Etichetă: copii

Își ridică cu smerenie ochii și privește îndelung icoana cu ramă masivă, din lemn încrustat cu dibăcie. De după sticla proaspăt ștearsă îi zâmbește cu blândețe Maica Domnului. O fixează și ea cu privirea de parcă ar încerca să stabilească un dialog. Pentru că nu primește decât tăcere în schimb, se ridică sprijinindu-se de genunchii obosiți. E Săptămâna Mare și are atâtea de făcut…

Acum cinci ani, Maica Teodora a pășit pentru prima oară pragul mănăstirii. Spune că nu a fost niciodată prea smerită de fel. S-a îngrijit toată viața să trăiască corect, să își crească fata cu dragoste și să ofere bunătate celor din jur. Nu se califica în tagma persoanelor evlavioase, iar la biserică se întâmpla să ajungă în Noaptea Învierii, în cel mai bun caz.

„Cam așa cum sunt majoritatea oamenilor. Din păcate, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când avem un necaz. Chiar și ateiștii convinși atunci când ajung în momente grele, se gândesc la o forță divină”, spune călugărița, pășind agale pe un trotuar pavat cu pietre de toate mărimile.

Soarta a fost destul de exigentă cu ea. După ce a lucrat ani de zile în contabilitatea unei întreprinderi din Chișinău, s-a pomenit într-o bună zi fără un loc de muncă:

„Șeful a insitat să semnez un contract  care m-ar fi dus direct la pușcărie. Eram conștientă de asta și nu am vrut să risc. Fără prea multe explicații, am fost rugată să plec”.

Greutățile nu s-au oprit aici. În urma unui conflict cu fiica și cu ginerele, femeia a fost nevoită să plece și din apartamentul pentru care a muncit toată viața:

„În fiecare zi erau conflicte. Nu îmi ziceau nimic direct, dar simțeam că sunt nemulțumiți de faptul că nu lucrez și nu pot să contribui la achitarea facturilor. Cum nici fiica nu avea un loc de muncă în perioada aceea, ginerele ne întreținea pe toți. Când am întrebat-o pe fata mea dacă îi încurc, am citit în ochii ei un răspuns pozivit. A doua zi le-am spus că plec de acasă, și ei nu m-au reținut”.

Zâmbește amar. Se oprește și mângâie ramurile golașe ale unui copac de nuc. A plecat de acasă cu intenția de a merge peste hotare la muncă. S-a refugiat pentru o perioadă la una dintre puținele prietene care îi mai rămăseseră.

„De acolo a început totul. În fiecare zi prietena mea avea tot felul de oaspeți cu care consuma mult alcool. La început eram doar spectator la ceea se se petrecea acolo, apoi am căzut în ispită. Toată viața am judecat persoanele care umblau bete pe drumuri. Niciodată nu m-am gândit că voi deveni și eu una dintre ele. În câteva luni, băutura mi-a luat mințile. Pentru vin eram în stare să fac multe lucruri”, spune femeia.

Își amintește că într-o dimineață s-a dus să-și vadă nepoțelul, la grădiniță:

„ Îl așteptam la poartă, iar el a trecut pe lângă mine și nu m-a  recunoscut. Mi-au dat lacrimile. M-am dus acasă la prietena care mă găzduia, m-am privit în oglindă și am rămas îngrozită de ceea în ce mă transformasem. Atunci am decis că nu mai beau”.

Când am început să refuz paharele care mi se propuneau, toți râdeau și-mi ziceau:

„Du-te la mănăstire. Călugărește-te”.

…

Maica Teodora este o femeie robustă, cu o față calmă, resemnată, care exprimă bunătate. Își amintește că a făcut tot posibilul să ajungă să slujească la o mănăstire. A apelat la un primar cunoscut, care la rândul lui a pus o vorbă bună pe lângă stareța mănăstirii. Se întâmpla în 2013, iar de atunci viața i s-a schimbat în mod radical.

„Aș fi ipocrită să spun că am fost mânată de cine știe ce credință. Aveam nevoie de un loc în care să mă adăpostesc, să găsesc o bucată de pâine și nu în ultimul rând să găsesc liniște și împăcare. Și dacă un pat și o felie de pâine am găsit repede, cu împăcarea sufletească a fost mai greu”, povestește Maica Teodora.

Se așează pe o bancă din scânduri nevopsite încă. Își împreunează mâinile în poală și tace îndelung măsurând apusul cu privirea. După care continuă:

„Cu timpul lucrurile au început să  se așeze. Nu  degeaba se zice că omul are o calitate deosebită de a se adapta la orice situație. Aici, la mănăstire am găsit strictețe, un orar bine pus la punct, multă rugăciune dar și multă smerenie și putere de iertare. Am început să cercetez lumea din jur prin ochii maicilor care mă înconjurau. Deși mergeam la slujbe și știam pe de rost toate rugăciunile, în suflet mă simțeam păcătoasă. Pentru că nu îmi descoperisem adevărata credință. Acum, când privesc în urmă pot să spun că eu mi-am cultivat dragostea de Dumnezeu”.

Fiind în Săptămâna Patimilor, am întrebat-o pe Maica Teodora ce părere are despre modul în care este percepută credința în societatea noastră.

„Religia a devenit o monedă de schimb. Credința însă, e cu totul altceva. Nu toți cei care merg la biserică sunt credincioși, la fel cum nu toți credincioșii adevărați sărută icoanele. Credința vine din suflet. Te face să fii un om mai bun, să vrei să îi ajuți pe cei mai slabi ca tine, să fii modest, să eviți să judeci fără a cunoaște. Odată sădită acolo, în inimă, credința te înalță. Multe popoare au Dumnezei diferiți. Unii se roagă la Buddha, alții la Iehova, dar toți sunt uniți de aceeași credință”, spune femeia mângâindu-și cu degetele lungi straiele negre.

Spune că nu are regrete, și că tot ce-și dorește de la viață este sănătate.

„Nu are rost să regret. Oricum nu mai pot schimba nimic. Desigur, îmi pare rău că am judecat de multe ori oamenii fără să le cunosc durerile, că am fost slabă și am căzut în ispite de tot felul, că nu am trăit mai mult pentru sufletul meu. Dar acum mă simt împăcată. Uneori, de sărbători, mă gândesc că sunt singură pe lume, și parcă aș vrea să stau și eu la masă alături de cei dragi. Apoi îmi amintesc că am ales să-mi schimb viața. Mă rog, privesc spre cer și simt cum în suflet se așează liniștea”, mărturisește Maica Teodora.

A evitat să-mi spună în ce relații a rămas cu fiica sa. Păstrează, însă, cu sfințenie o fotografie de-a nepoțelului David.

„E băiat mare acum. Anul acesta s-a dus în clasa a doua”, spune femeia cu mândrie vădită în glas. 

O privesc cum se duce agale pe cărărușa pavată. Deși are ochii plini de tristețe, făptura ei întreagă exprimă liniște și pace. Îmi amintesc că am uitat să o întreb care este, în viziunea ei, cel mai important lucru în viață:

„Să trăiești. Asta este cel mai important. Atâta timp cât respiri și ești sănătos, totul se poate repara. Nu există greutăți prea mari, există credință prea puțină. Cei care nu cred în Dumnezeu, să creadă în ei înșiși. E și asta un fel de credință, pentru că în fiecare suflet din lumea asta mare se ascunde lumina. Important este să ai răbdare să o cauți”…