Etichetă: copil

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă. 

  • Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
  • Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
  • Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
  • Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
  • Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
  • Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

 

Jurnal din autoizolare sau cum ne merg treburile între patru pereți

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , Lasă un comentariu

Fiind, în general, o persoană destul de ușernică – izolarea mi-a picat cam greu. Mai ales că încă nu mi-am revenit în totalitate după experiența concediului de îngrijire a copilului. Așa că atunci când am înțeles că trebuie să mă întorc la biroul din sufragerie, am zis câteva pipărate. În gând, că era Mia prin preajmă.

Da, acum ea e mereu prin preajmă. Vreau să zic: pe canapea, pe fotolii, sub masă, sub scaun. Pe masă, și oriunde vă mai imaginați că ar putea fi un copil de doi ani și jumătate închis într-un apartament cu O! cameră în care stăm momentan. 

1

Prima zi a fost de probă. Mă tot convingeam că nu-i mare lucru, că am mai făcut așa ceva până nu demult. În antiteză venea, însă, mârâitul continuu al domnișoarei și incapacitatea mea de a mă concentra la ce aveam de făcut. Pentru cine nu știe, când ești jurnalist – muncești cu orice ocazie, iar autoizolarea nu e o excepție. 

Zilele următoare m-au tot dat peste cap, încet-încet, așa că acum, după mai bine de o săptămână de autoizolare pot spune cu fermitate că sunt rostogolită de-a binelea.

În primul rând nu credeam că am în mine atâta răbdare. Mă surprind frumos, cum ar veni. Ca să înțelegeți și voi la ce mă refer: la fiecare două minute Mia vrea ceva și de fiecare dată – altceva. 

Măr. Apă. Pâine. Banană. Nu măr. Nu apă. Nu pâine. Nu banană.

Apă, dar nu în cana asta. În pahar. Dar nu în ACEST pahar. Cu lămâie, dar mai bine fără. 

Știți ce zic?

2

Apoi nu mă suspectam că pot să fiu bună și rea concomitent. Pentru că în ultimele luni sunt singură cu ea, sunt nevoită să o cert și să o împac cam în același timp. Și pe urmă mă mai mir de ce nu tremură când mă vede? :)) 

Gătitul. Am început să gătesc (și să mănânc) pe fon nervos. Mai ales să mănânc. De multe ori pe zi.

3

Știți care e partea mea preferată din tot acest proces? Când gătesc o oră, aștept încă vreo 15 minute să se răcească, pun în farfurie, iau tacâmurile, o invit pe domnișoară la masă, ea analizează situația și zice cu neprefăcută nepăsare – Nu.

mkjhbgvbjnAlt moment superb e acela când mă așez la laptop, încep să scriu un gând, să descifrez un sincron sau să ascult o declarație și Mia începe să mârâie că tocmai a sosit ora la care vrea ceva. Apoi se liniștește singură, dacă am suficientă tărie de caracter pentru a o ignora. Când liniștea durează mai mult de 3-5 minute, încep să-mi fac griji. Apoi realizez că oricum inevitabilul s-a întâmplat, și-mi mai aloc alte câteva clipe pentru treburile mele. Oricum va trebui să spăl, să strâng, să repar ceva … ce mai contează dacă o fac acum sau peste cinci minute?2020-03-23 19.27.36În cazurile extreme, când simt că îmi scapă controlul printre degete, îmi mut biroul pe podea, mai aproape de sursă. Bucuria ei e mare în primele minute. Sare, râde, mă trage de păr, mi se urcă în spate. O înțeleg – când nu-ți poți folosi toate cuvintele, orice metodă de comunicare e bună. Aș renunța la partea cu trasul de păr, dar nu eu decid, așa că o las baltă.2020-03-23 19.32.17Vine un moment al zilei când, ca orice doamnă, dă iama în dulap și își tocmește câte o ținută de zile mari. Uneori optează și pentru hainele mele, și nu așa, oricum, ci într-un mare fel.fefresApoi se gândește să-și manifeste talentele de pictor. Uneori pictează pe foi. De cele mai multe ori, însă, pe pereți, pe scaune, pe dulapuri, pe plapume și pe cearșafuri. Când am văzut-o că se muncește să urce pe fotoliu ca să deseneze niște mustăți unui personaj din desenele animate de la televizor, n-am mai avut nicio îndoială: dacă ies sănătoasă din această perioadă de autoizolare, înseamnă că minunile există.2020-03-23 20.02.13Totuși, deși îmi ia mulți nervi și îmi aduce multe motive de îngrijorare când mă gândesc la viitorul incert pe care îl avem în față, autoizolarea îmi oferă ceea ce acum două săptămâni părea să fie un lux: timp.

Timp pentru mine, pentru ea, pentru mine cu ea. Sigur că dacă aș putea obține și un pic de mine fără ea, m-aș declara fericită de tot, dar nu vreau să par nerecunoscătoare și mă mulțumesc și cu atât. 

A devenit foarte iubăreață și mă tem că dacă nu ar fi dat pandemia în lume aș fi fost prea grăbită pentru a observa ce frumos râde când mă vede, ce dulce vine să mă pupe și cât de multă nevoie are să fie în brațele mele.

2020-03-23 20.02.19

Poate aș fi fost prea ocupată ca să văd cum îi rămâne mic sarafanul din blugi și cum a început să se încalțe și să se îmbrace singură.

Nu știu dacă aș fi observat că știe din ce în ce mai bine să se orienteze în spațiu și că ține minte lucruri de oameni mari: să stingă lumina, să închidă ușa, să strângă jucăriile. 

Apoi m-aș fi pomenit că împart casa cu o adolescentă rebelă și m-aș fi simțit bătrână. Așa, datorită pandemiei, o să mă simt doar nebună. 🙂

***

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

 

 

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată. 

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic. 

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față. 

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați.  Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce. 

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Zece lucruri pe care le-am înțeles de când sunt mamă

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Când eram însărcinată eram foarte interesată de articolele scrise de mămici care își împărtășeau experiența maternității. Eram curioasă cum arată această etapă din perspectiva femeilor care o trăiesc la intensitate maximă. Speram să învăț câte ceva din poveștile lor, dar și să-mi diminuez sentimentul de frică și incertitudine care mă copleșea uneori. V-am mai spus că înainte de Mia nu am interacționat deloc cu alți bebeluși, iar tot ce urma să mi se întâmple ar fi fost o premieră. Sau mai bine zis o lecție practică.

Acum o privesc cum doarme liniștită și își mișcă buzele frumos conturate. Suntem împreună de 12 luni și jumătate, iar timpul care părea că se scurge atât de greu, de fapt a zburat ca vântul. M-am tot gândit în acest răstimp care au fost principalele concluzii pe care le-am făcut în primul an de când sunt mamă.  Aș fi vrut să dau peste un astfel de text atunci când eram însărcinată, sau atunci când în primele luni după naștere simțeam că puterile mi-au secat. Sunt gânduri în care cred, deși recunosc: la teorie sunt mai  bună decât la practică.

Tu ești cea mai bună mamă pentru copilul tău

Asta ar fi bine să ne-o scriem în frunte. Ce-i drept în primele luni nu stăm prea mult la oglindă, de asta mai bine s-o reținem în minte. Nimeni nu știe ce e mai bine pentru copilul tău, iar sfaturile și sugestiile venite din partea rudelor, prietenilor și pur și simplu din partea persoanelor binevoitoare trebuie să fie tratate cu lejeritate.

Copilul înseamnă mult, dar nu înseamnă totul

Da, e iubirea vieții tale, sensul pe care îl căutai în lume și omul fără de care nu poți să-ți imaginezi ziua de mâine. Totuși, copilul nu este singurul tău rost în viață. El va crește mai repede decât vei reuși tu  să numeri până la zece. Va deveni un om cu viața lui, cu planurile lui și cu  sensurile lui. Dacă îți clădești toată existența în jurul lui, s-ar putea să te pomenești într-o zi o ruină. Iubește-ți copilul mai mult decât orice pe lume, dar nu uita că lumea ta începe cu tine!

Prietenii nu te-au trădat

Nu mai primești mesaje, nu-ți mai sună telefonul, nu mai ești chemată la petreceri? Te simți trădată? Nu ai  de ce. Prietenii pe care îi aveai înainte de a deveni mamă sunt tot acolo. Nu au complotat împotriva ta și nici nu te ignoră în mod deliberat. Pur și simplu lumea lor se rotește într-un ritm diferit de al tău, iar interesele comune nu vă mai ajută să fiți la fel de uniți. Viața este un filtru. Amintește-ți de tine când făceai parte din tagma lor. Cât de interesată erai de o mămică care îți povestește mereu despre scutece, biberoane și peripețiile făcute de bebelușul ei?

Ai luat o pauză, nu ai ieșit din joc

Tot ce ți se întâmpla înainte de a apărea copilul a fost minunat. Și va mai fi. Ceea ce ți se întâmplă acum este doar o etapă. Nu ai devenit neinteresantă, nu îți pierzi din profesionalism și nici nu pui cruce pe cariera ta. Ai luat o pauză necesară, care te ajută să-ți resetezi prioritățile. De acum încolo vei ști mai bine să-ți prioritizezi interesele, timpul și banii. Nu?

Respectul se învață din primele zile de viață

Îți dorești să ai un copil educat, care îi respectă pe cei din jur? Cred că cea mai bună cale pentru a atinge scopul propus este să-i oferi puterea exemplului. Respectă-l. Nu-l forța să mănânce atunci când îți arată cu toată ființa că nu mai vrea. Nu-l impune să stea într-un loc în care vezi că nu se simte confortabil. Nu-l ignora nici pentru o clipă și încearcă să-i înțelegi ieșirile. Asta îmi propun și eu să fac, deși recunosc că pe alocuri e al naibii de dificil.

Mamele perfecte nu sunt chiar atât de ideale 

Nu există niciun fel de perfecțiune. Și foarte bine. Întotdeauna se vor găsi oameni care vor încerca să te convingă că sunt mai buni decât tine, că fac anumite lucruri mai bine, că știu mai multe. Bucură-te pentru ei. Aplaudă-i dacă simți că de asta au nevoie. Nu te forța să-ți setezi programul după al lor, nu respecta regulile impuse de ei și nici nu te blama pentru micile nereușite. Privește în urmă și vezi ce drum minunat ai parcurs împreună cu copilul tău. Oare nu e asta adevărata perfecțiune?

Când vrei să plângi – plângi

Inevitabil apar momente în care simți că nu mai ai puteri. Că vrei să renunți la tot și să o iei la fugă. Nu-ți ascunde aceste trăiri. Dă-le dreptul la viață. Te vor elibera. Te vor calma. Te vor ajuta să o iei de la capăt.

Ia-ți copilul în brațe. Nu va deveni mai alintat din cauza asta

Dacă plânge, are nevoie de tine. Eu așa simt. De aceea o iau în brațe ori de câte ori văd că își dorește asta, dar și de fiecare dată când asta e ceea ce vreau eu. Îi savurez mirosul moale și îmi vine s-o mănânc. Să facem asta cât mai des. Nu vor mai încape mult timp la pieptul nostru.

E normal să vrei să te detașezi de copil

O bună perioadă de timp mă frustra acest gând. Mă gândeam că nu e normal să simți că vrei să „scapi” pentru câteva ori de cel mic. Că sunt o mamă egoistă. Ceea ce și sunt, de fapt, dar nu despre asta e vorba aici. Înainte de a fi mamă ești om. Și ai nevoie de detașare. Am înțeles că nu e sfârșitul lumii dacă plec pentru câteva ore. Mai ales că atunci când revin dragostea este și mai mare, iar răbdarea și calmul parcă izvorăsc.

Poți combina activitățile

Da! Poți să ai grijă de copil, dar și de plăcerile tale. Maternitatea te învață că ai forțe nebunănuite și că poți activa în regim multi-tasking fără niciun fel de probleme. Așa cum poți să dai cu aspiratorul în timp ce ții bebelușul în brațe, așa cum poți să mesteci în oală în timp ce el ți se cațără în cap, exact așa poți să privești filmul preferat, sau să-ți pui pe față o mască.

Între noi fie vorba, la multe dintre lecțiile pe care le-am bifat în acest an sunt încă repetentă, dar fac tot posibilul pentru a deveni premiantă.

Voi ce ați învățat de când sunteți mame?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Zece luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , Lasă un comentariu

La zece luni lucrurile încep să scape de sub control. Noțiunea de „consens” dispare, iar compromisurile au dreptul la viață doar atunci când îi convine lui, Bebelușului. Fără nicio urmă de exagerare, timpul devine absolut relativ.

Zilele încep în cel mai bun caz la șase jumătate dimineața. „Poc”, „poc”, se aud palmele peste față. Podoaba capilară,  dacă ar fi ceva mai dură, zău că ar scârțâi sub mânuțele dolofane. De liniște nu discutăm, ea există doar în rarele minute de somn.

Luptător din fire, omulețul nu se lasă până nu te ridică din pat. Așa, pe trei sferturi adormit, îl iei în brațe și încerci să-i schițezi un zâmbet. Simțind cum îi curge victoria prin vene, începe să se frământe, să se vârcolească și să facă tot posibilul pentru a ajunge pe podea. Îi intri în voie. Îl așezi pe covor.

Încerci să faci un pas.

Nu reușești să începi mișcarea că te trezești în captivitatea acelorași mâini grăsuțe care dimineață ți-au făcut trezirea în forță. Se sprijină de piciorul tău și se aburcă. Te privește cu ochi de pisică părăsită și îți zâmbește cu subânțeles:

-Ia-mă în brațe! Nu te preface că nu înțelegi ce-ți cer! spune fața lui care emană energie prin fiecare por.

Odată ajuns sus, își amintește că are niște socoteli neterminate pe covor. Iar se frământă, iar se vaită și se vârcolește până când te convinge să-l eliberezi din strânsoarea brațelor. Scenariul se repetă de câteva ori, până se plictisește și începe să țipe.

Bucuros că măcar nu plânge, te îndrepți repede-repede spre ușă. Închizi ochii și te faci nevăzut. Fix peste trei secunde îți observă absența și începe să te caute. Dacă ai talentul de a face în baie tot ce ți-ai planificat în cele trei secunde, ești bravo. Dacă nu, asta e. E și mâine o zi. 🙂

Dejunul nu durează mult pentru că Bebelușul consideră o mare pierdere de timp statul pe scaun. Oamenii ocupați nu au timp de fleacuri precum terciul cu lapte.

Urmează plimbarea, care de cele mai multe ori se transformă într-o adevărată aventură. Dacă nu știi să conduci căruciorul cu o singură mână, să cânți „Elefantul Cici” și să faci ca tractorașul, mai bine nu te porni. N-ai nicio șansă.

Ora somnului este binecuvântarea. Am zis ora? Pardon, minutele somnului. Cam vreo 40 la număr. Suficiente pentru a umbla ca o furtună prin casă și pentru a construi ceea ce va fi dărâmat cu plăcere de către micul stăpân imediat ce se trezește.

Navigare pe internet, filme, stat la computer? O foarte bună alternativă pentru expresia: „Nu încerca marea cu degetul”. 🙂

În această goană nebună ai nevoie de niște argumente pentru a reuși să rămâi măcar parțial întreg la minte.

Totul devine mai ușor când se întoarce și-ți zâmbește cu toate gingiile.

Când își lipește năsucul de obrazul tău.

Când te caută cu privirea rătăcită.

Când încetează să plângă de îndată ce-l atingi.

Când spune: „ma-ma” sau „ta-ta”.

Când crește, iar odată cu el, crești și tu.

Și devii mai bun, mai răbdător, mai responsabil și totodată mai copil…

Grozave argumente, nu-i așa?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Tații de azi

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Îi vedem peste tot. Pot fi recunoscuți cu ușurință după licărul din privire. Înalți sau mai scunzi, blonzi sau șateni, cu mașina sau pe jos. Altădată preocupați de tatuaje, distracții și fete. Astăzi – îngrijorați  că nu vor reuși să strecoare roțile masive ale căruciorului prin crăpătura îngustă de după colț.

Puternici, serioși, siguri pe ei, se transformă în niște copii de îndată ce ajung acasă. Fața acoperită cu țepi sau proaspăt bărbierită li se alungește într-un zâmbet larg când văd că sunt așteptați la ușă. Când băiatul sau fata le sare în brațe, când le înconjoară umerii lucrați la sală cu mânuțele mici și dolofane. Când sunt strigați pe nume.

-Tata!

Toată priceperea și stăpânirea de sine devine trecut când trebuie să schimbe un scutec. Sau să liniștească un scâncet.

În parc își privesc cu atenție puiul analizându-i fiecare mișcare. Cu o tricicletă roz în mâna dreaptă și cu un pistol cu apă în stânga, oferă trecătorilor o priveliște simpatică și emoționantă.

Nu-și asumă merite, nu pretind recompense, nu se plâng că le este greu. Deși le este. Și când dorm acompaniați de plâns de bebeluș, și când sunt nevoiți să renunțe la tot soiul de planuri pentru a petrece week-end-ul în familie, și când își iau ore suplimentare la muncă pentru a câștiga mai mult.

Se târâie pe covor, imită câinele, rața, elefantul și prințesa. Pentru un zâmbet în plus joacă cucu-bau până la epuizare. Demonstrează rezistență de fier atunci când trebuie să  alerge de câteva ori pe noapte la farmacie pentru a cumpăra cel mai potrivit preparat.

Își decorează de bună voie bancheta din spate a mașinii cu păpuși, ursuleți și cuburi din plastic. Ascultă la volum maxim „Azi Grivei e mânios” și fac grimase ritmice pentru ca distracția să fie și mai copioasă.

Și când te gândești că până mai ieri nu erau decât niște puști preocupați de tautaje, de mașini sau de fete. Ori de toate odată. 🙂

Grozavi sunt tații de azi. Grozavi 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

 

Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Un comentariu

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam  cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea  prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat.  Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?