Când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

Strângi, speli, calci, gătești, muncești, iubești, ai grijă, zâmbești și dai tot ce-i mai bun din tine. Apoi, când crezi că a venit timpul să te odihnești un pic – trebuie s-o iei de la capăt. Și o iei. Și le faci iar pe toate pe rând, sau pe toate laolaltă. Îți zici că după ce adoarme copilul vei avea orele acelea doar pentru tine, la care visezi încă de săptămâna trecută.

Dar ceva nu merge după plan, cel mic adoarme mai greu decât ți-ai dorit, oboseala adunată peste zi te răpune și închizi ochii cu gândul că orele care trebuiau să fie doar ale tale vor fi și mâine acolo. Că nu ți le ia nimeni.

În toată această vâltoare a rutinei, amplificată de incertitudinea pe care o vedem la fiecare pas, de starea de frică și de îngrijorare pentru tine și pentru ai tăi, să te pierzi printre obligații e foarte ușor.

În prima săptămână de autoizolare simțeam că o iau razna. Știam că va fi greu, dar nu-mi imaginam că poate fi atât de greu. Efectiv, simțeam că nervii mei nu mai fac față presiunii, iar tendința de a învinui pe cineva, pentru a scăpa de povara de pe propriii umeri, se lovea ca nuca de perete. Pe cine să dai vina? Suntem toți în aceeași oală. Suferim cu toții, numai că la intensități diferite și în diverse moduri.

Am încetat să mai număr zilele și am realizat că pentru ce trebuie să-mi fac griji cu adevărat în perioada asta, pe lângă sănătate, este echilibrul emoțional. Starea de sănătate a minții și a sufletului. Cea mai grea definiție, cea mai râvnită stare. Pentru că noi, fără să știm de multe ori, asta căutăm în viață – echilbrul.

Putem crede că avem prea multe pe cap zilele astea, iar sănătatea emoțională nu e în topul listei de priorități, dar greșim. Anume de ea depind toate: și felul în care ne tratăm copiii, și cum interacționăm cu oamenii dragi, și cum știm să motivăm și să ne motivăm.

Pentru sănătatea mea emoțională am decis să fac în fiecare zi câte puțin. Azi, de exemplu, m-am trezit mai devreme și am stat în duș 30 de minute, până a venit Mia și mi-a bătut la ușă.

În fond, mi se pare că cea mai mare importanță o au nu acțiunile propriu zise pe care le facem pentru echilibrul nostru moral, ci faptul că acceptăm să ne gândim la el ca la o nevoie vitală. Validându-i dreptul la viață, implicit facem pași pentru a îndrepta situația.

Tu când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Bucuria de a scrie

Asta e ceea ce simt că mi-a luat perioada de autoizolare.

Săptămâna trecută am deschis în fiecare zi pagina de blog. Am încercat de fiecare dată să scriu ceva. Uneori scriam ce simțeam fix în clipa aceea, alteori scriam ce credeam că ar fi bine să se spună mai des zilele astea. Ștergeam. Închideam. Plecam.

Mă gândesc că pentru un om care, în fond, își trăiește viața scriind zilnic, să piardă bucuria de a scrie este un început de tragedie. Și nu-mi doresc asta.

Numai că orice aș pune pe foaie acum mi se pare irelevant. Lipsit de importanță.

Totuși, nu mă dau cu una cu două și voi încerca să-mi revăd atitudinea față de ce scriu și față de ce ar trebui să scriu.

Uneori avem impresia că lucrurile simple nu merită să fie spuse. Oricum, toată lumea știe despre ele, nu-i așa?

Nu-i așa.

De exemplu, o situație: eu sunt o mare amatoare de cafea. De când mă țin minte că am devenit mare și legea mi-a permis să beau cafea, am băut. Zilnic. Turnând două linguri de cafea într-un fund de cană și adăugând apă clocotită peste. Așa mi se părea mie că se bea cafeaua și nu aș fi umblat să citesc pe bloguri despre secretele unei cafele reușite.

Apoi am văzut o imagine la Capitolina, una dintre colegele mele de la Agora. Cafeaua ei arătat diferit, făcea spumă frumoasă și avea o culoare ca în reclame. Am întreba-o cum se face.

Mi-a explicat. Și știți ce? Am înțeles că vorbele ei tocmai mi-au ruinat convingerea că știu cum se face o cafea.

Am încercat și eu și mi-a ieșit. Altfel. Diferită. Mai plină de gust, de aromă.

Poate așa o fi și cu scrisul? Poate lucrurile mici, clare, neînsemnate își cer dreptul la viață?

Dacă am ajuns până aici, nu mai șterg textul și împart cu voi bucățica asta de destăinuire.

Voi ce bucurii simțiți că pierdeți în perioada asta?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.