De când sunt mamă singurele momente în care pot să-mi pun căștile și să ascult altceva decât „Eu am zece degețele” sunt acele minute în care merg cu Mia la plimbare. Când am muzica pe fundal, gândurile mele parcă evadează, iar azi m-am prins la ideea că în ultimul an principala mea prioritate, pasiune și provocare a fost să fiu o mamă bună.
„O mamă bună”. Asta ne dorim să fim încă din fragedă copilărie, asta ne cer cărțile de parenting, dar mai ales asta așteaptă de la noi societatea. Fără să ne dăm seama în acest demers pe care ni-l autodelegăm punem asupra noastră o presiune artificială.
Petrecem atât de mult timp alături de copilul nostru încât la un moment dat ajungem să ne identificăm cu el. Iar astfel, inevitabil, ajungem să uităm de noi. De multe ori nu vrem să recunoaștem asta și ni se pare un gând rușinos care va fi blamat de către societatea mereu corectă, atotștiutoare și mereu perfectă.
Este foarte adevărat că acest copil pe care tu îl aduci pe lume vine ca o binecuvântare. Vine să te facă să te simți importantă, specială, îți vindecă niște răni, îți repară niște probleme de personalitate. Petreci 25 de ore alături de puiul de om și fără să-ți dai seama nimerești în capcana care îți spune că după acest copil nu mai este nimic. Că totul e aici, alături de el, iar restul sunt fleacuri.
Uiți să te mai cauți pe tine, dar mai ales uiți că în afară de nevoia de a fi o mamă bună mai ai și alte nevoi. Până să vină copilul pe lume tu erai tu. Aveai niște pasiuni, niște tabieturi, niște plăceri. Aveai un timp care era al tău. Aveai loc în suflet pentru niște vise care te priveau numai pe tine. Tu, cea care citești aceste rânduri, te rog să-ți răspunzi în gând: mai ai așa ceva?
Nici relația de cuplu nu mai este o prioritate. La început pentru că cel mic este prea mic, pentru că are nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă grijă. Apoi pentru că ți-e somn, pentru că ești extrem de obosită, pentru că ai multe pe cap, pentru că nici tu nu mai știi în ce naiba s-a transformat viața ta. Ușor-ușor, ajungi într-un punct în care realizezi că în goana asta după perfecțiune, ratezi clipele acelea deloc perfecte pe care le petreceați în doi. Îți dai seama că a trecut multă vreme de când nu ați mai râs de la fleacuri, și că ultimele 150 de mesaje pe care i le-ai dat pe telefon sunt de fapt niște liste „to do”.
Asta am conștientizat și eu recent și realitatea a venit ca o palmă peste față. Pentru că, în fond, nu mai vezi omul de alături. Sau nu-l mai vezi așa cum îl vedeai atunci când umblați de nebuni prin ploaie sau când așteptați sfârșiturile de săptămână pentru a porni brambura prin lume.
Prinsă fiind în această vrajă a maternității îl vezi mai mult pe tatăl copilului tău decât pe omul pe care îl iubești. Și ți se par neînsemnate lucrurile bune pe care el le face, le spune și le aduce…
Ce încerc să vă spun vouă, dar mai ales să-mi bag mie în cap este că o oră petrecută în afara casei nu te va face o mamă mai puțin bună. Copilul nu te va iubi mai puțin dacă vei decide că a venit timpul să mergi la muncă. Relația voastră va fi la fel de specială dacă o să-l lași pentru câteva ore cu bunicii și vei renunța la scutece și biberoane în favoarea companiei omului drag.
Până la urmă în spatele tuturor frustrărilor stă necesitatea de validare, dorința de a corespunde standartelor și frica de a fi judecat, criticat sau blamat.
Paradoxul e că indiferent de nivelul de perfecțiune pe care credem că-l atingem într-un domeniu sau altul, întotdeauna vor exista exemple mai bune, dar și fețe acre care ne vor privi cu nemulțumire. 🙂
Voi cum reușiți să nu vă pierdeți în timp ce sunteți mame bune? 🙂
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.
Vise la pachet 