Etichetă: copil

Super-eroi și misiuni cosmice din care nu mai vrei să revii în lumea reală

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , Lasă un comentariu

Imaginează-ți  că te trezești  într-o dimineață într-un loc cu decor de aventură, iar tu ești  un super-erou care are  o misiune specială. Nu trebuie să alergi undeva pentru a salva omenirea, nici nu trebuie să ții cont de fiecare bătaie a ceasornicului, dar nici să dormi în voie nu se poate. Un fel de independență dependentă, cum ar veni. 🙂

Acum tu, super-eroul, descoperi că brusc ai devenit dotat și cu niște super-puteri: știi să înțelegi din jumătate de scâncet ce ți se cere, să preîntâmpini cu jumătate de secundă înainte o mișcare greșită, să dormi cu o jumătate de noapte mai puțin și să fii ok cu asta…

Mai mult, în această aventură ai și un coechipier, care asemeni unui erou din desene animate pare să fie hotărât să-ți încurce ițele, să-ți dea bătăi de cap și să nu se lase până nu te epuizează cu cât mai multe misiuni  care se vor îndeplinite imediat.

Deși în mare parte funcționale, uneori super-puterile tale dau greș. Se întâmplă atunci când decizi să schimbi scutecul cu câteva secunde înaintea „furtunii” sau să-ți uiți vrei șuviță de păr liberă. Cea din urmă se transformă imediat într-o sfoară de care coechipierul tău trage cu ardoare încercându-i rezistența. 🙂

Dar asta nu e tot.  Așa cum se și cuvine, în misiunea asta cosmică, tu – super-eroul, ai și niște beneficii. Poți să te maimuțărești când vrei, cum vrei și unde vrei fără să-ți fie frică că vei fi privit cu suspiciune.

Poți să ieși zilnic la plimbare, să stai pe bancă în parc, să miroși flori, să vezi și chiar să studiezi cum înverzesc copacii. Nu e lucru puțin, credeți-mă.

De asemenea, poți să redescoperi lumea din jur, să privești cu uimire păsările, animalele și mașinile. Să te încânte până la lacrimi razele soarelui și să leșini de fericire când reușești să faci ordine și să gătești fără să fii distras.

Filmele par mai interesante, cărțile mai valoroase, iar minutele petrecute în duș – o binecuvântare. Arealul de interese se restrânge, în schimb orizonturile capătă forme și contururi greu de curprins cu puterea minții.

Dar cel mai important: nu mai ești singur. Niciodată. Pentru un super-erou este important să știe că mereu va exista cineva care să aibă nevoie de serviciile lui, nu-i așa?  Anume acest sentiment îi oferă super-eroului nostru super-puteri noi și îl face să-și îndeplinească cu dragoste misiunile.

Iar fiindcă este un personaj dedicat, super-eroul, primește și remunerare. Contul său, deschis în emoții, este suplinit cu zâmbete încă știrbe, cu priviri galeșe și cu palme moi și dolofane aruncate cu plăcere peste față sau peste ochi. 🙂

***

Da, tot despre maternitate am scris și azi. 🙂 Când eram tânără și nu aveam copii ziceam că niciodată nu voi face dintr-un bebeluș întreg Universul meu. Se pare că mai am nevoie de niște super-puteri la acest capitol. În rest, sunt om de cuvânt  🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurăm noi maternitatea, ne poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Prima răceală: primul test de rezistență, and more to come

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , Lasă un comentariu

Liniștea și pacea și armonia din casa noastră s-au făcut nevăzute într-o după amiază de miercuri, când Mia a început să tușească. Rar, ce-i drept, dar destul de insistent. Câteva ore mai târziu a început să mârâie, să se liniștească doar dacă era luată în brațe și să plângă isteric în cazul în care era pusă în pătuț. O poveste, ce să mai!

Deși m-am îngrijorat destul de tare, am zis să aștept până a doua zi, să vedem dacă îi trece. Dimineața era mai bine, râdea, se juca. De mâncat, a mâncat cu poftă, așa cum face ea de obicei. După amiază, am văzut că tusea a revenit și odată cu ea a început și nasul să-i curgă. Chiar dacă ea era destul de activă și veselă, am zis să nu risc și am mers la medic. Nu are rost să vă povestesc că la ora 3 după-masă nu am găsit niciun pediatru la policlinică. Zile scurte-n toate ziua, nu-i așa? 🙂

După ce mi-am exprimat nemulțumirea (așa cum știu eu mai bine :)) în fața doctorului de familie, s-a găsit totuși un pediatru care să ne primească.

După consultație, medicul a zis că nu e nimic grav, că a prins o viroză și că ceva preparate din plante, plus ser fiziologic și batista bebelușului la îndemână ne vor face „ca noi” în câteva zile.

Ce voiam să spun  este că prima răceală a fost de  fapt primul test de rezistență  pentru noi. Din cauza năsucului mereu înfundat, copilul e iritat, plânge non-stop!, mai ales seara, și nu poate să mănânce cum se cuvine. Evident, foamea care se instalează încet, dar sigur, îl enervează și mai mult și tocmai când credeai că s-a liniștit, începe iar să țipe și să dea din picioare, și să mârâie și să se foiască pe toate părțile.

Somnul de noapte al părinților? – Un vis. În aceste zile în care am făcut cu rândul la cărat în brațe prin toată casa, și eu, și Nicu am regretat că nu am căutat niște cursuri despre cum se doarme din picioare. Sigur trebuie să existe așa ceva, nu?

Și încă un aspect – răbdarea și frustrarea. Pe google, când dăm la căutare cuvântul „maternitate”, găsim tot felul de informații în care se povestește despre această minunată perioadă și despre toată frumusețea ei. Tot acolo, găsim mame perfecte care niciodată nu se enervează, care au răbdare cât pește în mare și care sunt capabile să fie zâmbitoare pentru bebelușul lor 24/7. Problema este că atunci când asemenea imagini se vând la scară largă, este destul de frustrant pentru celelalte mame. Pentru femeile normale, imperfecte, care plâng, care se enervează, care vor să se dea cu capul de toți pereții, care recunosc că nu-și mai pot ține copilul în brațe pentru că efectiv au mâinile amorțite. Femei care au nevoie de ajutor, și care, uneori, nu au curajul să-l ceară. Sau nu au de la cine să-l ceară.

O altă idee care le descurajează pe tinerele mămici este exemplul trecutului, scos de la naftalină de rude de cele mai multe ori:

„Ei, la voi e foaie verde. Nu trebuie să spălați pelinci, nu trebuie să munciți pe deal, aveți totul la dispoziție, și tot vă plângeți că vi-i greu”.

Știți ce zic?

În concluzie, cred că ar fi onest să recunoaștem că maternitatea e frumoasă dar e și complicată. Că există clipe înălțătoare, dar și momente grele de care nu trebuie să ne fie rușine. Pentru că vorba poetului: femeia învinge totul, apoi plânge.

Voi cum faceți față răcelilor copiilor voștri? Ce metode ați încercat și au funcționat grozav? 🙂

 

Momente de luat în viitor

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , Lasă un comentariu

Mă gândeam zilele trecute că nu prea am fotografii cu mine de când eram bebeluș. Adică nu am deloc asemenea poze. Nicu, cu tată fotograf și toate ustensilele la îndemână abia de adună vreo 4-5 imagini din bebelușia lui. Probabil că așa erau timpurile. Oamenilor nu le stătea mintea la imortalizat momente. De regulă, copiii erau fotografiați pe la matineele de la grădinițe, eventual cățărați pe scaun, sau așezați, cu un cot sprijinit de un colț de masă. Știți ce zic? 🙂

Când eram tânără și nu aveam copil, puteam să jur că atunci când voi fi mamă nu-mi voi umple telefonul cu poze de bebeluș. Nu-i voi pune imaginea pe ecranul de blocare, și mai ales nu-mi voi plictisi prietenii cu asemenea fotografii. Îmi ziceam că nu are ce să fie amuzant într-un pui de om care face havuz de stropi din laptele din gură, și nici nu e normal să le dai oamenilor din afara casei să asculte cum chiuie, țiuie, râgâie sau face pârț copilul tău. Ei bine, de unde să știu eu că tentanția de a împărți aceste emoții va fi mai mare decât dorința mea de a rămâne un om de cuvânt? 🙂

În altă ordine de idei, mi se pare grozav că noi, generația prezentului, avem posibilități nenumărate de a opri timpul. De a îngheța cele mai dragi, mai calde, mai prețioase momente.

Îmi și imaginez cum peste ani, atunci când voi fi gârbovită de bătrânețe, ușor amnezică și plictisită de revoluția tehnologică care mă va înconjura, îmi voi lua o ceașcă albă, mi-o voi umple cu cea mai delicioasă cafea, îmi voi pune ochelarii pe nas, voi scoate de la naftalină albumul cu fotografii vechi și îmi voi plăti biletul spre tinerețe. Voi răsfoi ceea ce azi numesc prezent și îmi voi retrăi viața. Dar nu oricum, ci cu cele mai fantastice, mai emoționante și mai memorabile clipe ale ei.

Până una alta, mă gândesc cum să fac ca stocul cu lucruri frumoase de care urmează să-mi amintesc să fie cât mai mare…

🙂

 

Vaccinul: unealta diavolului sau un rău necesar?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Cel puțin în familia noastră, așa s-a pus problema. Încă de pe vremea când nici măcar nu eram însărcinată. N-o să vă vină să credeți, dar uneori, un cuplu de oameni tineri, deschiși la minte, pasionați de umblătură prin lume, pot discuta și despre asemenea chestii bizare cum sunt vaccinurile.

Și cum ziceam, încă de pe atunci, eu și cu soțul meu duceam polemici deschise despre cum vom fi noi niște părinți responsabili și cum vom lua noi cele mai bune decizii pentru puiul nostru. Adevărul este că în timp ce eu mă poziționam în tabăra indecișilor, Nicu era ferm convins că vaccinul este o unealtă a diavolului.

-Înțelegi, vaccinul este creat pentru a face selecția naturală. Sigur se pune acolo un virus care odată ajuns în organism, sau îl face mai puternic, sau îl omoară. Este un fel de cod, – își argumenta poziția bărbatul meu cu o voce apăsată, propunându-și să mă convingă de adevărul lui.

Acuma, nu știu ce să zic. O fi vreo fărâmă de adevăr în ceea ce zice omul, aprig privitor de discovery și alte posturi deștepte. Eu nu am reușit să-i aduc atunci suficiente contraargumente, și am decis de comun acord să lăsăm baltă subiectul pentru o vreme.

În ce mă privește, pe toată perioada sarcinii am mai documentat tema, din cel puțin trei surse, așa cum am fost învățată la școală. 🙂

Evident, sursele deseori se cam băteau cap în cap. În timp ce Organizația Mondială a Sănătății propagă ideea imunizării, forumurile de pe Facebook povestesc istorii în care vaccinarea a adus cu ea o mulțime de complicații, iar televiziunile arată reportaje în care diverși medici și experți oferă garanții că produsele care li se injectează micuților sunt verificate și au cel mai înalt nivel de calitate și siguranță.

Așa se face că  atunci când a apărut copilul, și când s-a pus problema imunizării, m-am trezit față în față cu dilema care a devenit și mai pronunțată odată ce soțul,  orator înflăcărat altădată,  s-a potolit. Când l-am întrebat dacă ducem copilul la vaccinare, nu a sărit să zică că nu-l ducem. Dar nici nu m-a înduplecat să facem acest pas. 🙂

Bun. Iată cum am gândit eu această etapă cu mintea mea de femeie, dar și de mamă.

Din punctul meu de vedere, vaccinarea este în primul rând o responsabilitate socială. În condițiile în care peste 99,5% dintre copiii din țara noastră sunt supuși imunizării, nu am dreptul să risc.

Statisticile arată că anual, vaccinurile salvează 2,5 milioane de copii de boli care pot fi prevenite. Cel mai bun exemplu în acest sens este rujeola. Focarele acestei boli sunt din ce în ce mai pronunțate în Ucraina și în România.

Nu dau cu parul, și nu încerc să conving pe nimeni. Sănătatea copiilor noștri este cea mai importantă. Indiferent de ce zice lumea, de dogme, de sfaturi, de orice. Și eu nu am ascultat părerea nimănui atunci când a venit vorba de acest subiect. Consider că este o chestie care se calculează la rece de fiecare părinte în parte.

Dar, dintre atâtea boli care există în lumea asta, atâtea maladii care ne distrug viața și ne ruinează credința în tot ce-i bun și frumos, mie mi s-a părut normal să pot să mă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a evita măcar ceva.

Revenind, vreau să vă zic că mi-am vaccinat copilul, dar am stat cu frica în sân. O frică din aceea nouă, care te face să tremuri. În toată situația asta, am înțeles că la noi există o problemă gravă de comunicare, de informare. Nu mai știm în cine să avem încredere. Și nu ar trebui să fie așa.

Ar trebui să știm unde să căutăm o anumită informație, așa cum știm unde să mergem dacă vrem să ne facem manichiura, și în care magazin să intrăm dacă vrem să cumpărăm lapte.

Ar trebui să putem avea încrederea că medicul nostru ne va oferi cel mai bun sfat.

Blogurile, comunitățile de mame, grupurile închise și deschise, nu sunt și nici nu trebuie să fie o sursă de informare pe bune. Acolo ar trebui să găsim păreri, experiențe, sugestii.

Nu sfaturi. Nu indicații. Nu recomandări.

Voi ce părere aveți despre imunizare? Se poate trece peste?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.