă putea fi vorba în aceste condiții?

Am renunțat temporar la idee și am încercat să fiu mamă full-time.

Două luni mai târziu…

Am început să lucrez în program part-time când Mia făcuse două luni. Îmi amintesc acum de acele momente și mă îndoiesc grozav de întregimea minții mele. De multe ori zilele mele arătau așa: o creatură în pijama, nespălată și nepieptănată cu un bebeluș care veșnic vrea să fie alăptat, cu un laptop pe brațe, căști în urechi și știri. 

Până când se termina oficial tura de lucru – nu tu mâncare, nu tu băutură, nu tu dus la baie. Și nu e vorba aici de hărnicie sau altruism – pur și simplu uitam de aceste necesități. 

A fost ușor?

A fost ( și este încă) al naibii de greu. Nu recomand nimănui să se aventureze în așa hal. Au fost multe momente în care simțeam că nu fac față, clipe în care mă simțeam depășită de situație. Apoi alte momente de auto-mulțumire. Mai rare, ce-i drept, dar au fost. 

Reacțiile celor din jur

Dacă aveți impresia că am fost vreo clipă admirată sau aplaudată de alte mame sau de oamenii străini care auzeau că lucrez – vă înșelați. Nu există așa ceva. Cred că mai degrabă am fost judecată și catalogată drept o mamă nu chiar bună. Mai ales în primele luni, evitam să spun cuiva că am revenit la muncă. 

-Dar bebelușul? – răsuna imediat întrebarea plină de compătimire față de sărmanul pui de om care, pe semne, a fost lăsat singur și flămând pe o margine de drum. 

În viziunea comună o mamă bună poate fi doar acea mamă care își dedică tot timpul copilului ei. Și eu cred așa, de fapt. 

Totuși, privindu-mi fetița nu pot spune că sunt o mamă chiar așa de rea. 

Regrete?

Au fost multe momente în care Mia voia să se joace, să se alinte, să o țin în brațe, iar eu nu am putut să-i îndeplinesc dorința. Nu în momentul acela. Peste zece minute, poate peste o oră. Acelea au fost clipele în care mă simțeam îngrozitor. Pentru că deși eram lângă ea, nu eram.

Apoi clipele în care îi ziceam să stea cuminte pentru că aveam eu ceva de făcut. Când de fapt tot ce trebuia eu cu adevărat să fac era să o iubesc pe ea.

Concluzia?

Dacă ești o mamă care alege să nu facă nicio pauză în carieră – ești o mamă ok. 

Dacă ești o mamă care alegi să-ți savurezi concendiul de maternitate – ești o mamă ok.

Nu e nimic greșit în ideea de ați urma propriile vise, dacă știi cum să le combini cu realitățile din viața ta. 

Totuși, ce am învățat eu din toată povestea asta este că cei care au inventat noțiunea de concediu de maternitate, nu au făcut acest lucru în zadar. 

Tu ce părere ai despre concendiul de maternitate? Îl dedicăm în totalitate copiilor sau mixăm activitățile?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copiii știu mai bine: iubirea nu cere scenarii

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Una dintre fobiile mele cele mai mari are legătură cu câinii. Chiar și cu acei reprezentanți ai speciei care sunt drăgălași, frumoși și cu ochi albaștri. Sau căprui. Totuși, pentru că știu că, de regulă, oamenii cu suflet bun iubesc animalele, mă gândeam să găsesc o metodă de a trece peste fricile ascunse în sufletul meu, să o ajut pe Mia să fie blândă cu prietenii noștri necuvântători și chiar să-i îndrăgească.

Dar, ce credeți? Am constatat că nu e nevoie. 

După ce am trecut prin misiunea aproape imposibilă de a ajunge în parc fără a face opriri la fiecare treaptă, copăcel, pietricică sau gaură din asfalt, Mia a început să alerge cu patos printre băncile aranjate simetric. Sigur că a inspectat coșurile de gunoi, a verificat trăinicia vopselei și a încercat temperatura teracotei. Când era gata să facă o degustare a țărânei care găzduia câteva tulpini uscate ale florilor de cândva, a rămas nemișcată. Ea nemișcată – eu mirată și înghețată, dar nu din cauza frigului. 

Tiptil, tiptil s-a întreptat spre o bancă și cu licăr în ochi a întins mânuța mică și grăsuță spre botișorul umed al unui ditamai dulăul. L-a privit fix, i-a mângâiat întâi boticul, apoi a căpătat îndrăzneală și a trecut la blăniță. Stăpâna animalului a slobozit lesa și privea amuzată situația. M-aș fi amuzat și eu dacă aș fi fost ceva mai departe, iar în gura câinelui nu ar fi fost mâna copilului meu.

După ce am prins cât de cât la puteri, am zis pe un ton ridicat:

-Mia, nu se poate.

Fata mea m-a ignorat într-un mare fel, în timp ce stăpâna câinelui Haski m-a privit cu ochi mari și curioși.

-Da de unde știți că o cheamă Mia? a întrebat.

Pentru că mintea mea mergea cu viteza melcului, femeia a reușit să-și dea seama cum stau lucrurile și a adăugat ușurată:

-Ha, câinele meu tot Mia se numește.

Brusc situația a devenit și mai sublimă. 

Hârjoana celor două „Mii” a mai continuat preț de câteva minute. Nu mi-am văzut copilul niciodată atât de entuziasmat de o vietate. Interacțiunea s-a produs natural, fără nevoia intervențiilor din afară. Ea nu a avut frică, iar câinele i-a răsplătit încrederea. Am constatat că unele lucruri nu au nevoie de scenarii, planuri și catalizare. Ele pur și simplu se întâmplă. 

Firesc și frumos.

Dar la voi cum au mers primele interacțiuni ale picilor cu animalele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Și cu obligațiile ce facem?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , Un comentariu

Se cațară cu picioarele pe pernă, bate cu pumnii în canapea, mă scrutează cu jumătate de privire, apoi țipă din adâncul plămânașilor mici, dar voinici:

-Aaaaaaaaa!

Lipsa mea de reacție o enervează și mai rău. Se apropie, începe să mă tragă de pantaloni, apoi de bluză. Își încleaștă pumnișorii ca două cepe și mă lovește cu forță. E supărată pentru că nu-i dau voie să-mi ia telefonul. I-am explicat de ce nu i-l dau, am încercat s-o distrez cu cele nouă cuburi colorate aruncate pe podea, apoi cu cele două păpuși decapitate. Nimic. Caracteru-i prinde contur în fiecare zi, iar odată cu el și puterea de a insista pe propriile dorințe. 

Tot mai des aud în ultima perioadă cum părinții moderni reușesc să-și domolească odraslele fără a le certa, fără a le spune „nu”  și fără a le clătina drepturile. Încă din burtă copiii noștri au zeci de drepturi, toate foarte importante și decisive în crearea viitoarei personalități. 

Când ajung la grădiniță ei știu că au dreptul la propria opinie, la propria decizie și la propria alegere. Piticii prind informația asta din zbor, o  îmbrățișează cu plăcere și învață încă din găoace să o folosească așa cum le place și când le place. 

În ultima perioadă mă frământă așa o întrebare: unde este limita drepturilor pe care le oferim cu atâta generozitate copiilor? Cum să ne asigurăm că odată cu privilegiile pe care îi învățăm să și le apere, ei reușesc să înțeleagă și noțiunea de „obligație”. Știu că în tendințele parentingului modern acest cuvânt se vrea a fi ars pe rug, pentru că pare cam dur, cam traumatizant, cam de modă veche…

Și totuși, cum facem ca odată cu atâtea drepturi nenumărate, să le oferim odraslelor noastre și un strop de bun simț, un pic de responsabilitate și (de ce nu? ) un pic de respect față de cei din jur, dar și față de propria persoană. 

Zic asta pentru că se întâmplă să văd uneori fructele educației moderne și rămân îngrozită de cât de nepoliticoși, lipsiți de tact și răutăcioși pot fi unii omuleți de nici cinci ani împliniți. Cum pot să rezume orice discuție la faptul că ei au drepturi, și cum rămân reci la rugile părinților de a se domoli și de a pune jos telefonul, cheile de la mașină, farfuria, etc…

Dar voi, dragi mămici, cum credeți? Fac obligațiile parte din educația cu blândețe, sau o asemenea abordare taie aripile și știrbește din personalitatea celor mici?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

sursă foto: pinterest.com

Jurnal de bebeluș (partea 1)

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , Lasă un comentariu

Am deja mai bine de un an de când sunt în această familie. Nu pot spune, deocamdată, dacă mi-e bine sau mi-e rău pentru că nu știu cum e în alte familii. Dar pot să vă povestesc cum arată o zi din viața mea.

Mă trezesc când îmi poftește sufletul. Pentru că sunt o persoană ocupată, nu stau să mă uit dacă mai doarme cineva pe lângă mine. Pășesc ferm, cu toate kilogramele peste covorașul din ochi, nasuri, guri. Nu e chiar cine știe ce comod, dar eu nu aleg căile ușoare…

Odată ajuns pe podea, îmi alerg maratonul matinal. Dormitor, bucătărie, hol. Dacă am noroc și astrele se aliniază în așa fel ca ușa de la baie să fie deschisă, chicotesc cu mulțumire. Intru, închid ușile de la cabina de duș, apoi iar le deschid. Număr în gând și repet mișcarea de vreo 20 de ori, apoi mă plictisesc și renunț.

Cât mama nu mă vede, ridic repede capacul veceului și arunc în el o sferă din plastic, o rață din cauciuc și 5-6 cuburi multicolore. Fără să aștept să fiu lăudat pentru deosebita realizare, închid la loc capacul și cu o privire concentrată îmi caut de lucru în altă parte.

Când vine ora mesei, ar fi bine să mi se pună în farfurie doar ceea ce îmi place. Și mama ar trebui să înțeleagă că dacă mi-a plăcut ceva ieri, nu înseamnă că o să-mi placă și azi. Sunt adeptul schimbărilor și mă plictisește grozav monotonia.

După masă urmează treburile serioase. Eu le împart între joc și pozne. Nu știu de ce, dar în ultima vreme ultima activitate îmi este mai dragă. 😋

Sigur că mama, pentru că nu are așa multe de făcut, mă mai cheamă la masă, la somn și chiar mă îndeamnă să strâng jucăriile în cutie. Probabil e prea mică și nu înțelege că ele nu au niciu haz când stau una peste alta, în întunericul cartonului. 🤔

Plimbările sunt cele mai așteptate momente ale zilei. Ador să alerg, să sar în băltoace sau chiar să mă așez în ele pentru a-mi trage sufletul. De asemenea, îmi place să mă dau în scrânciob. Când nasul dă de știre că îi este cam răcoare, mama intervine și mă duce acasă. Sigur că eu mă împotrivesc cum știu mai bine: plâng, strig, bat din picioare și mă supăr. Din păcate niciuna dintre aceste metode nu este suficient de convingătoare, dar eu nu mă las și încerc oricum. 🤗

Când fac băița îmi place nespus să mă bălăcesc și ador că mama își dă seama să-mi cânte melodiile preferate. Fie vorba între noi, nu este mama chiar cea mai bună cântăreață, dar obișnuința face minuni. 😝

Când simt că se apropie ora de culcare, încerc să fac cât mai multe mișcări pentru a da de înțeles că mai am destulă energie. După câteva zeci de urcări, coborâri, rostogoliri și cățărări, mă las biruit de somn și visez ce minunănății voi mai face în ziua următoare…

În încheiere, concluzia e una: viața de bebeluș nu e floare la ureche. 😊

Bebelușul meu nu e sociabil. Ce e de făcut?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , Un comentariu

„Trebuie s-o dai cu lumea că e cam sălbăticuță”.

„Ieși mai des cu ea în locuri aglomerate, să vadă mai mulți oameni”.

„Doamne ferește ce-i de delicată”.

„Eu am o prietenă care are o prietenă care are un copil fooooarte sociabil. Se duce în brațe la oricine”.

„O să vezi ce probleme o să ai când o să o duci la grădiniță”.

Sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am auzit constant în ultimul an. Asta pentru că Mia nu părea să fie un copil prea sociabil. Cel puțin nu din primele clipe de interacțiune.  Este genul acela de caracter care are nevoie de timp pentru adaptare, apoi așteaptă ca cel care se cere să o ia în brațe să o cucerească. Să-i zâmbească într-un fel, s-o tenteze cu ceva.

Recunosc, de fiecare dată când venea cineva în ospeție, sau de fiecare dată înainte de a merge noi undeva simțeam că mă furnică șira spinării. Îmi făceam griji de felul în care va reacționa ea la oamenii noi pe care urmează să-i întâlnească, dar și de ce vor spune cei care vor dori să interacționeze cu ea și nu vor putea.

De fapt, nu aveam ce face. Pentru că, de fapt, nu este scris nicăieri cât de sociabil și deschis trebuie să fie un copil, așa cum tu ca mamă nu datorezi nimănui explicații despre ce acțiuni întreprinzi ca să-ți determini bebelușul (!) să devină mai dornic de comunicare.

Acum situația s-a ameliorat, fapt care m-a convins că trebuie să scriu acest articol. Sigur că există copii perfecți care fac totul așa cum se cuvine și care au norocul de a avea mame perfecte, coafate și zâmbitoare. Atâta timp cât noi nu aderăm la această ligă, mă gândesc că ne permitem marele lux de a fi sinceri și de a spune lucrurilor pe nume.

Eu de-a lungul primului an de maternitate nu am fost o mare amatoare de locuri intens aglomerate, nici de ieșiri în localuri cu bebelușul.

Cred că până să facă Mia un an nu am fost niciodată cu ea într-un local. Nu zic că e bine, pentru că cel mai probabil nu e. Totuși, eu așa am simțit, atât pentru confortul ei cât și pentru al meu. Sau mai ales pentru al meu.

Apoi, nu ai cum să ceri de la un bebeluș să fie mega-sociabil când singurele persoane pe care le vede săptămâni la rând sunt mama și tata. Cu ei socializarea se face la maximă intensitate,  vă rog să mă credeți pe cuvânt.

Partea bună este că odată cu trecerea timpului, caracterul copilului se schimbă. Am observat că ușor-ușor Mia lasă armele jos și poate fi ispitită lejer cu vreo jucărie colorată.  Unde mai pui că se și distrează analizând fețele străinilor din jur.

Pun mare parte din acest progres pe seama călătoriei din Spania, care ne-a forțat oarecum să petrecem o groază de vreme prin aeroporturi, gări, restaurante și străzi intens populate.

M-am liniștit de-a binelea abia azi, când de-a lungul unei ture de 20 de minute petrecute printre rafturile unui magazin, a făcut schimb de priviri galeșe cu un cavaler cu o ditamai mașinuța în mâini, i-a zâmbit larg doamnei de la casă și a cochetat cu paznicul.

Dar copiii voștri cum stau lucrurile la capitolul comunicare? Ce sfaturi deocheate ați primit în acest sens de la cei din jur?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.