Și mamele sunt triste câteodată

Aseară, în timp ce o adormeam pe Mia, rulam la nimereală pe telefon fluxul de știri. Privirea mi s-a oprit aproape involuntar asupra unui titlu care m-a înfiorat. O prezentatoare de la postul de radio BBC a ieșit la jumătatea emisiunii pe care o prezenta în direct. Femeia a spus că are nevoie de o pauză. Apoi s-a sinucis.

Jurnalista avea 41 de ani și trei copii. Presa americană scrie că ea ar fi suferit de depresie. Alte surse menționează că femeia deseori spunea că se simte neînțeleasă.

Despre depresia de după naștere am mai scris pe blog, și ne-am lămurit că părerile referitor la acest subiect sunt împărțite. Depresia este un fenomen care încă nu are dreptul la viață în Republica Moldova. Și asta e trist.

Ce vreau să spun în articolul de astăzi este, însă, altceva. Pe vremea când mamele și bunicile noastre aveau copii mici maternitatea nu era o presiune așa de mare. Chiar dacă aveau mult de muncă, chiar dacă trebuiau să spele cămășile cu mâna și vasele cu buretele. Mamele și bunicile noastre nu aveau pe umeri povara comparației.

Or, în prezent, să fii mamă nu mai înseamnă să-ți crești bine copilul, să-ți menții curată casa și fericită familia. Azi să fii mamă înseamnă să fii activă, să ai grijă să fii frumoasă, să mergi la manichiură, la epilare, la coafor, să încapi în hainele dinainte de sarcină, să zâmbești mult, să citești cărți în timp ce ieși la plimbare cu bebelușul, să bei cafele cu spumă densă, să fii prezentă la tot felul de evenimente publice, să ai mulți prieteni și să fii adorată de toată lumea.

Asta vedem peste tot, nu?

Nu prea vezi pe rețelele de socializare mame ciufulite, cu cearcăne și pijamale murdare de vomă de bebeluș, de lapte și de alte chestii care li se întâmplă chiar și celor mai perfecte dintre noi.

Nu prea întâlnim prin postările de pe Instagram istorii despre cât de greu îți este să rămâi calmă și cât de tare ți-ai dori să-ți dai cu capul de toți pereții pentru ați calma frustrarea și nervii.

Este minunat ca în această perioadă de debut de maternitate să beneficiem de ajutoare. Să putem conta pe o bunică, pe un bunic, pe o rudă, pe o prietenă de nădejde. Este grozav să apelăm la serviciile unei bone care să ne elibereze mâinile și mințile măcar câteva ore pe zi.

Adevărul este că cele mai multe dintre noi nu au așa ceva, și sunt nevoite să le facă pe toate singure. Vă spun din proprie experiență că mai grea decât povara zecilor de chestii pe care trebuie să le înghesuie o mamă într-o zi, este povara singurătății și a fricii de a nu fi înțeles.

Noi putem schimba percepția generală despre ceea ce înseamnă să fii mamă, să stai acasă și să nu faci nimic. Chiar putem. Dacă avem mai mult curaj să vorbim despre fricile, despre problemele și despre frustrările noastre. Pentru că ele există, și pentru că sunt convinsă că pot concura pe picior de egalitate cu buzele injectate, unghiile cu sclipici și blănurile scumpe.

Asta nu ne va face viața mai ușoară, nici nu ne va reduce din obligațiuni, dar ne va ajuta să respirăm. Să știm că nu suntem chiar singure în lumea asta mare, și că ceea ce ni se întâmplă este o problemă comună, împărțită în mii și mii de piese…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

 

 

 

 

 

 

Povestea moldovencei care a schimbat trei țări în opt ani și a învățat să-și trăiască visul

Liniștea caldă și profundă a dimineții a fost spulberată de ritmurile alerte ale deșteptătorului. Fără să se uite la ceas, își coboară tălpile goale pe podeaua rece. Răcoarea lemnului șlefuit o învăluie plăcut. Cu ochii pe jumătate închiși își desprinde trupul de așternuturile fine și se îndreaptă cu repeziciune spre butonul magic. O singură mișcare sloboade acorduri pline de foc dintr-o melodie de top. Își ridică mâinile în aer, își lasă părul ondulat să-i cuprindă umerii și se contopește cu muzica, cu dimineața, cu fericirea…

nina 1

Fiecare zi din viața Ninei Balan este o lecție de armonie, de acceptare și de împăcare. După mai mulți ani de zbucium lăuntric, tânăra a reușit să-și găsească pasiunea, iar odată cu ea – echilibrul și pacea. Astfel, fără să-și propună acest lucru, fata inspiră zeci de oameni absolut necunoscuți.

„Inspirația vine odată cu dorința de a le arată oamenilor că o minte sănătoasă începe într-un corp sănătos. Fiind studentă m-am confruntat cu multe probleme de sănătate. Pe atunci nu știam cât de mare este influența alimentației asupra modului de studiu. În ultimii 3 ani am început sa ma interesez de „Brain Foods” adică de ingredientele care sporesc concentrarea și energia și îmbunătățesc somnul.  Cred că aproape orice boală/ disconfort/ problemă poate fi tratată prin alimentație corectă și o atitudine pozitivă”, explică Nina.

nina 2

Încă de când era foarte mică a început să facă sport. Dorința de a excela și a de a-și autodepăși limitele a însoțit-o în permanență.

„Sportul m-a ales la vârsta de 7 ani când mama m-a dus de mânuță la școala de dans. Mereu am fost extrem de activă. La liceu,materia preferata era educația fizică. Am practicat dansul până pe la 17 ani. Acum, uneori, îmi pare rău ca nu am continuat să dansez . Probabil cu ambiția pe care am obținut-o în timp aș fi fost o atletă bună”.

Își trece degetele fine prin părul mătăsos. Amintirile din anii de liceu îi desenează un zâmbet nostalgic pe față. Își reconfirmă odată în plus că indiferent de provocările pe care i le-a scos în cale destinul, sportul a fost cel care a salvat-o mereu:

„Sportul a fost și este refugiul meu.  Am schimbat 3 țări în ultimii 8 ani. A fost necesar sa ma adaptez din nou la alte culturi, atmosferă și obiceiuri, iar sportul a fost evadarea mea din greutăți și probleme”.

nina 3

Modul de viață al Ninei Balan are la bază o întreagă filozofie. Pe lângă alimentația corectă și regimul de mișcare bine pus la punct, fata are grijă să-și păstreze sufletul cald și mintea limpede, ferită de gânduri negative, sau de sentimente dăunătoare.

„Frica este cea care ne stopează de obicei.  Chiar îmi place ideea care spune că „de cealaltă parte a fricii este libertatea”. Pentru mine schimbarea a început acum patru ani, când am venit în Statele Unite. Eram înspăimântată de modul de alimentație a studenților de aici. Departe de casă ,singură și fără un pic de confort, am căzut într-o stare de depresiei enormă. Evident, depresia a fost o consecință a mai multor factori , printre care studiile, problemele legate de aspectul  fizic și greutățile pe care le întâmpinam ca student imigrant. Totodată, depresia a fost și cheia spre success. Fără ea, probabil azi nu aș fi fost atit de curajoasă și mândră de calea grea pe care am parcurs-o. A fost greu, însă am înfruntat-o doar cu ajutorul sportului și alimentației”, povestește Nina.

Astfel, dintr-o necesitate forțată, tânăra a transormat sportul într-un ritual zilnic.

„Fac sport zilnic de la 25-45-60 de minute, depinde de timpul  pe care îl am la dispoziție. Nu ma antrenez pentru aspectul fizic. Mă antrenez pentru a mă mișca liber, pentru a dormi bine și pentru a avea energie. Îmi doresc sa fiu un exemplu. Oamenii devin mai încrezători când se simt puternici în propriul corp”, susține tânăra.

nina 4

După ce cele câteva melodii destinate dansului de dimineață și-au încheiat acordurile, Nina Balan își trece imaginar prin fața ochilor agenda cu lucruri pe care le are de făcut. Organizarea o ajută să fie responsabilă și să găsească timpul necesar pentru a fi cât se poate de activă. Când nu este la sala de sport, și nici la orele de la Universitate, face voluntariat. Deși este o persoană care își respectă propriile reguli, recunoaște că niciun regim din lume nu este suficient de convingător pentru a o face să renunțe la pâine moldovenească.

Deschide geamul, respiră adânc, apoi șoptește de parcă ar vrea să țină vorbele doar pentru ea: de cealaltă parte a fricii este libertatea…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam  cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea  prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat.  Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?