Trăiește visul japonez prin prisma realității de acasă. Istoria unei tinere care și-a urmat iubirea în Țara Soarelui Răsare

„Viitorul depinde de noi”, își zise în gând sorbind din ceaiul încă fierbinte. Este o dimineață frumoasă, cu soare generos, iar ea are atâtea de făcut. Închide ochii și inspiră aerul acestui oraș care în ultima jumătate de an i-a devenit „acasă”. Peste tot în jur vede oameni cu fețe binevoitoare, dar grăbite. „Japonezii nu au vreme de pierdut. Eficiența este crezul lor”. Constatarea îi este însoțită de un zâmbet. O inspiră această învălmășeală de gânduri matinale. Cu o mișcare ușoară își lasă pe spate părul lung, de culoarea abanosului. În treacăt, parcă pe furiș, își admiră reflexia care se oglindește din vitrina unui magazin. Îi place ceea ce vede. O femeie care iubește este întotdeauna o femeie frumoasă.

De aproape un an, Alina Vodă trăiește un adevărat vis japonez. Nu s-ar fi gândit vreodată că va ajunge să locuiască anume în Țara Soarelui Răsare. Destinul avea, însă, alte planuri pentru ea. Mânată de iubire, dar și de dorința de a fi o echipă și un punct de sprijin pentru soțul său, tânăra s-a pomenit într-o lume nouă, diferită și fascinantă.

„Mi-am urmat soțul, care a fost detașat  în cadrul Ambasadei Republicii Moldova la Tokio. Deși nu m-am gândit că voi locui în această parte de lume, Japonia nu obosește să ne surprindă prin amabilitatea, respectul și organizarea locuitorilor săi, diversitatea și profunzime culturii milenare nipone, precum și inovațiile aplicate în sfera publică și privată”, povestește Alina.

Fiind o tânără activă, dornică să descopere și să învețe în permanență lucruri noi, granițele și miile de kilometri nu o împiedică pe Alina Vodă să contribuie la dezvoltarea orașului în care s-a născut:

„Am decis să mă implic la distanță la dezvoltarea platformei comunitare „Primăria Mea”. Probabil pentru că suntem generația Independenței, avem o dorință puternică de a contribui la dezvoltarea democrației participative, civice, prin urmare împreună cu colegii de la Primăria Mea, monitorizăm sistematic activitatea consilierilor municipali și a serviciilor primăriei”.

Fiind soție de diplomat, Alina încearcă să fie alături de alesul inimii ei în fiecare pas pe care acesta îl face în viață.

„Îl însoțesc pe soțul meu la evenimente publice și mă implic alături de echipa ambasadei la organizarea unor evenimente de prezentare a imaginii Republicii Moldova în Japonia”, spune tânăra.

Iubește Moldova, dar respectă țara care o găzduiește. De aceea, consideră de bon-ton să cunoască măcar parțial limba japoneză. Misiunea, deși deloc simplă, se pare că nu este imposibilă:

„Rutina zilnică include și câteva ore pe săptămânâ dedicate studierii limbii japoneze. Deși scopul meu nu este să vorbesc fluent această limbă, vreau să reușeșc să pot comunica cu oamenii pe care îi întâlnesc și să le pot mulțumi pentru bunăvoința cu care ne-au primit la ei acasă”.

Alături de soțul ei, Daniel Vodă, Alina a călătorit mult în ultimii ani, de aceea era pregătită pentru diferențele culturale cu care urma să se ciocnească în Japonia. Visa cu ochii la deschiși la viața pe care avea să o aibă în Țara Soarelui Răsare, pe care din start o asocia cu țările înalt industrializate din Europa de Vest. Vorbește cu zâmbet despre primele descoperiri făcute pe cont propriu în această țară.

„Am fost uimită să constat faptul că niponii nu vorbesc la fel de frecvent limbile străine. Fiind un stat mononațional, această necesitate îi vizează pe cei care fac afaceri cu alte țări străine sau a căror activitate este asociată cu cetățenii străini. Totodată, acest lucru nu îi împiedică să manifeste o atitudine ospitalieră față de fiecare străin care poposește în Țara Soarelui Răsare. O altă diferență culturală, pe care am putea fără ezitare să o adoptăm și în Republica Moldova ține de manierele în societate – rareori vei întâlni persoane care să nu aibă „cei șapte ani de acasă”. Anume acest lucru facilitează interacțiunea în public”, povestește Alina.

Fiind implicați în mai multe activități consecutive, Alina și Daniel Vodă se declară îndrăgostiți în mod irecuperabil de Republica Moldova. Anume din acest motiv, fiecare lucru nou pe care îl văd în țările în care merg le servește drept motiv de inspirație:

„Avem o listă extinsă din lucruri pe care am dori să le aducem acasă – primul lucru însă, în această listă este eficiența. Această calitate a niponilor este rezultatul contribuției comune a membrilor societății și ceea ce transformă această țară într-una extrem de inovativă și prosperă. Avem și multe similitudini cu poporul japonez: promovarea portului popular, respectul față de generațiile în etate, pasiunea pentru peisajul rustic și tradițiilea asociate acestuia, satul fiind locul unde de generații admirăm frumusețile naturii, la fel cum o fac și niponii”.

Alina crede în forțele Republicii Moldova. Este convinsă că țara noastră are un potențial turistic extraordinar. Ea susține promovarea sectorului vitivinicol, a mănăstirilor  și a altor locuri pitorești,  dar consideră că turismul gastronomic ar merita o atenție deosebită.

„Fiind departe de casă, dorul de gusturile produselor noastre se intensifică. Brânza de oi sau vaci, murăturile, cireșile, vișinele, ardeii marinați și alte delicii specifice zonei noastre, trebuie promovate intens”, spune tânăra.

Mai mult, Alina Vodă are ferma convingere că fiecare persoană care trece de granițele țării noastre devine un ambasador cultural al acesteia:

„Cu cât ne îndepărtăm spre est sau vest, străinii nu ne cunosc frumoasele tradiții și obiceiuri. Personal, fiind implicată încă din școală în diverse proiecte internaționale, am simțit nevoia să am de fiecare dată la îndemână o hartă, niște ciocolate moldovenești și broșuri despre Moldova. Acum, pentru soțul meu, promovarea imaginii Republicii Moldova a devenit și o atribuție din fișa de post.  Ne face plăcere să le povestim străinilor despre țara noastră și să îi încurajăm să ne viziteze. Japonezii sunt un popor cu un nivel înalt al educației, prin urmare  sunt foarte informați și majoritatea covârșitoare au auzit despre Republica Moldova. Mai mult, ei sunt deschiși să participe la evenimentele de prezentare a culturii țării noastre”.

Vorbește cu mult entuziasm și licăr în priviri despre baștina sa. Spune că cea mai mare comoară a Moldovei rămân a fi oamenii. Mai ales tinerii, care pot și trebuie să facă țara să prospere.

„Fiecare  tânăr trebuie  să-și atingă obiectivul de a avea studii de calitate în domenii care să îi ajute să devină competitivi pe piața muncii. Performanța academică trebuie neapărat completată cu implicarea în cât mai multe activități civice și de voluntariat care să le dezvolte capacități practice și să îi facă mai empatici la nevoile celor din jur”, spune Alina.

Cuceresc lumea, sunt o echipă în tot ceea ce fac, dar nu-și văd viitorul decât în Moldova:

„Atât eu, cât și soțul meu credem cu tărie că viitorul nostru este asociat cu Republica Moldova. Țara noastră poate fi transformată prin noi înșine. Această schimbare se realiazează prin decizii oneste, promovarea valorilor democrației, statului de drept și sporirii numărului de inițiative cu țările care împărtășesc această comuniune de valori”.

Alina Vodă își trăiește fericirea pe care o consideră o stare de spirit condiționată de armonie în familia apropiată și extinsă , satisfacția profesională și vise clar conturate pentru viitor. Se bucură de fiecare clipă, investește timp în dezvoltare continuă și perseverează pentru a deveni o personalitate complexă. Am vrut să știu unde este „acasă” pentru oamenii ca ea, călători prin lume:

„ „Acasă ” înseamnă locul în care locuiesc alături de soțul meu, dar în același timp și pâinea coaptă de mama, vinul făcut de tata și  discuțiile virtuale cu oameni dragi din Republica Moldova”.

Zâmbește. Își ridică ochii spre cerul japonez care e la fel de frumos ca cel din Moldova. Inspiră adânc și pășește cu încredere. În minte îi apare din nou același gând: „Nimic nu este imposibil atunci când știm că viitorul depinde de noi”….

A fugit din mrejele alcoolului la … mănăstire. Povestea călugăriței care și-a învățat credința ca pe o lecție

Își ridică cu smerenie ochii și privește îndelung icoana cu ramă masivă, din lemn încrustat cu dibăcie. De după sticla proaspăt ștearsă îi zâmbește cu blândețe Maica Domnului. O fixează și ea cu privirea de parcă ar încerca să stabilească un dialog. Pentru că nu primește decât tăcere în schimb, se ridică sprijinindu-se de genunchii obosiți. E Săptămâna Mare și are atâtea de făcut…

Acum cinci ani, Maica Teodora a pășit pentru prima oară pragul mănăstirii. Spune că nu a fost niciodată prea smerită de fel. S-a îngrijit toată viața să trăiască corect, să își crească fata cu dragoste și să ofere bunătate celor din jur. Nu se califica în tagma persoanelor evlavioase, iar la biserică se întâmpla să ajungă în Noaptea Învierii, în cel mai bun caz.

„Cam așa cum sunt majoritatea oamenilor. Din păcate, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când avem un necaz. Chiar și ateiștii convinși atunci când ajung în momente grele, se gândesc la o forță divină”, spune călugărița, pășind agale pe un trotuar pavat cu pietre de toate mărimile.

Soarta a fost destul de exigentă cu ea. După ce a lucrat ani de zile în contabilitatea unei întreprinderi din Chișinău, s-a pomenit într-o bună zi fără un loc de muncă:

„Șeful a insitat să semnez un contract  care m-ar fi dus direct la pușcărie. Eram conștientă de asta și nu am vrut să risc. Fără prea multe explicații, am fost rugată să plec”.

Greutățile nu s-au oprit aici. În urma unui conflict cu fiica și cu ginerele, femeia a fost nevoită să plece și din apartamentul pentru care a muncit toată viața:

„În fiecare zi erau conflicte. Nu îmi ziceau nimic direct, dar simțeam că sunt nemulțumiți de faptul că nu lucrez și nu pot să contribui la achitarea facturilor. Cum nici fiica nu avea un loc de muncă în perioada aceea, ginerele ne întreținea pe toți. Când am întrebat-o pe fata mea dacă îi încurc, am citit în ochii ei un răspuns pozivit. A doua zi le-am spus că plec de acasă, și ei nu m-au reținut”.

Zâmbește amar. Se oprește și mângâie ramurile golașe ale unui copac de nuc. A plecat de acasă cu intenția de a merge peste hotare la muncă. S-a refugiat pentru o perioadă la una dintre puținele prietene care îi mai rămăseseră.

„De acolo a început totul. În fiecare zi prietena mea avea tot felul de oaspeți cu care consuma mult alcool. La început eram doar spectator la ceea se se petrecea acolo, apoi am căzut în ispită. Toată viața am judecat persoanele care umblau bete pe drumuri. Niciodată nu m-am gândit că voi deveni și eu una dintre ele. În câteva luni, băutura mi-a luat mințile. Pentru vin eram în stare să fac multe lucruri”, spune femeia.

Își amintește că într-o dimineață s-a dus să-și vadă nepoțelul, la grădiniță:

„ Îl așteptam la poartă, iar el a trecut pe lângă mine și nu m-a  recunoscut. Mi-au dat lacrimile. M-am dus acasă la prietena care mă găzduia, m-am privit în oglindă și am rămas îngrozită de ceea în ce mă transformasem. Atunci am decis că nu mai beau”.

Când am început să refuz paharele care mi se propuneau, toți râdeau și-mi ziceau:

„Du-te la mănăstire. Călugărește-te”.

Maica Teodora este o femeie robustă, cu o față calmă, resemnată, care exprimă bunătate. Își amintește că a făcut tot posibilul să ajungă să slujească la o mănăstire. A apelat la un primar cunoscut, care la rândul lui a pus o vorbă bună pe lângă stareța mănăstirii. Se întâmpla în 2013, iar de atunci viața i s-a schimbat în mod radical.

„Aș fi ipocrită să spun că am fost mânată de cine știe ce credință. Aveam nevoie de un loc în care să mă adăpostesc, să găsesc o bucată de pâine și nu în ultimul rând să găsesc liniște și împăcare. Și dacă un pat și o felie de pâine am găsit repede, cu împăcarea sufletească a fost mai greu”, povestește Maica Teodora.

Se așează pe o bancă din scânduri nevopsite încă. Își împreunează mâinile în poală și tace îndelung măsurând apusul cu privirea. După care continuă:

„Cu timpul lucrurile au început să  se așeze. Nu  degeaba se zice că omul are o calitate deosebită de a se adapta la orice situație. Aici, la mănăstire am găsit strictețe, un orar bine pus la punct, multă rugăciune dar și multă smerenie și putere de iertare. Am început să cercetez lumea din jur prin ochii maicilor care mă înconjurau. Deși mergeam la slujbe și știam pe de rost toate rugăciunile, în suflet mă simțeam păcătoasă. Pentru că nu îmi descoperisem adevărata credință. Acum, când privesc în urmă pot să spun că eu mi-am cultivat dragostea de Dumnezeu”.

Fiind în Săptămâna Patimilor, am întrebat-o pe Maica Teodora ce părere are despre modul în care este percepută credința în societatea noastră.

„Religia a devenit o monedă de schimb. Credința însă, e cu totul altceva. Nu toți cei care merg la biserică sunt credincioși, la fel cum nu toți credincioșii adevărați sărută icoanele. Credința vine din suflet. Te face să fii un om mai bun, să vrei să îi ajuți pe cei mai slabi ca tine, să fii modest, să eviți să judeci fără a cunoaște. Odată sădită acolo, în inimă, credința te înalță. Multe popoare au Dumnezei diferiți. Unii se roagă la Buddha, alții la Iehova, dar toți sunt uniți de aceeași credință”, spune femeia mângâindu-și cu degetele lungi straiele negre.

Spune că nu are regrete, și că tot ce-și dorește de la viață este sănătate.

„Nu are rost să regret. Oricum nu mai pot schimba nimic. Desigur, îmi pare rău că am judecat de multe ori oamenii fără să le cunosc durerile, că am fost slabă și am căzut în ispite de tot felul, că nu am trăit mai mult pentru sufletul meu. Dar acum mă simt împăcată. Uneori, de sărbători, mă gândesc că sunt singură pe lume, și parcă aș vrea să stau și eu la masă alături de cei dragi. Apoi îmi amintesc că am ales să-mi schimb viața. Mă rog, privesc spre cer și simt cum în suflet se așează liniștea”, mărturisește Maica Teodora.

A evitat să-mi spună în ce relații a rămas cu fiica sa. Păstrează, însă, cu sfințenie o fotografie de-a nepoțelului David.

„E băiat mare acum. Anul acesta s-a dus în clasa a doua”, spune femeia cu mândrie vădită în glas. 

O privesc cum se duce agale pe cărărușa pavată. Deși are ochii plini de tristețe, făptura ei întreagă exprimă liniște și pace. Îmi amintesc că am uitat să o întreb care este, în viziunea ei, cel mai important lucru în viață:

„Să trăiești. Asta este cel mai important. Atâta timp cât respiri și ești sănătos, totul se poate repara. Nu există greutăți prea mari, există credință prea puțină. Cei care nu cred în Dumnezeu, să creadă în ei înșiși. E și asta un fel de credință, pentru că în fiecare suflet din lumea asta mare se ascunde lumina. Important este să ai răbdare să o cauți”…

Nadia Parasca – femeia care își urmează vocația. Și-a transpus destinul în pași de dans

S-a așezat în fața oglinzii ovale cu ramă albă din lemn sculptat cu dibăcie. Și-a ridicat ușor bărbia și cu o mină plin de seriozitate își analizează reflecția. Cu o mișcare lină lasă să-i curgă pe spate părul bălai prin care își trece degetele ca printr-un râu cu apă caldă. În casă e liniște. Din bucătărie izvorăște și plutește prin aer un miros intens de cafea bună.

„Exact ca în reclame”, își zice în gând și își lasă buzele să se delecteze cu un zâmbet. Are atâtea de făcut azi. Atâtea planuri bine coordonate. Atâtea drumuri care îi așteaptă pașii.

Nadia Parasca este genul acela de femeie care își conștientizează pe deplin calitățile, dar care încearcă mereu să devină din ce în ce mai bună. Farmacistă de meserie, a lucrat ani de zile în slujba pacienților. Sufletul însă, mereu îi șoptea că își dorește altceva:

„Cu anii am înțeles cât de important este pentru mine să fac ceea ce-mi place. Când am simțit că am nevoie de o schimbare, am fost încercată de multe ezitări.  Nu e chiar simplu să-ți schimbi domeniul de activitate la vârsta de 41 ani”, povestește femeia.

nadia 1

După polemici îndelungi cu soțul, decizia a fost luată, iar odată cu ea a început și noua viață.

„Lucrăm împreună cu soțul într-o echipă, suntem evaluatori de proiecte și consultanți în dezvoltare organizațională în sectorul asociativ. Îmi place că învăț lucruri noi, călătorim împreună, dar și muncim mult cot la cot, chiar și nopțile până târziu. Munca noastră a devenit stilul vieții noastre cu toate aspectele pozitive și negative ale unui lucru de familie”, susține  Nadia.

Odată cu noile proiecte a venit și necesitatea de a părăsi Republica Moldova. Spune că a durut-o această ruptură de baștină, dar s-a consolat cu ideea că nu se duce departe:

„Am plecat pentru a le oferi copiilor perspective mai bune. Decizia nu a fost ușoară și până la urmă mă simt de parcă nici nu aș fi plecat. Ne-am stabilit la București și am senzația că am schimbat doar orașul. În rest, vorbim aceeași limbă, împărțim aceeași cultură”.

nadia 2

Una dintre cele mai mari pasiuni ale Nadiei Parasca este dansul popular. Ani de zile a dansat pe scene mari, și pe scene mai mici. Și acum îi tresare sufletul când aude vreo melodie dragă. De aceea, nu s-a lăsat până nu și-a atras toți membrii familiei în horă.

„Dansul este pasiunea mea. Mi-a plăcut de mica să dansez și copiii de mici tot la dansuri i-am dus. Chiar și soțul a ajuns „victima dansului”. Bine că tuturor le place!  Ani de-a rândul am dansat cu toții  în Ansamblul de dansuri populare ”Veselia”.

De la înălțimea dansului a învățat să privească și să descopere lumea. În vâltoarea pașilor legănați se ascunde o lume întreagă, plină de pasiune, de talent, de nemurire.

nadia 3

„De pe scenă îmi place să urmăresc ochi și fețe care se bucură și trăiesc dansul împreună cu noi, dansatorii. După culise, în așteptarea începutului concertului sau a dansului, inima îmi zvâcnește de emoții. Odată ajunsă acolo, sus, pe scenă, mă las prinsă de mrejele dansului, îmi deschid inima și sufletul și dau publicului tot ce-i mai bun din mine. Îmi place să transmit energie multă, caldă și bună. Și chiar dacă dansul nu este o ocupație de bază, mă bucur nespus când spectatorilor le place și apreciază munca și dăruirea noastră”, susține Nadia Parasca.

Se oprește din povestit și umple liniștea din jur cu un zâmbet visător. Chiar și viața și-o trăiește ca pe un dans. Uneori cu mișcări dificile, anevoioase, alteori lin, cu pași siguri care generează mișcări înălțătoare. Am întrebat-o care sunt cele trei mișcări care i-au schimbat dansul vieții:

„ Am dat viață copilului meu, mi-am legat destinul de cel al soțului Gheorghe. Am înfiat doi copii. Sună banal, dar acestea sunt unicile momente în care am simțit fericirea și responsabilitatea la cote maxime”.

nadia 4

Atunci când o vezi în mijlocul familiei, îți vine greu să crezi că două dintre cele trei fete care se învârt în jurul ei admirând-o, îmbrățișând-o și întrebând-o câte-n lună și în stele, au fost înfiate. Își amintește cu nostalgie despre acele zile când familia lor s-a mărit, iar destinul li s-a schimbat pentru totdeauna.

„Familia s-a mărit și automat s-a mărit volumul de lucru din casă. Mai greu a fost nu din punct de vedere financiar, ci crearea unui climat și închegarea familiei. Trebuie să reușești să faci în timp record ceea ce se întâmplă în mod natural în  familiile în care se nasc copiii biologici rând pe rând. Pentru noi cel mai e important era ca fetițele nou-venite  să se simtă bine și reușească să se împrietenească cu  fetița noastră de 10 ani, lucru care nu a fost deloc ușor. Dar nici  imposibil nu a fost”, spune Nadia Parasca.

nadia 5

Cu răbdare și dedicație, fetițele au fost integrate în viața socială, au mers la școală, la grădiniță, la dansuri, în călătorii și vacanțe. Acum, sunt un tot întreg care nici nu concepe că ar putea fi altfel. Adopția este un subiect delicat chiar și într-o societate care se vrea a fi fără inhibiții. Am vrut să știu ce i-a determinat pe ei, părinți deja, să își mărească familia.

„Noi am vrut să oferim o familie pentru un copil, dar destinul a vrut să fie doi. Nu am regretat nicio clipă decizia luată și îi îndemn și pe alții să facă la fel. Ascultați-vă inima, nu vocile „binevoitoare” din jur. Genetica determină culoarea părului, ochilor, temperamentul copilului. Comportamentul lui este determinat de mediul în care se formează nu de genetică. Până la urmă, cea mai bună modalitate de a ajuta un copil este să-i fii alături”, susține Nadia.

nadia 6

Când vorbește despre familie i se aprind stele în ochi. Pe chip i se așterne o blândețe care desenează feerie în jur. Nu obosește să-i mulțumească Divinității pentru toate cele care i se oferă în fiecare zi:

„Mă simt norocoasă că Dumnezeu a ales pentru mine familia în care m-am născut și am crescut. Norocul nu m-a ocolit nici atunci când mi l-a scos în cale pe soțul meu. Un bărbat care știe să iubească, să aprecieze, să răsfețe. Este scutul familiei noastre și unul dintre motivele pentru care zâmbesc în fiecare zi. Totuși, viața mea a căpătat un sens desăvârșit atunci când am făcut cunoștință cu fetele mele”.

Recunoaște că se simte iubită și răsfățată dar crede că asta este moneda care i se plătește pentru iubirea și răsfățul pe care îl ofer cu generozitate. Îi place să fie slabă, dar deseori își conștientizează  forța care se ascunde în trupu-i firav atunci când reușește să-și  „strunească” familia. Am întrebat-o care este legătura de aur dintre viața de mamă și cea de profesionistă.

„Am întâlnit familii și femei diferite. Unii pun accentul pe carieră, apoi lasă să vină copiii. Din păcate după 30 sau 35 ani se întâmplă tot mai des ca partenerii să nu poată avea copii. E trist, dar cred că este o consecință a „civilizației”.  Știu și femei care își doresc copii și reușesc să îmbine viața de mamă cu cea profesională. Îmi crește inima de bucurie când văd femei și familii tinere care pun prioritate pe copii și reușesc în paralel să-și construiască o carieră de succes. Mă întristez nespus când aud  tineri care spun că preferă să aibă acasă  animăluțe de companie, deoarece copiii deranjează. Le doresc din suflet  să ajungă să simtă  acea stare de fericire și împlinire care îți este oferită de atingerea copilului tău, de lumina din ochișorii lui, de bucuriile pe care doar  împreună le puteți simți  și de fericirea absolut specială care vine odată  cu  succesele și realizările lui”, spune Nadia Parasca.

Alte câteva minute de liniște. Se ridică ușor de pe scaun, își îndreaptă spatele, se ridică pe vârfuri și respiră adânc. Îndreptându-și pașii către geam reactualizează în minte tot ce are de făcut. Urmează o zi plină…

 

Învățătoare pentru suflet. Povestea tinerei care a ales să împartă înțelepciune copiilor de la țară

Cu o mișcare care se lăsă cu un scârțâit îndelung deschide ușa dulapului masiv din lemn vopsit cu lac. Cu ochii pe jumătate închiși, inspectează cămășile atârnate în ordine cromatică pe niște umerașe aurii. Întoarce capul în dreapta și privește peste geamul mic, ușor aburit. „E trist azi afară”, își zise în gând și reluă cercetarea ținutei pe care urmează să o poarte. Alege o cămașă de culoarea cerului senin, pe care o îmbracă repede, zgribulindu-se din cauza răcorii din odaie. Soba din cărămidă s-a răcit încă de aseară. Pe plită se aude cum șuieră nerăbdător ceainicul din metal alb, cu căpșuni desenate într-o parte.

De când a venit în acest sat, Liliana tot încearcă să se acomodeze noilor condiții de trai. Toată viața a trăit la oraș, iar după ce a absolvit Universitatea Pedagocică de Stat „Ion Creangă” s-a lăsat convinsă să meargă să facă practica în sat. De atunci, se tot amăgește cu gândul că mai stă o lună și revine în oraș. Apoi încă o lună. Apoi încă jumătate de an. Deja de trei ani este învățătoare de literatură, matematică, muzică, sport și desen pentru cele 13 perechi de ochi din clasa a treia „A”.

„Mai stau până îi dau în clasa a cincea, și mă duc înapoi la oraș”, spune tânăra învățătoare cu un zâmbet ștrengar pe buze. „Mi-s tare dragi, și ar fi nedrept să-i las acum în voia sorții”, adaugă ea.

Vorbește despre elevii săi de parcă ar vorbi despre niște oameni mari. Le știe pasiunile, fricile. Îi cunoaște după față dacă sunt binedispuși sau dacă nu și-au pregătit temele cum se cuvine. În timp ce stă în fața oglinzii și își ajustează fusta de culoare mov, se gândește că prima lecție este limba română.

„Astăzi o să le citesc din Vieru. După programul școlar avem „Crăiasa Zăpezii” de Andersen, dar o să le-o dau ca temă pentru acasă. Azi vreau să le citesc și să le vorbesc despre Vieru”, spune Liliana proptindu-și mâinile pe talia mică, marcată frumos de betelia fustei din lână.

„Ușoară, maică, ușoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ”, valsează cuvintele pe buzele învățătoarei care se îndreaptă spre bucătăria improvizată unde o așteaptă ceainicul din metal alb.

Își toarnă apa fiartă peste un pachețel triungular de ceai din cireșe. Umfându-și ușor buzele într-un „o” nedefinit, tânără suflă în licoarea caldă și aromată. Soarbe rând pe rând câteva guri, apoi renunță la ceașcă și se grăbește să iasă din casă.

Își pune paltonașul din lână stilizată, își înfășoară fularul gros în jurul gâtului subțire, și sprijinindu-se cu teancul de caiete verzi de perete, își trage fermuarul cizmelor lungi. O întreb ce a determinat-o să renunțe la viața la oraș pentru o carieră la un gimnaziu din sat.

„Am vrut să mă simt utilă. Știi, genul acela de naivitate împletită cu romantism?  La oraș totul e mult mai ușor. Toți colegii mei își făceau planuri să lucreze în liceele mari din capitală. Eu într-o zi m-am întrebat: „da ce? la sat nu-s tot copii?”. Întrebarea asta nu mi-a dat pace, așa că am decis să încerc”, mărturisește Liliana înghesuindu-și pașii pe o ulicioară strâmtă, cât să încapă un singur om.

Nici părinții, și nici prietenii nu i-au încuviințat alegerea. Tânăra a rămas însă neclintită.

„Recunosc că am vrut să mă simt un fel de eroină. De salvatoare a națiunii”, spune râzând.

A ajuns în sat într-o după-amiază de sfârșit de august. Primăria i-a pus la dispoziție casa unei femei care muncește în Italia. Acolo și-a creat micul univers tapetat cu multe cărți și diluat cu muzica care mai răsună uneori din televizorul vechi, așezat pe o măsuță din lemn.

„După primele săptămâni au vrut să renunț. Satul e pustiu. Tineri nu prea vezi pe drum, iar copiii îi poți numără pe degete. În clasa mea vin elevi și din satul vecin. Abia umplem un rând de bănci. Când sunt bolnavi sau pleacă undeva cu părinții, rândurile lor se subțiază și mai mult”, povestește învățătoarea cu o urmă de tristețe în glas.

Nu a renunțat pentru că s-a atașat sufletește de discipolii săi. Îi ochii lor ea este o adevărată zână bună. Și colegii de muncă o privesc cu admirație și respect. Deși foarte tânără, doamna Liliana, așa cum îi spun elevii, a reușit să se impună în colectiv.

„Îmi pare rău că destinul învățătorului de la sat este lăsat la voia întâmplării. Ni se tot promit reforme, schimbări, salarii. Toate aceste vorbe se opresc undeva pe drum. Mă uit la colegii mei, care muncesc de ani de zile pentru două-trei mii de lei. Atunci când pleacă de la școală ei nu au timp să citească, să se pregătească pentru a doua zi. Ei pun mâna pe sapă și merg la prășit. Pe câmp le este întreg procesul de perfecționare”, adaugă Liliana.

Spune că își dorește să facă o carieră de succes în învățământ, dar recunoaște că este descurajată de sistem.

„Noi, învățătorii, nu cerem mult. Noi vrem să fim auziți. Să fim apreciați. Să ne simțim utili nu doar pentru copiii pe care îi educăm, dar și pentru societate. Entuziasmul, oricât ar fi el de mare, dacă nu este alimentat cum se cuvine- dispare. Se descompune printre neajunsuri și greutăți”.

Privirea i se luminează când vede că la portița din fier de la școală este așteptată de trei pici de-o șchioapă. Cu obrajii roșii și cu căciulile care stau să le cadă peste ochi, sar într-un picior când o observă pe învățătoare.

„Sunt ai mei”, spune Liliana cu mândrie în glas. „Fac cu rândul în fiecare zi, să se asigure că vin”.

Zâmbește larg și le face cu mâna. Bucuroși, elevii se grăbesc să-i vină în întâmpinare. O înconjoară din ambele părți.

„Doamna Liliana, credeam că nu mai veniți”, ciripesc vocile pițigăiate. „Azi ni l-ați promis pe Vieru”…

 

A plătit cu cinci ani de pușcărie biletul spre o nouă viață

-Țac, țac, țac. Țac, țac, țac…

În liniștea geroasă a după-amiezii de duminică, mișcările foarfecii se amestecau armonios cu răsuflarea ritmică a bărbatului care o mânuia. Înalt, vânjos, cu părul ca abanosul și ochii de un albastru intens, conducea dibaci  instrumentul prin părul unei femei roșcate, trecute de vârsta a doua. Fiecare gest trăda concentrare și dedicare. În timp ce doamna din fotoliu bolborosea ceva sub nas, frizerul își ținea buzele strânse și doar uneori, făcea un pas în spate pentru a evalua prin oglinda din față dacă totul este sub control.

„Îmi place să mă asigur de șapte ori înainte de a tăia odată”, se scuză el zâmbind cu toți dinții mari și albi. „Ce bine-ar fi să avem același obicei și în viață”, adaugă.

Privirea i se întunecă. L-am convins cu greu să avem o discuție despre el. Îi place să rămână în umbră. Își lasă reușitele să intre primele pe ușă. Așa a fost de când se știe. De când și-a reluat viața. Viața de după pușcărie.

„În timp ce prietenii mei se însurau și făceau copii, eu priveam cerul de după gratii”.Valentin.

„Au fost cinci ani grei. În timp ce prietenii mei se însurau și făceau copii, eu priveam cerul de după gratii. Aș fi ipocrit dacă aș spune că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am meritat. Fiecare trebuie să plătească pentru greșeli. Iar eu am greșit mult”, spune bărbatul și oftează scurt.

În ziua când a împlinit 25 de ani, Valentin a ajuns după gratii. Tânăr, rebel și plin de sine a intrat pe poarta pușcăriei cu capul sus și convingerea că ceea ce i se întâmplă este o nedreptate.

„Abia acum înțeleg cât de nesuferit eram. De mic am încercat să fiu cel mai bun. Copilăria mi-a fost marcată de faptul că tata a ales altă familie, și alți copii. A plecat peste hotare la muncă, și a rămas acolo. Eu și fratele meu am fost crescuți de mama, în condiții destul de modeste. Țin minte că eram prin clasa a șaptea și încercam să revanșez prin pumni și aroganță statutul de orfan care mă urmărea peste tot. Săraca mama, numai ea știe cât a plâns din cauza mea”, își sprijină corpul de scaunul din piele dură.

„L-am snopit în bătăi, apoi am stricat și câteva parbrizuri ale mașinilor care erau parcate în apropiere și am fugit… ca un laș.”Valentin.

„În ziua aceea, am mers la o petrecere. Eram toți, toată gașca. Unui amic i-a venit ideea să mergem într-un club. Niciunul dintre noi nu avea suficienți bani. Am zis că nu asta contează și am intrat. Făceam cunoștință cu diferite domnișoare. Una dintre fetele care îmi plăcea era cu iubitul ei. Una peste alta,  ne-am încăierat. L-am snopit în bătăi, apoi am stricat și câteva parbrizuri ale mașinilor care erau parcate în apropiere. Am făcut-o lată. Cel mai mult regret că am fugit. Ca un laș. L-am lăsat pe băiatul acela la pământ. Prietena lui plângea. Îmi spunea că sunt un nenorocit. Iar eu așa și mă simțeam. Un nenorocit”, povestește Valentin, ținându-și privirea fixată într-un punct din colțul camerei.

După mai multe tentative eșuate de a ajunge la o înțelegere cu cel pe care l-a snopit în bătăi, tânărul a fost condamnat.

„Mă simțeam singur, trist și mai ales, mă apăsau vina pe care o purtam în spate”.Valentin.

„Primele zile în pușcărie au fost groaznice. Mă simțeam singur, trist și mai ales, mă apăsau vina pe care o purtam în spate, și lacrimile mamei care m-a petrecut. Acolo, după gratii viața are alt curs. Depinde de tine dacă alegi să te schimbi și să devii un om mai bun, sau să te lași dus de val și să devii un nimeni”, spune bărbatul.

A tăcut. Din colțul de lângă oglindă, a luat mătura cu mâner lung, din plastic și a adunat părul lăsat în urmă de roșcată. L-a strâns cu grijă și l-a pus în găleata de sub masă. Apoi a adunat revistele lăsate la nimereală pe măsuța din sticlă și  le-a aranjat într-un teanc ordonat.

„Țin minte că afară era frig și ploua. Am stat tolănit jumătate de zi. Mă plictiseam groaznic. Cu o zi mai devreme auzisem că deținuții care vor, se pot înscrie la niște cursuri de formare profesională. Am luat în zeflemea ideea, dar am zis să încerc. Așa am învățat să tund”, povestește Valentin.

După ce a ieșit din pușcărie, bărbatul a decis că a venit timpul să-și schimbe viața.

„Am decis că trebuie să demonstrez și să-mi demonstrez că sunt altfel”.Valentin.

„Când m-am văzut la libertate, m-am simțit și mai rău decât mă simțeam după gratii. Mergeam pe stradă și aveam impresia că toată lumea știe ce am făcut. Nu o puteam privi în ochi pe mama. Știam și simțeam că am dezamăgit-o ireversibil. Atunci am decis că trebuie să demonstrez și să-mi demonstrez că sunt altfel. Că sunt un om bun și că pot face lucruri bune”.

Așa a ajuns în Sankt-Petersburg. A muncit acolo 18 luni. Tot acolo a făcut un curs avansat de frizerie, a învățat tendințe și tehnici noi.

„Eram mereu singur. Făceam cunoștință cu oameni, încercam să leg prietenii. Când auzeau despre trecutul meu, fugeau ca de ciumă. Simțeam că niciodată nu voi mai fi un om liber. Destinul meu era pătat de acea greșeală”, spune Valentin cu tristețe în glas.

În ziua în care a considerat că a câștigat destui bani, a revenit acasă. A investit într-un salon de frumusețe, în care el este și director, și angajat.

„Încerc să ofer tot ce-i mai bun. Încerc să fiu omenos, să-i ascult pe cei care au nevoie de mine. Acum, la șapte ani distanță, pot să spun că pușcăria a fost lecția vieții mele. M-a făcut să înțeleg cât te poate costa o greșeală. Eu încă plătesc pentru acel moment de nesăbuire”, povestește frizerul.

Anul trecut s-a căsătorit. Vorbește cu mândrie și blândețe despre soția sa. O apreciază pentru bunătatea ei și pentru că l-a acceptat așa cum este, cu bune și cu rele. Totuși, privirea îi este umbrită de un gând:

„Mă gândesc cu groază la momentul în care va trebui să-i povestesc despre viața mea”.Valentin.

„Așteptăm un copil. Mă gândesc cu groază la momentul în care va trebui să-i povestesc despre viața mea. Când va trebui să mă destăinui. De asta mi-am propus să realizez cât mai multe lucruri bune, să aduc bucurie în inimile mai multor oameni. Asta vreau să fie revanșa mea”, spune Valentin, privindu-mă cu ochii plini de speranță.

L-am întrebat dacă regretă destinul pe care îl are:

„Regret că nu am știut să mă opresc la timp. Că nu m-am gândit că faptele mele pot avea consecințe. Că nu am apreciat ceea ce a făcut mama pentru noi. Regret că din prostie am ajuns să-mi distrug cei mai frumoși ani. Dar sunt optimist și știu că acei ani petrecuți după gratii au fost biletul meu spre o nouă viață. Am câștigat dreptul de a alege. Iar eu aleg să fiu un om bun…”.

Realitatea visului american sau viața de după Green Card

7:00. 7:10. 7:30.

S-a ridicat din pat și a înaintat spre fereastra care dădea spre grădină. A privit cu ochii încă lipiți de somn curpenii  care se înălțau mândri cu câte trei roșii necoapte pe ei. Cu o mișcare bruscă a deschis geamul și a inspirat lacom aerul acela de acasă. În suflet parcă începea să-i răsară o urmă de nostalgie, dar o alungă repede și se îndreptă spre bucătărie. Podeaua rece îi mângâia blând tălpile goale care se grăbeau în întâmpinarea noii vieți. Bagajele pregătite stăteau în fața ușii de la intrare. Peste o zi și jumătate va fi acolo unde încă din copilărie visa să ajungă.

-America, eu vin!

….

Tresări și își îndreptă privirea spre bordul mașinii. Cifrele luminau vesele și arătau generoase sutele de kilometri parcurși în ultimele ore. De când a ajuns în America a reușit s-o colinde în lung și-n lat. Chiar dacă nopțile nedormite și orele lungi de muncă își spun cuvântul, fiecare drum pe care îl începe, îl inspiră și îl face fericit. Se uită la ceasul care îi arăta cu o luminiță albastră că miezul nopții a trecut demult. Până la destinația finală mai are câteva ore bune de mers, iar amintirea de acasă care îi intraseră nepoftite în minte  nu-i dădeau pace. Își sprijini comod capul de speteaza scaunului, își fixă mâinile pe volan și se lăsă pradă gândurilor.

De când a câștigat Green Card-ul, viața lui s-a schimbat.  Când biletul magic a ajuns în buzunarul lui, nimic nu a mai contat. A lăsat în urmă părinți, frați, rude. A lăsat o țară plină de parfumul copilăriei și a pășit într-o lume străină, diferită și atât de reticentă. Își amintește și acum clipa în care a călcat pe pământul libertății. Întregul corp îi tremura într-o emoție greu de controlat. Mintea-i tinerească alerga spre o imagine abstractă a perfecțiunii indubitabile. Dar euforia a durat prea puțin. Iluzia pe care și-a împachetat-o cu grijă de acasă, s-a dovedit a fi mincinoasă. În frumoasă și perfecta Americă nimeni nu l-a așteptat cu brațele deschise, și nimeni nu i-a sugerat pe care potecă ar fi mai bine să meargă pentru a întâlni pacea și liniștea sufletească.

Când a înțeles că este singur și străin într-o țară mult prea mare, a început să caute soluții. Să dea din coate. Să construiască planuri, să le năruiască și s-o ia de la capăt. De fiecare dată când se simțea răpus, își lua obiectivul și căuta cu insistență frumusețea din jur. Așa a reușit să creeze imagini inedite, și să vadă Statele Unite așa cum puțini americani pursânge le știu.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa foto: Facebook: Adik Mardare (https://www.facebook.com/adik.mardare/photos_all)

Schițează un zâmbet.  Acum privește de la înălțime greutățile care au rămas în urmă. Nu știe ce-l așteaptă după colț, dar a învățat să nu-și mai facă iluzii. Se gândește dacă a regretat vreo clipă alegerea făcută și își răspunde negativ. Privește prin geamul mașinii răsăritul care apare într-o punctualitate roză. Aproape la fel ca în Moldova. Nu se gândește să revină acasă. Pentru el, America a fost o a doua șansă. Grea, complicată, plină de urcușuri, așa cum sunt toate șansele venite să-ți schimbe destinul…

Oprește. Deschide geamul. Închide ochii și respiră adânc și lacom aerul țarii care l-a adoptat și care îl inspiră în fiecare zi. Aerul care tresare sub răsflarea lui. Aer care îl recunoaște…

7:00. 7:10. 7:30.

-Hai America! Continuă să mă provoci…

„Ce va zice lumea? ” sau piedica pe care ne-o punem singuri

-Pui, pui, pui! Pui, pui, pui…

La cei 65 de ani ai săi, mătușa Elena, o femeie robustă cu un batic verde legat după ceafă, îmbrăcată într-o bondiță ferfenițată măsoară la pas toloaca din fața ogrăzii. Ține subțioară un lighenaș albastru, crăpat într-o parte, plin cu grăunțe. În încercarea disperată de a ademeni toate moțatele spre boabele aurii își arcuiește vocea și le strigă până răgușește. După ce toate grăunțele au fost împrăștiate peste pământul acoperit de iarba uscată și bătută de atâta umblătură, femeia își strânge victorioasă lighenașul gol la piept și se întoarce cu pași repezi spre casă.

Intră în ogradă, pune sârma la portița din fier nevopsit și se așează pe prispa acoperită cu un țol dungat:

-Of, of, of. Tare mă mai dor șalele. Îi a ploaie. Precis. Ian cât m-oi mai hodini, dă să spăl eu țolul ista că amuș vin omăturile și n-om mai trăi ca porcii. Se ridică în picioare, se îndreaptă mândră pe spate, își trage răsuflarea și cu un elan venit din surse necunoscute pune mâna pe o perie veche și demult tocită. O înmoaie într-un lighean mare, de metal, cu apă rece ca gheața și o apasă cu îndârjire peste țolul uscat și prăfuit.

-Spălați cu apă rece?

Întrebarea o năucește. Își întoarce privirea jucăușă și cu un zâmbet ironic răspunde:

-Dap că nu-i gerul lumii afară. Dacă mă duc să încălzesc două căldări de apă, fac numai risipă. Lemnele sunt cu număr la noi. Nu le folosim pentru toate nebuniile. Șapoi, până scot căldarea cu uncrop afară, până îmi îndrept șalele, până pornesc spălatul, apa se răcește. Îl spăl eu și așa, că nu-s mare boiereasă.

Și-a încheiat discursul dând agale din cap, și reveni la țolul care între timp devenise jilav.

-Dacă aveam și noi un primar gospodar în sat, am fi avut apă la robinete, cum are toată țara aproape. Da așa…

-Păi voi, localnicii, ați încercat să faceți o solicitare la Primărie în acest sens?

Râse zgomotos.

-Interesantă mai ești. Cui îi pasă de solicitările noastre? Cine suntem noi? Pe noi ne caută înainte de alegeri, și ne uită a doua zi după ce s-au așezat în scaun. Ne-am deprins și nu ne mai stricăm gura degeaba.

Mâinile crăpate pe alocuri chinuie cu iscusință țolul. După ce l-a ros bine pe o parte, își face vânt, și cu o singură mișcare îl întoarce pe partea opusă. Iar înmoaie peria în lighean, iar o plimbă peste dungile roșii, verzi și negre.

O analizez dintr-o parte. Încet, parcă nevrând s-o întrerup din lucru o rog să-mi povestească despre viața pe care a trăit-o. Se îndreaptă de spate. Îi privesc fața brăzdată de riduri fine, și văd cum ochii albaștri se aprind într-o lucire tinerească.

-Of, of, of… Am trăit și eu ca toată lumea. Pe unde mai bine, pe unde mai greu. Tare am vrut să fiu artistă. Încă de mititică, mă suiam pe taburetcă și cântam cât mă țineau plămânii. Pândeam să nu fie nimeni acasă, că dacă mă auzea mama îmi zicea să închid gura că o doare capul. Țin minte că era prin clasa a opta când am spus la școală că vreau să fiu și eu o Tamara Ciobanu, o Maria Drăgan. Au râs colegii de s-au prăpădit. Spuneau că dacă mă sui eu pe scenă, crapă scândurile. Alții au zis că n-o să mă încapă ia și catrința de grasă și-s… Ei, vremuri…

Soarele din ochii albaștri dispăru. Femeia se aplecă din nou asupra țolului. O priveam cu tristețe, simțindu-mă vinovată de amintirile pe care i le-a adus întrebarea mea.

-Ei da să știi că viața îi așa făcută că îți ia cu o mână, da cu alta îți dă, – continuă mătușa Elena cu optimism în voce. –Când au început să apară copiii, nu mi-o mai fost gândul la cântat. Da dacă să-ți spun așa, pe secret, când luam pelincile și le scoteam afară să le fierb, porneam radiola ceea din cui. Deseori auzeam acolo cântece populare. Le știam pe de rost. Închideam ochii, de aici frecam pelincile, de aici cântam și îmi închipuiam cum stau eu pe o scenă mare-mare, cum oamenii mă aplaudă și cum la sfârșit vin acasă cu un braț de flori.

Scuturând peria peste ligheanul în care mai rămăsese doar un pic de apă, mătușa Elena a luat țolul gata spălat și l-a înșirat pe gard.

-Iaca-i gata. Și de vorbit am vorbit, și lucru am făcut, – spuse femeia cu o vădită mândrie în glas. Deamu mai am de aprins focul, de făcut mâncare și de adus capra de pe toloacă. Că găinile vin singure când li se face foame. Intră, să îți torn un pahar de ceai din tei. N-ai băut așa ceva pe la orașul cela al tău.

Mi-a deschis o ușă albă care ducea spre un coridor. În mijlocul camerei stătea o masă rotundă. Pe ea, câteva ziare și niște portocale.

-Mi-au trimis băieții de la Italia, se justifică femeia. Acolo cică au de toate. Le-am făcut într-o zi o torbușoară cu oleacă de unt, niște nuci, niște copturi și le-am trimis printr-un microbuz. Dap să vezi ce scandal mi-au făcut. Au zis să nu mai trimit nimic, că ei acolo au de toate. Și iaca, mi-au trimis ei înainte de sărbători niște dulciuri. Și un paneton. Tare bună nebunia ceea.

-Locuiți singură? – o întreb.

-De ce singură? Cu Dumnezeu, – răspunse prompt îndreptându-și privirea spre iconița ascunsă după o perdea într-un colț de cameră. Bărbatul meu o murit cu vreo șase ani în urmă. Să mă ierte Dumnezeu, da am zis Bodaproste că am  scăpat. Tare m-o mai mâncat de pe picioare. Mai ales amu, la bătrânețe, se făcuse rău ca un câine.

Deși lucrurile pe care le spunea nu erau tocmai de laudă, felul în care le spunea era dulce oarecum.

-Și-i drept, și eu am fost bună. Numa intra în casă de la lucru, și eu începem să-i zic că nu face una, că nu face alta. S-o fi săturat și el, săracul, de atâta pilitură. Eh….

Dând alehamite din mână, femeia s-a întors evlavioasă cu fața spre icoană, și-a făcut  cruce și a pus pe masă două cești mari, din metal.

-Iaca amuș pun apa să fiarbă, și bem ceai.

Nici nu termină propoziția că se făcu nevăzută după o perdea înflorată care separa camera cu masa rotundă de bucătărie.

Reveni în scurt timp cu un ceainic într-o mână și cu un talger cu covrigi în alta. Le așeză atent peste fața de masă brodată și turnă ceaiul aromat în cești.

-Aveți vreun regret în viața asta? – o întreb încălzindu-mi mâinile de ceașca plină ochi cu lichid cald.

-Of, of, of… Îmi pare rău că n-am avut și eu oleacă mai multă îndrăzneală. Prea am fost supusă. Prea am ascultat gura lumii. Prea am vrut să le intru în voie tuturor. Dacă aș fi fost mai îndrăzneață, cine știe unde aș fi fost azi. Cine știe ce aș fi făcut. Când fata mea cea mititică o venit și mi-o spus că vrea să învețe în România, m-o înțepat în inimă. Nu mă lăsa sufletul să-i dau voie să se ducă așa departe. Am plâns o noapte și o zi. Da am lăsat-o. Băieții cei mari și-au făcut și ei viața: unul în Spania, unul în Italia. Mă ustură dorul de dânșii, da i-am lăsat să se ducă. Cine-s eu să stau în drumul vieții lor? Pe urmă să mă blesteme cât or trăi?

Își lăsa privirea în jos. Pe sub genele dese se ivi o lacrimă pe care o șterse cu repeziciune.

-Dacă ar fi iar tânără, zău că nu m-aș mai gândi la ce vor alții. Aș trăi pentru mine. Aș face cum cred eu. Mi-aș cumpăra o ie și o catrință pe măsura mea, și m-aș sui pe scenă. Aș închide ochii și aș țopăi acolo până s-ar rupe scândurile. Dar nu se mai poate. Mi-am trăit traiul, și mi-am mâncat mălaiul…

Sorbind din ceașca din metal, mătușa Elena privi cu nostalgie peste geam. Mă uitam la ea cu tristețe și drag.

Aveam în față o femeie care a înțeles atât de târziu că viața e făcută pentru a fi trăită. Nu mâine , nu poimâine, nu peste o lună.

Aici și acum.