educație – Vise la pachet

Cu scutec la trei ani sau cum a fost lupta noastră pentru mersul la baie

30 oct. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat copii, creștem, educație, oliță, parenting, reununțarea la scutec, scutecLasă un comentariu

În lumea mamelor, momentul în care copilul renunță la scutec este considerat un fel de majorat. Un scop spre care tind părinții încă de pe vremea când bebelușul era în burtă. Apoi, pe parcurs se tot fac tentative de adaptare a puiului de om la realitățile crunte ale vieții. Cel mic este așezat pe oală la 9 luni, apoi la 1 an, apoi la 1,5 ani. Dacă treci de vârsta de doi ani și încă nu ai un copil care să spună răspicat: pipi și să se așeze grațios pe oliță, începi să te califici încet (dar sigur) în liga părinților incopetenți.

De aceea, puteți să vă imaginiți cum era privită Mia care la trei ani încă purta scutec. Lupta ei pentru detașarea de pampers a fost lungă și destul de grea. Pentru mine.

Prima încercare de împrietenire cu olița a fost după vârsta de un an și a fost un chix total. Am renunțat atunci la idee, iar aproape de doi ani domnișoara a mers la grădiniță.

Acolo dezlipirea de scutec prinsese mult contur, dar pandemia ne-a întors în punctul din care pornisem. Iarna, se știe – nu este un moment prielnic pentru a determina copilul să renunțe la scutec, așa că am zis s-o mai las câteva luni.

Am decis să mă debarasez definitiv de el în luna august. Așa cum recomandă site-urile de specialitate și toate mamele perfecte, am îmbrăcat-o în chiloței frumoși și am ieșit la plimbare. Cu oala n-am avut nicio șansa, niciodată, și știind ce caracter are mica domnișoara, am zis să nu-mi forțez norocul.

Așadar, echipate cum se cuvine, eu cu răbdare, iar ea cu chiloței stilați- am ieșit afară. Totul a mers bine până la prima sesiune de piș.

Senzația de umiditate nu a fost deloc pe placul micii mele domnișoare, așa că și-a luat propria decizie la subiect – nu mai fac pipi. Deloc.

Ca să înțelegeți cum stă treaba- fata stătea ore la rând fără să urineze. Plângea, era nervoasă, arăta că vrea la veceu, dar orice încercare de a o determina să-i dea drumul cu încredere rămânea fără răspuns.

Seara, când îi puneam scutecul, avea nevoie de ceva timp pentru a realiza că este în mediul ei și abia apoi făcea ceea ce nu mai făcuse de dimineață.

Pentru că situația devenise tensionată, am discutat cu pediatrul nostru. După ce i-am descris cum decurge treaba, doamna doctor m-a întrebat:

-Dvs sunteți înscrisă în vreo competiție?
Am răspuns că nu.
-Atunci nu forțați nota, mi-a zis ea. Fetița încă nu e pregătită. Fie trebuia să începeți această procedură mult mai devreme, pe la 10-12 luni, fie o lăsați să decidă singură când nu va mai vrea să poarte scutec. Și asta se va întâmpla, fiți sigură. Va veni momentul în care nu va mai vrea să i-l puneți. Răbdare.

Apoi mi-a povestit despre urmările pe care le poate avea insistența mea. Despre cum urina reținută cu orele se poate întoarce în rinichi și cum asta îi poate afecta calitatea vieții, pe termen lung.

Se pare că în viață sunt situații în care pentru a înainta trebuie să faci un pas în spate. Așa că am revenit, iar, la scutec. Dar îi vorbeam tot mai des și mai des despre oliță, îi puneam desene animate cu acest subiect, îi inventam povești despre fetițe curajoase care încep să cucerească lumea după ce își fac nevoile la oală.

Săptămâna trecută i-am scos scutecul și i-am zis:

-Gata. Acum ești mare, a venit timpul să ne descurcăm fără pampers.

Știam că voi avea de spălat multă îmbrăcăminte, dar eram hotărâtă să nu mai dau înapoi. De fiecare dată când făcea în pantaloni, îi subliniam că olița o așteaptă și că dacă ar face acolo – hainele ar rămâne uscate și curate.

Duminică mi-a zis că vrea pipi. Am încurajat-o să se așeze, am stat lângă ea și i-am zis să nu-i fie frică. După câteva minute bune de ezitare, o aud că zice:

-Hai, Mia, nu te teme.

Și a făcut.

Eu nu știu cum arată reușitele în viziunea voastră, dar în acele momente mă simțeam de parcă am câștigat Cupa Mondială.

Ce m-a surprins și mai mult a fost că de îndată ce și-a ridicat pantalonii a insistat să verse singură olița și a făcut-o ca la carte. Exact așa cum îi povestisem că se face. 🙂

În concluzie pot spune că nu are niciun sens să facem bareme de comparație între copiii noștri și copiii altora. Fiecare dintre noi avem propria personalitate, propriul ritm, propriile frici și propriile feluri de a trece peste ele.

Mai ales că mersul la oală de la 9 luni nu este garantul succesului în viață, așa cum întârzierea acestui proces nu-ți face copilul mai inferior.

Și până la urmă, să fim serioși, n-am văzut niciun adult de 30 de ani să poarte scutec. Nu-i așa?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Vreau mai mult să fiu un părinte iubit decât un părinte autoritar

12 oct. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat autoritatea în fața copilului, blog, blog de mamă, copii, educație, respectLasă un comentariu

Părintele este Dumnezeul copilului. Omul care știe mai multe, mai bine. Singura persoană care poate lua decizii în locul lui. Cel care hotărăște când cel mic mănâncă, la ce oră doarme, ce fruct îi place și câte minute pe zi face activități educative. Altfel spus, copilul, atâta timp cât este mic și nu poate spune prea multe, este o marionetă, iar adultul din jurul lui – autoritatea.

Dacă schimbi traiectoria și îl lași pe puști să decidă când vrea să înceteze să se mai dea cu trotineta sau când e momentul oportun să urce în mașină – tocmai ți-ai surpat prima cărămidă din autoritatea pe care se presupune că trebuie s-o ai în fața lui.

Așa am auzit.

Știți deja că Mia nu este un copil care acționează la comandă. Poate pentru că așa îi este caracterul sau poate pentru că nu am insistat noi niciodată să o facem să danseze așa cum îi cântăm.

Adevărul este că eu îmi doresc să o cresc liberă. Independentă. Capabilă să ia decizii, să-și expună punctul de vedere, să facă așa cum vrea. Mi se pare că libertatea asta necondiționată este un dar de care noi, generația anilor 90, nu am avut parte. Și ne-a lipsit.

Într-o zi ieșisem afară cu scopul de a merge la cumpărături. Ea a vrut să dea niște ture cu trotineta și eu am acceptat, deși nu eram prea încântată de idee. În timp ce se zbenguia în cercuri, îi aminteam, periodic, că trebuie să plecăm. Ea îmi zâmbea și își continua activitatea preferată.

Deși îmi doream să plecăm mai repede, nu am tras-o de mână și nici nu am luat-o pe sus. De fiecare dată în asemenea clipe îmi amintesc că, zilnic, ea are răbdare cu mine în timp ce stau lipită de calculator pentru a munci. Câte opt ore pe zi. Cel puțin. În aceste opt ore știu că și ea și-ar dori să iasă la plimbare, să mergem în parc sau să mâncăm înghețată pe undeva. Deci dacă ea, așa mică fiind, are răbdarea cuvenită pentru a fi alături de mine în timp ce muncesc, eu de ce nu pot să rabd câteva minute în plus dintr-o activitate care îi face plăcere și de care are nevoie?

-Așa îți pierzi autoritatea în fața ei. Nu te ascultă deloc, îmi zice o doamnă care a văzut de mai multe ori, în diferite situații, că Mia își face hatîrul, iar eu o aștept să termine.

-Asta se poate încheia rău, continuă femeia. E bine să fii liber, dar va veni perioada de adolescență când o poate lua pe căi greșite, iar tu nu-i vei putea ține piept pentru că te va domina.

I-am explicat, pe scurt, care este filozofia mea de viață, dar sunt convinsă că nu a interesat-o.

Apoi am urcat în mașină și m-am gândit minute bune la ce înseamnă, de fapt, autoritatea?

Personal, mă îndoiesc că dacă i-aș impune doar punctul meu de vedere, dacă aș decide doar eu când și ce facem și dacă aș cere de la ea să acționeze la comandă – ar însemna că am autoritate în fața ei.

Acum să ne înțelegem corect. Din păcate, îmi manifest pornirile autoritare mai des decât mi-aș dori. La fel ca noi toți, setez limite și insist să fie respectate și cred cu tărie că ele, regulile, cerințele, limitele au locul lor important în acest complex proces de educație.

Dar mai cred în faptul că nu toți copiii sunt făcuți pentru a fi la fel. Fiecare dintre ei are propriul mod de a-și manifesta sentimentele, fricile, neajunsurile. Propriul mod de a comunica cu lumea exterioară din care fac parte chiar și ei – părinții care i-au dat viață.

Mie mi se pare că autoritatea e ceva ce se câștigă. Ceva ce se merită. Pe de altă parte, ceea ce obții prin condiții puse la timp și foarte clar formulate este, mai degrabă, un soi de frică, mascată cu niște cuvinte deștepte.

Ce vreau să zic e că îmi doresc să am autoritate în fața copilului meu, dar vreau să merit asta. Să știu că mă respectă pentru că asta simte, nu pentru că asta i-am zis că trebuie să facă.

Voi ce ziceți?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

18 mai 202018 mai 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil, datorie, datorii, educație, irina harea-mardari, parenting, responsabilitate, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă.

Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Nu, copiii nu aruncă gunoiul pe jos din instinct

11 feb. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, deșeuri, educație, grija față de mediu, gunoi, instinct, irina harea-mardari, maternitate, mediu, parenting, vise la pachet blogLasă un comentariu

Știți gunoiul pe care îl întâlnim deseori pe drum, în parcuri, la terenurile de joacă? Hârtii, ambalaje de produse, cecuri, bilete de troleibuz. Toate par a fi scăpate din greșeală de foștii posesori. Niciun om nu va spune că a aruncat ceva intenționat, pentru că îl încurca, pentru că nu-i mai vedea rostul sau pentru că pur și simplu așa a simțit în acel moment.

Eu am făcut un experiment. Luni la rând am mers cu Mia la magazin, îi cumpăram anumite produse pe care ea le preferă și i le deschideam acolo, pe loc. Apoi mergeam la plimbare și urmăream ce va face ea cu ambalajul de la brânzică, sau de la biscuite, sau de la ce-i mai cumpăram eu acolo.

Și știți ce?

Niciodată nu l-a aruncat pe jos. L-a ținut în mână până intram în casă. Sau l-a pus în buzunar. Sau în coșul de la trotinetă.

Și știți de ce ?

Pentru că, în fond, copiii nu au instinctul de a arunca gunoiul pe jos. Iar dacă vedeți copii care fac asta, să știți că nu e o chemare naturală, nu e un fel de a fi. Este doar o simplă repetare a unor acțiuni pe care le-au văzut la alții.

De ce vă zic asta?

Mia, de exemplu, este încă mult prea mică pentru a înțelege exact ce are de făcut cu un ambalaj sau cu orice alt lucru care poate fi calificat drept „deșeu”. Nu e meritul meu că ea nu aruncă hârtiile pe jos. Nu am ținut lecții despre asta, cred că nici măcar nu i-am zis niciodată ce are de făcut cu acea hârtie.

Pur și simplu firea umană nu e gândită în așa fel ca să arunce, să dăuneze, să murdărească. Instinctele se formează în timp, iar copiii, știm bine, sunt oglinda noastră, a adulților.

Nu-i așa?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Patru exemple că și hainele copiilor pot fi refolosite (FOTO)

9 ian. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, copii stilați, cum îmbrăcăm copilul, educație, haine copii, haine scumpe, idei de mamă, inspirație, maternitate, outfit, parenting, patru exemple, refolosim, reutilizăm, rochiiLasă un comentariu

Copilul meu merită tot ce-i mai bun. Acesta este crezul după care se conduce marea majoritate a părinților moderni. Și asta e minunat, atâta timp cât lucrurile scumpe nu încearcă să recompenseze deficitul de atenție. Unde mai pui că și companiile de marketing au înțeles demult cum funcționează psihologia părinților și pun gaz pe foc asigurându-ne că nu face să economisim pentru puiul nostru și trebuie să optăm în mod prioritar pentru produsele care au marcate pe etichetă mândrele cuvinte „lux” și „premium” .

În realitate însă, atât specialiștii cât și părinții care au înțeles cum stau lucrurile de fapt susțin în unison că cei mici au mai multă nevoie de atenție și prezență decât de cele mai noi modele de jucării. Mai mult, economisind – nu devii un părinte mai rău, ci poate doar unul mai calculat.

Haine scumpe sau…?

De multe ori am fost întrebată cât de mulți bani cheltuiesc pentru hainele Miei. Știu că nu o să vă vină credeți când o să vă spun că foarte puțini. În general, filozofia mea de viață spune că hainele nu merită investiții serioase, întrucât indiferent de frumusețea, calitatea și rezistența lor, noi, femeile, nu putem să rămâne fidele prea mult timp unui articol vestimentar. De aceea, atât pentru mine cât și pentru Mia încerc să găsesc haine frumoase și calitative la prețuri pământești.

Garderoba Miei este formată din câteva piese de bază. Unele dintre ele au fost cumpărate din start cu ideea că vor putea fi refolosite.

De exemplu bluza din poza de mai jos:

Bluza este, de fapt, o rochie de pe vremea când era bebeluș. Pe atunci era lungă până aproape de glezne. A tot purtat-o până când a devenit indecentă fără pantaloni. Dacă va arăta bine, este posibil că la vară va deveni un top de toată frumusețea.

În colajul de mai sus puteți vedea cum o rochiță primită în dar poate fi purtată cu brio de-a lungul timpului și adaptată evenimentelor. În prima poză Mia avea 4 luni. În a doua – aproape un an. În ultima – un an și cinci luni.

Aceeași rochie – alte vremuri, alte situații. O rochie primită în dar atunci când avea o lună, a fost utilizată în timp, dar de fiecare dată alfel. În prima imagine avea 3 luni, și a îmbrăcat rochia la prima sesiune foto din viața ei. În a doua fotografie avea un an, în a treia-aproape doi ani, iar ultima fotografie este făcută recent, în decembrie 2019. De asemenea, cred că ultima fotografie demonstrează că este ultima oară când această rochie a fost purtată ca atare. Totuși, sunt convinsă că va deveni o bluză tare frumoasă la primăvară.

Și ultimul exemplu: aceeași rochie – un an diferență. Dar traiul ei încă va continua, pentru că nu am văzut-o cum arată în calitate de rochiță – mini, nu-i așa?

Dar voi, dragi mămici, ce metode inventive aveți pentru a reutiliza hainele celor mici care devin așa de repede oameni mari?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Unde este limita?

21 iun. 201921 iun. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat încercări, blogger, ce li se permite, educație, generații, interdicții, limite, parenting, trecut, viața de mamă, vise la pachetLasă un comentariu

Una dintre tendințele educației moderne este să reducă la zero practicile pe care le aplicau părinții noștri cu noi și să dea curs noilor valori care se promovează la greu la televizor, pe internet și în cărți scrise de oameni deștepți.

Așa se face că părinții nu mai pot să spună cu mâna pe inimă că aplică interdicții față de copilul lor, că îl ceartă pentru că a desenat cu mâinile murdare pe pereți și că îi vine să urle când cel mic se târăște pe jos și linge tălpile de la pantofi.

Acum, să fim serioși. Chiar așa?

Copiii nu au de unde să știe ce este bine și ce e rău, așa cum nu au cum să facă o diferență clară între lucrurile permise și cele interzise.

Da, interzise. Există lucruri interzise pe lumea asta. Așa cum pentru noi, ca adulți există limite pe care le respectăm chiar dacă nu ne place. De exemplu nu avem voie să lăsăm pungile cu gunoi în fața ușii de la bloc. Dar poate ne-ar plăcea să nu mai fim nevoiți să le ducem la tomberon, să deschidem capacul, să le ticsim peste tonele de deșeuri deja adunate și să riscăm să ne trezim și cu vreo pisică în față. Nu considerăm că ni se încalcă drepturile când știm de această obligație și nici nu ne temem că am putea rămâne traumatizați pe viață.

Atunci de ce copiilor le este permis să se tolănească pe trotuare, să se dea cu capul de pereți și să scoată limba de un cot țipând ca în junglă dacă nu i se îndeplinește o dorință?

De ce punem asta pe seama personalității care tocmai în acele clipe se manifestă? De ce încuviințăm un asemenea comportament?

Picii sunt extrem de deștepți, indiferent de vârsta pe care o au. Ei urmăresc și analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare reacție pe care o avem. Orice acțiune de a lor este o premieră, iar dacă va deveni sau nu un obicei de noi depinde.

Dacă odată va face scandal în public pentru a obține un anumit obiect și va vedea că ai reacționat pozitiv la isprava sa, o va repeta neapărat și a doua oară. Pentru că din reacția ta el a înțeles că e în ordine să facă asta. Altfel l-ai fi apostrofat, nu?

Acum să ne înțelegem: nu consider că trebuie să le punem interdicții la tot pasul și nici să stăm în calea lor spre descoperirea universului. Doar să nu exagerăm.

Nu de alta, dar mă îngrozește ceea ce văd la terenurile de joacă, în parcuri și la magazin. Nu am idee ce nu facem bine și unde anume greșim, dar sunt convinsă că niște limite nu strică. Mai ales că trăim într-o societate care și fără ajutorul nostru va șterge toate informațiile primite de acasă.

Se pare, totuși, că părinții noștri făceau bine unele lucruri. Deci nu chiar toate aspectele educației primite în copilărie ar trebui aruncate la groapa de gunoi.

Voi ce ziceți?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Sunt responsabilă de bagajul pe care îl vei duce cu tine prin viață

10 apr. 20195 apr. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat încredere, blândețe, blog de mamă, bunătate, educație, fericire, iubire, mam, parenting, valori, viața de mamă, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

12 mart. 201912 mart. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, blogger, educație, irina harea, irina harea-mardari, mamă, maternitate, parenting, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Asta este una dintre întrebările pe care o aud frecvent în ultimul timp. Fie că vin de la magazin, fie că sunt la plimbare, neapărat se va găsi câte un trecător care să-și ridice sprânceana și să mă întrebe zeflemitor:

-De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Eu cu Mia nu am vorbit niciodată pe tonuri speciale, nu i-am atribuit diminutive și nu am preluat în vocabularul nostru excesul de dulcegării. Când mi-e tare-tare dragă, pot să-i spun: iubire.

Când mă scoate cu totul din sărite, îi spun că este obraznică.

În rest discut cu ea așa cum aș discuta cu oricare altă persoană adultă din jurul meu. O întreb dacă vrea ceva, o rog să-mi dea ceea ce are în mână și îi sugerez să meargă pe partea curată a trotuarului.

Într-o zi ieșeam de la magazin și Mia a insistat să-i cumpăr unul dintre biscuiții ei preferați. Imediat cum l-am luat de pe raft, l-a privatizat și îl strângea cu pasiune între degetețele. În timp ce coboram scările, îi zic:

-Vrei, te rog frumos, să-mi dai mie biscuitele? Îl păstrez pentru tine și îl vom mânca acasă, când nu vei avea haină groasă și vei avea unde să speli mânuțele.

Un domn care pe semne că aștepta pe cineva, auzind o parte din rugămintea mea a râs zgomotos, apoi a zis cu multă ironie:

-Daaaa. Că ea precis înțelege ce-i spui tu.

-Sigur că înțelege! am rispostat eu.

Pentru a confirma ipoteza, Mia mi-a întins desertul. Și nu a fost pentru prima oară când face asta.

Altădată ne întorceam din parc. Ea tocmai prinsese ideea că picioarele o pot duce acolo unde-și dorește dacă știe să le gestioneze corect și profita din plin de noua descoperire. Fără frică alerga pe trotuar și tot fără frică se avânta spre partea carosabilă unde mașinile mergeau într-o veselie pe ambele sensuri.

I-am zis atunci:

-Te rog să fii un pic mai atentă și să nu treci de trotuar. Pe drum merg mașinile și este periculos.

O doamnă care mergea în spatele nostru, a grăbit pasul și ajungând în rând cu mine, spune:

-Iauti, vorbești cu dânsa de parcă ar fi un om mare. Crezi că ea te înțelege?

Acum vin și mă întreb: de ce oamenii au impresia că un limbaj plin de diminutive, pițigăiat și îndulcit ajunge mai ușor la creierul copilului, iar un discurs firesc – nu?

Nu am nimic împotriva părinților care își alintă copiii, inclusiv, prin metode verbale. Mi se pare o dovadă de iubire și un soi de sensibilitate aparte.

Totuși, nu tuturor oamenilor le este apropiată această metodă.

Cred cu tărie că iubirea are mii și mii de forme, și e păcat să nu le alegem pe acelea dintre ele în care chiar ne regăsim.

Fiecare decizie a fiecărui părinte în raport cu modul în care își crește și educă piciul este una corectă.

Totuși, ce-ar fi să avem mai multă încredere în capacitățile de înțelegere și cunoaștere ale copiilor noștri?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Și cu obligațiile ce facem?

14 feb. 201914 feb. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, blogger, drepturi, educație, gânduri de mamă, irina harea blog, irina harea-mardari, obligatii, vise la pachet, vise la pachet blogUn comentariu

Se cațară cu picioarele pe pernă, bate cu pumnii în canapea, mă scrutează cu jumătate de privire, apoi țipă din adâncul plămânașilor mici, dar voinici:

-Aaaaaaaaa!

Lipsa mea de reacție o enervează și mai rău. Se apropie, începe să mă tragă de pantaloni, apoi de bluză. Își încleaștă pumnișorii ca două cepe și mă lovește cu forță. E supărată pentru că nu-i dau voie să-mi ia telefonul. I-am explicat de ce nu i-l dau, am încercat s-o distrez cu cele nouă cuburi colorate aruncate pe podea, apoi cu cele două păpuși decapitate. Nimic. Caracteru-i prinde contur în fiecare zi, iar odată cu el și puterea de a insista pe propriile dorințe.

Tot mai des aud în ultima perioadă cum părinții moderni reușesc să-și domolească odraslele fără a le certa, fără a le spune „nu” și fără a le clătina drepturile. Încă din burtă copiii noștri au zeci de drepturi, toate foarte importante și decisive în crearea viitoarei personalități.

Când ajung la grădiniță ei știu că au dreptul la propria opinie, la propria decizie și la propria alegere. Piticii prind informația asta din zbor, o îmbrățișează cu plăcere și învață încă din găoace să o folosească așa cum le place și când le place.

În ultima perioadă mă frământă așa o întrebare: unde este limita drepturilor pe care le oferim cu atâta generozitate copiilor? Cum să ne asigurăm că odată cu privilegiile pe care îi învățăm să și le apere, ei reușesc să înțeleagă și noțiunea de „obligație”. Știu că în tendințele parentingului modern acest cuvânt se vrea a fi ars pe rug, pentru că pare cam dur, cam traumatizant, cam de modă veche…

Și totuși, cum facem ca odată cu atâtea drepturi nenumărate, să le oferim odraslelor noastre și un strop de bun simț, un pic de responsabilitate și (de ce nu? ) un pic de respect față de cei din jur, dar și față de propria persoană.

Zic asta pentru că se întâmplă să văd uneori fructele educației moderne și rămân îngrozită de cât de nepoliticoși, lipsiți de tact și răutăcioși pot fi unii omuleți de nici cinci ani împliniți. Cum pot să rezume orice discuție la faptul că ei au drepturi, și cum rămân reci la rugile părinților de a se domoli și de a pune jos telefonul, cheile de la mașină, farfuria, etc…

Dar voi, dragi mămici, cum credeți? Fac obligațiile parte din educația cu blândețe, sau o asemenea abordare taie aripile și știrbește din personalitatea celor mici?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

sursă foto: pinterest.com

Dragostea întâi de toate

29 ian. 201929 ian. 2019Publicat în Creștem împreunăEtichetat blândețe, blog, blog de mamă, educație, empatie, iubire, parenting, răbdare, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Într-o după amiază am petrecut o oră de vreme gârbovindu-mă asupra covorului din bucătărie. L-am periat, i-am șters petele, l-am aspirat și îl priveam cu mândrie și încântare cum aproape că sclipea de curat și frumos ce era.

Zece minute mai târziu o văd că vine ca o furtună și cu o privire de motan părăsit cere un biscuit. I-l întind fără să bănuiesc că gestul va avea un final neașteptat. Imediat cum a simțit bucata gălbuie și aromată între degetele ei scurte și grăsuțe, a ridicat prada deasupra capului și închizând ochii i-a dat drumul peste covorul meu care încă sclipea. (Sau poate nu sclipea, dar eu eram convinsă că așa făcea). După ce a calculat în minte cele 2 – 3 secunde cât a avut nevoie nenorocitul de biscuite să ajungă jos, a ridicat piciorul și l-a strivit fără milă. Pătrățelul cu aromă de vanilie s-a transformat repede într-un praf generos, iar apoi într-o pată și mai darnică.

Reacția mea?

M-am enervat rău de tot, m-am supărat, am vrut să țip, să trântesc tot ce mi-ar fi nimerit sub mână și poate chiar să plâng. Fața mea, însă, s-a desfigurat într-un zâmbet tâmp. Nici nu știu ce m-a amuzat așa tare: munca mea prefăcută într-o amintire sau modul în care a închis ochii înainte de face pacostea.

Nimeni nu mi-a spus că atunci când voi deveni mamă, voi învăța fără să merg la lecții ce înseamnă empatia și răbdarea.

Că vor exista momente în care creierul își va dori să țipe, iar inima va zâmbi pentru că asta va simți să facă.

Că dragostea este mai multe decât o noțiune desprinsă din dicționar.

Că sufletul are o mulțime de ascunzișuri și că ideea nu avem ce potențial de iubire ascunde. De ascultare, de acceptare, de iertare.

Am auzit cândva o vorbă care mi-a plăcut foarte mult. Zicea așa: în momentul în care o femeie devină mamă, Dumnezei îi ia inima și i-o strânge în pumn. Apoi nu o mai eliberează niciodată.

Dar voi, ați avut momente în care șotiile picilor voștri v-au lăsat fără cuvinte, și chiar dacă v-au enervat la culme, dar le-ați răspuns cu zâmbet și iubire?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!