Acum câțiva ani, fiind în vacanță la mare, am observat mai mulți părinți de copii mici care optau ca fiecare masă să fie însoțită de o tabletă sau de un telefon proptit la nivelul ochilor celui mic. Mi s-a părut ciudată atunci această tactică și mă gândeam că, probabil, acei părinți caută căile cele mai ușoare pentru a-l ține ocupat pe cel mic.
Ei bine, la câțiva ani distanță, am ajuns să înțeleg raționamentul care stătea la baza acestor acțiuni. În unul dintre articolele precedente mă lăudam cât de bine a început la noi procesul de diversificare. Pe lângă faptul că Mia a adorat din prima pireul de brocolli și pe cel de conopidă, se întâmpla să și golească farfuria la fiecare masă.
„O să fie mâncăcioasă ca mami și ca tati”, îmi ziceam în gând plină de speranță.
În ultima lună însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mâncarea nu mai este deloc momentul preferat din zi, iar fiecare masă trebuie pregătită ca pe un ritual. Mai ales psihologic. Mai ales pentru mine. 🙂
Și nu contează că ceea ce reușesc să-i prepar arată grozav și poate fi postat lejer pe instagram, fata are programul ei artistic pe care îl respectă cu sfințenie.
Primele trei linguri de regulă merg bine. Gura mare, concentrare maximă. După asta începe nebunia. În timp ce privirea îi stă fixată pe farfurie, mâinile îi umblă bezmetice în toate părțile, picioarele dansează o coregrafie a lor, iar buzele plioscăie și turuie fără încetare.
Mă privește galeș cum încerc să-i îndes creația gastronomică în lingură. Când simte că încărcătura a ajuns suficient de aproape pentru a fi devorată, întoarce capul nepăsătoare lăsându-mă cu ochii în soare, sau mai bine zis cu lingura în aer.
Trag aer adânc în piept și pregătesc următoarea rundă. De data asta iau mai puțin, imit avionul, pasărea, câinele. Ea zâmbește mulțumită. Deschide gura. Dau să-i livrez produsul – hop! și închide gura.
O privesc fix. Simt cum mi se zbat tâmplele: tic, tic, tic. Ea îmi răspunde cu un chicotit și își reia activitățile de rutină. Lovește cu palmele de masă, își flutură picioarele bezmetic, țipă și chiuie…
După alte câteva încercări disperate, reușesc să-i mai servesc două-trei lingurițe. Nu mai mult. Paradoxul se întâmplă atunci când se vede liberă de contract. Ar fi gata să înfulece tot ce vede că mănâncă adulții. Este foarte interesată de orice gură care se întâmplă să devoreze ceva prin preajmă. Mai mult, ca o fire responsabilă ce este, nu se lasă până nu bagă mânuțele dolofane în farfurii și cești pline, până nu trage de prăjitura abia începută de tati, sau până nu rupe bucăți din banana de pe farfurie.
În altă ordine de idei, chiar dacă face într-un mare fel când este așezată pe scaunul ei pentru a fi hrănită, tind să cred că ea este un bebeluș care iubește mâncarea. Problema e că nu-i prea place compromisul, și nici constrângerile.
Menționez că, deocamdată, nu am apelat la jucării la masă, și nici la desene animate. Dar dacă vom continua în acest rimt, mă gândesc serios să mă înscriu în tagma părinților care cică „aleg căile ușoare”.
Dar voi, ce șmecherii ați descoperit pentru a-i determina pe picii voștri să fie concentrați și mâncăcioși?
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul, să apreciezi articolul cu un like sau să îl distribui. Aventura abia începe. 🙂
Vise la pachet 