„Las-o să facă ce vrea”.
„Dă-i pace să strice jucăria, e copil. Jucării mai putem cumpăra”.
„Nu-i nimic, drăgălașo. Vrei să îți ștergi mânuțele de cămașa mea? Ia de-aici”.
Sunt doar câteva dintre situațiile în care am fost pusă mergând cu Mia în ospeție, ieșind în oraș sau fiind în vizită la bunici. Am observat că, deseori, oamenii au tendința de a le permite copiilor mici să facă lucruri pe care în mod normal nu le acceptă sau chiar le detestă la copiii mai mari. Mare parte din aceste decizii sunt puse pe seama faptului că omulețul este prea mic și oricum nu înțelege, iar permisiunea de a face tot ce-și dorește îl bucură și îl liniștește.
De fapt, chiar dacă sunt încă foarte fragezi, copiii au o putere de manipulare extraordinară. Ei înțeleg foarte bine când cei mari cedează, și prind din zbor ce anume trebuie să facă pentru a ajunge la scopul râvnit.
Când avea 5 sau 6 luni, Mia avea o pasiune mare pentru cabluri. Mai ales pentru cele care erau în priză. Îi plăcea să le tragă de acolo, să le pună în gură și apoi să încerce să substituie locul gol cu propriile degete. Când încercam s-o sustrag de la această activitate – începea să plângă, iar eu capitulam și îi dădeam voie să repete mișcarea, sub monitorizarea mea.
Apoi am observat că trăgea de toate firele ori de câte ori voia, fără să-i mai pese de interdicțiile mele. Atunci mi-am pus niște semne de întrebare, mai ales că situații similare deveniseră trase la indigo și cu alte obiecte dar și în multe alte circumstanțe (lua telecomanda, telefoanele noastre, răsturna obiecte, etc). Pe toate le făcea voluntar, privindu-ne în ochi și testându-ne reacția.
Într-o zi am decis să fac un experiment: de fiecare dată când încerca să se apropie de priză, mă duceam la ea și-i spuneam pe un ton ferm: nu. Apoi urma aceeași propoziție de fiecare dată: e periculos, vrei să te lovești sau să pățești ceva rău? De ce faci asta? Primele tentative au fost scăldate în stropi generoși de lacrimi, care însă s-au potolit muult mai repede decât m-aș fi așteptat. Am repetat tactica în celelalte acțiuni care mi se păreau deranjante sau periculoase.
Rezultatul?
Mia nu a devenit peste noapte dezinteresată de lucrurile interzise, dar nici nu mi-am propus asta. În schimb, de fiecare dată înainte de a se apropia de priză se uita la mine și așteaptă să zic: „nu”. Zâmbea șiret și își căuta de treburi.
Ce încerc să zic prin intermediul acestui articol este că nu avem copii prea mici pentru a le transmite anumite idei. Sunt convinsă că nimănui nu-i plac picii obraznici, needucați și tupeiști. Totuși, copiii educați și cu bun simț nu cresc de la sine. Dacă în primii cinci ani, de exemplu, deprinderea lui de viață îi spune că are voie să facă tot ce-și dorește pentru că este cel mai mic și cel mai drăgălaș din lume, nu putem să ne așteptăm că atitudinea lui va deveni brusc alta de îndată ce va face șase ani.
Copiii noștri nu sunt buricul pământului. Nu au voie să își șteargă mâinile murdare de rochia mamei, nici să tragă de păr domnul din troleibuz. Nu au voie să deschidă toate dulapurile atunci când merg în ospeție și nici să trateze cu indiferență vorbele părinților. Unele limite sunt necesare. Asta nu le va reduce din personalitate și nici nu-i va face mai închiși la minte. Din contră.
Educația copiilor este un subiect destul de delicat, și are chipuri diferite în mintea fiecărui părinte. Și pentru că mai ales în primii ani de maternitate, mamele în mare parte sunt cele care poartă pe umeri povara educației copiilor, vin și vă întreb:
Când credeți că ar trebui să începem primele lecții de educație și cum a fost experiența voastră la acest capitol?
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurăm noi maternitatea, ne poți urmări pe instagram.
Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!
Vise la pachet 