Etichetă: dezvoltare

Jurnal de bebeluș (partea 1)

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , Lasă un comentariu

Am deja mai bine de un an de când sunt în această familie. Nu pot spune, deocamdată, dacă mi-e bine sau mi-e rău pentru că nu știu cum e în alte familii. Dar pot să vă povestesc cum arată o zi din viața mea.

Mă trezesc când îmi poftește sufletul. Pentru că sunt o persoană ocupată, nu stau să mă uit dacă mai doarme cineva pe lângă mine. Pășesc ferm, cu toate kilogramele peste covorașul din ochi, nasuri, guri. Nu e chiar cine știe ce comod, dar eu nu aleg căile ușoare…

Odată ajuns pe podea, îmi alerg maratonul matinal. Dormitor, bucătărie, hol. Dacă am noroc și astrele se aliniază în așa fel ca ușa de la baie să fie deschisă, chicotesc cu mulțumire. Intru, închid ușile de la cabina de duș, apoi iar le deschid. Număr în gând și repet mișcarea de vreo 20 de ori, apoi mă plictisesc și renunț.

Cât mama nu mă vede, ridic repede capacul veceului și arunc în el o sferă din plastic, o rață din cauciuc și 5-6 cuburi multicolore. Fără să aștept să fiu lăudat pentru deosebita realizare, închid la loc capacul și cu o privire concentrată îmi caut de lucru în altă parte.

Când vine ora mesei, ar fi bine să mi se pună în farfurie doar ceea ce îmi place. Și mama ar trebui să înțeleagă că dacă mi-a plăcut ceva ieri, nu înseamnă că o să-mi placă și azi. Sunt adeptul schimbărilor și mă plictisește grozav monotonia.

După masă urmează treburile serioase. Eu le împart între joc și pozne. Nu știu de ce, dar în ultima vreme ultima activitate îmi este mai dragă. 😋

Sigur că mama, pentru că nu are așa multe de făcut, mă mai cheamă la masă, la somn și chiar mă îndeamnă să strâng jucăriile în cutie. Probabil e prea mică și nu înțelege că ele nu au niciu haz când stau una peste alta, în întunericul cartonului. 🤔

Plimbările sunt cele mai așteptate momente ale zilei. Ador să alerg, să sar în băltoace sau chiar să mă așez în ele pentru a-mi trage sufletul. De asemenea, îmi place să mă dau în scrânciob. Când nasul dă de știre că îi este cam răcoare, mama intervine și mă duce acasă. Sigur că eu mă împotrivesc cum știu mai bine: plâng, strig, bat din picioare și mă supăr. Din păcate niciuna dintre aceste metode nu este suficient de convingătoare, dar eu nu mă las și încerc oricum. 🤗

Când fac băița îmi place nespus să mă bălăcesc și ador că mama își dă seama să-mi cânte melodiile preferate. Fie vorba între noi, nu este mama chiar cea mai bună cântăreață, dar obișnuința face minuni. 😝

Când simt că se apropie ora de culcare, încerc să fac cât mai multe mișcări pentru a da de înțeles că mai am destulă energie. După câteva zeci de urcări, coborâri, rostogoliri și cățărări, mă las biruit de somn și visez ce minunănății voi mai face în ziua următoare…

În încheiere, concluzia e una: viața de bebeluș nu e floare la ureche. 😊

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Zece luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , Lasă un comentariu

La zece luni lucrurile încep să scape de sub control. Noțiunea de „consens” dispare, iar compromisurile au dreptul la viață doar atunci când îi convine lui, Bebelușului. Fără nicio urmă de exagerare, timpul devine absolut relativ.

Zilele încep în cel mai bun caz la șase jumătate dimineața. „Poc”, „poc”, se aud palmele peste față. Podoaba capilară,  dacă ar fi ceva mai dură, zău că ar scârțâi sub mânuțele dolofane. De liniște nu discutăm, ea există doar în rarele minute de somn.

Luptător din fire, omulețul nu se lasă până nu te ridică din pat. Așa, pe trei sferturi adormit, îl iei în brațe și încerci să-i schițezi un zâmbet. Simțind cum îi curge victoria prin vene, începe să se frământe, să se vârcolească și să facă tot posibilul pentru a ajunge pe podea. Îi intri în voie. Îl așezi pe covor.

Încerci să faci un pas.

Nu reușești să începi mișcarea că te trezești în captivitatea acelorași mâini grăsuțe care dimineață ți-au făcut trezirea în forță. Se sprijină de piciorul tău și se aburcă. Te privește cu ochi de pisică părăsită și îți zâmbește cu subânțeles:

-Ia-mă în brațe! Nu te preface că nu înțelegi ce-ți cer! spune fața lui care emană energie prin fiecare por.

Odată ajuns sus, își amintește că are niște socoteli neterminate pe covor. Iar se frământă, iar se vaită și se vârcolește până când te convinge să-l eliberezi din strânsoarea brațelor. Scenariul se repetă de câteva ori, până se plictisește și începe să țipe.

Bucuros că măcar nu plânge, te îndrepți repede-repede spre ușă. Închizi ochii și te faci nevăzut. Fix peste trei secunde îți observă absența și începe să te caute. Dacă ai talentul de a face în baie tot ce ți-ai planificat în cele trei secunde, ești bravo. Dacă nu, asta e. E și mâine o zi. 🙂

Dejunul nu durează mult pentru că Bebelușul consideră o mare pierdere de timp statul pe scaun. Oamenii ocupați nu au timp de fleacuri precum terciul cu lapte.

Urmează plimbarea, care de cele mai multe ori se transformă într-o adevărată aventură. Dacă nu știi să conduci căruciorul cu o singură mână, să cânți „Elefantul Cici” și să faci ca tractorașul, mai bine nu te porni. N-ai nicio șansă.

Ora somnului este binecuvântarea. Am zis ora? Pardon, minutele somnului. Cam vreo 40 la număr. Suficiente pentru a umbla ca o furtună prin casă și pentru a construi ceea ce va fi dărâmat cu plăcere de către micul stăpân imediat ce se trezește.

Navigare pe internet, filme, stat la computer? O foarte bună alternativă pentru expresia: „Nu încerca marea cu degetul”. 🙂

În această goană nebună ai nevoie de niște argumente pentru a reuși să rămâi măcar parțial întreg la minte.

Totul devine mai ușor când se întoarce și-ți zâmbește cu toate gingiile.

Când își lipește năsucul de obrazul tău.

Când te caută cu privirea rătăcită.

Când încetează să plângă de îndată ce-l atingi.

Când spune: „ma-ma” sau „ta-ta”.

Când crește, iar odată cu el, crești și tu.

Și devii mai bun, mai răbdător, mai responsabil și totodată mai copil…

Grozave argumente, nu-i așa?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Ora mesei: distracție pentru ea, provocare pentru mine

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Acum câțiva ani, fiind în vacanță la mare, am observat mai mulți părinți de copii mici care optau ca fiecare masă să fie însoțită de o tabletă sau de un telefon proptit la nivelul ochilor celui mic.  Mi s-a părut ciudată atunci această tactică și mă gândeam că, probabil, acei părinți caută căile cele mai ușoare pentru a-l ține ocupat pe cel mic.

Ei bine, la câțiva ani distanță, am ajuns să înțeleg raționamentul care stătea la baza acestor acțiuni. În unul dintre articolele precedente mă lăudam cât de bine a început la noi procesul de diversificare. Pe lângă faptul că Mia a adorat din prima pireul de brocolli și pe cel de conopidă, se întâmpla să și golească farfuria la fiecare masă.

„O să fie mâncăcioasă ca mami și ca tati”, îmi ziceam în gând plină de speranță.

În ultima lună însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mâncarea nu mai este deloc momentul preferat din zi, iar fiecare masă trebuie pregătită ca pe un ritual. Mai ales psihologic. Mai ales pentru mine. 🙂

Și nu contează că ceea ce reușesc să-i prepar arată grozav și poate fi postat lejer pe instagram, fata are programul ei artistic pe care îl respectă cu sfințenie.

Primele trei linguri de regulă merg bine. Gura mare, concentrare maximă.  După asta începe nebunia. În timp ce privirea îi stă fixată pe farfurie, mâinile îi umblă bezmetice în toate părțile, picioarele dansează o coregrafie a lor, iar buzele plioscăie și turuie fără încetare.

Mă privește galeș cum încerc să-i îndes creația gastronomică în lingură. Când simte că încărcătura a ajuns suficient de aproape pentru a fi devorată, întoarce capul nepăsătoare lăsându-mă cu ochii în soare, sau mai bine zis cu lingura în aer.

Trag aer adânc în piept și pregătesc următoarea rundă. De data asta iau mai puțin, imit avionul, pasărea, câinele. Ea zâmbește mulțumită. Deschide gura. Dau să-i livrez produsul – hop! și închide gura.

O privesc fix. Simt cum mi se zbat tâmplele: tic, tic, tic. Ea îmi răspunde cu un chicotit și își reia activitățile de rutină. Lovește cu palmele de masă, își flutură picioarele bezmetic, țipă și chiuie…

După alte câteva încercări disperate, reușesc să-i mai servesc două-trei lingurițe. Nu mai mult. Paradoxul se întâmplă atunci când se vede liberă de contract. Ar fi gata să înfulece tot ce vede că mănâncă adulții. Este foarte interesată de orice gură care se întâmplă să devoreze ceva prin preajmă. Mai mult, ca o fire responsabilă ce este, nu se lasă până nu bagă mânuțele dolofane în farfurii și cești pline, până nu trage de prăjitura abia începută de tati, sau până nu rupe bucăți din banana de pe farfurie.

În altă ordine de idei, chiar dacă face într-un mare fel când este așezată pe scaunul ei pentru a fi hrănită, tind să cred că ea este un bebeluș care iubește mâncarea. Problema e că nu-i prea place compromisul, și nici constrângerile.

Menționez că, deocamdată, nu am apelat la jucării la masă, și nici la desene animate. Dar dacă vom continua în acest rimt, mă gândesc serios să mă înscriu în tagma părinților care cică „aleg căile ușoare”.

Dar voi, ce șmecherii ați descoperit pentru a-i determina pe picii voștri să fie concentrați și mâncăcioși?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul, să apreciezi articolul cu un like sau să îl distribui. Aventura abia începe. 🙂