Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.

Vaccinul: unealta diavolului sau un rău necesar?

Cel puțin în familia noastră, așa s-a pus problema. Încă de pe vremea când nici măcar nu eram însărcinată. N-o să vă vină să credeți, dar uneori, un cuplu de oameni tineri, deschiși la minte, pasionați de umblătură prin lume, pot discuta și despre asemenea chestii bizare cum sunt vaccinurile.

Și cum ziceam, încă de pe atunci, eu și cu soțul meu duceam polemici deschise despre cum vom fi noi niște părinți responsabili și cum vom lua noi cele mai bune decizii pentru puiul nostru. Adevărul este că în timp ce eu mă poziționam în tabăra indecișilor, Nicu era ferm convins că vaccinul este o unealtă a diavolului.

-Înțelegi, vaccinul este creat pentru a face selecția naturală. Sigur se pune acolo un virus care odată ajuns în organism, sau îl face mai puternic, sau îl omoară. Este un fel de cod, – își argumenta poziția bărbatul meu cu o voce apăsată, propunându-și să mă convingă de adevărul lui.

Acuma, nu știu ce să zic. O fi vreo fărâmă de adevăr în ceea ce zice omul, aprig privitor de discovery și alte posturi deștepte. Eu nu am reușit să-i aduc atunci suficiente contraargumente, și am decis de comun acord să lăsăm baltă subiectul pentru o vreme.

În ce mă privește, pe toată perioada sarcinii am mai documentat tema, din cel puțin trei surse, așa cum am fost învățată la școală. 🙂

Evident, sursele deseori se cam băteau cap în cap. În timp ce Organizația Mondială a Sănătății propagă ideea imunizării, forumurile de pe Facebook povestesc istorii în care vaccinarea a adus cu ea o mulțime de complicații, iar televiziunile arată reportaje în care diverși medici și experți oferă garanții că produsele care li se injectează micuților sunt verificate și au cel mai înalt nivel de calitate și siguranță.

Așa se face că  atunci când a apărut copilul, și când s-a pus problema imunizării, m-am trezit față în față cu dilema care a devenit și mai pronunțată odată ce soțul,  orator înflăcărat altădată,  s-a potolit. Când l-am întrebat dacă ducem copilul la vaccinare, nu a sărit să zică că nu-l ducem. Dar nici nu m-a înduplecat să facem acest pas. 🙂

Bun. Iată cum am gândit eu această etapă cu mintea mea de femeie, dar și de mamă.

Din punctul meu de vedere, vaccinarea este în primul rând o responsabilitate socială. În condițiile în care peste 99,5% dintre copiii din țara noastră sunt supuși imunizării, nu am dreptul să risc.

Statisticile arată că anual, vaccinurile salvează 2,5 milioane de copii de boli care pot fi prevenite. Cel mai bun exemplu în acest sens este rujeola. Focarele acestei boli sunt din ce în ce mai pronunțate în Ucraina și în România.

Nu dau cu parul, și nu încerc să conving pe nimeni. Sănătatea copiilor noștri este cea mai importantă. Indiferent de ce zice lumea, de dogme, de sfaturi, de orice. Și eu nu am ascultat părerea nimănui atunci când a venit vorba de acest subiect. Consider că este o chestie care se calculează la rece de fiecare părinte în parte.

Dar, dintre atâtea boli care există în lumea asta, atâtea maladii care ne distrug viața și ne ruinează credința în tot ce-i bun și frumos, mie mi s-a părut normal să pot să mă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a evita măcar ceva.

Revenind, vreau să vă zic că mi-am vaccinat copilul, dar am stat cu frica în sân. O frică din aceea nouă, care te face să tremuri. În toată situația asta, am înțeles că la noi există o problemă gravă de comunicare, de informare. Nu mai știm în cine să avem încredere. Și nu ar trebui să fie așa.

Ar trebui să știm unde să căutăm o anumită informație, așa cum știm unde să mergem dacă vrem să ne facem manichiura, și în care magazin să intrăm dacă vrem să cumpărăm lapte.

Ar trebui să putem avea încrederea că medicul nostru ne va oferi cel mai bun sfat.

Blogurile, comunitățile de mame, grupurile închise și deschise, nu sunt și nici nu trebuie să fie o sursă de informare pe bune. Acolo ar trebui să găsim păreri, experiențe, sugestii.

Nu sfaturi. Nu indicații. Nu recomandări.

Voi ce părere aveți despre imunizare? Se poate trece peste?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.