Zece ținute complete pentru care nu am cheltuit mai mult de 50 de lei

Copiii anilor 90 știu foarte bine care este prețul unei haine noi. Cele mai multe dintre hainele pe care le îmbrăcam la școală fie ne reveneau prin moștenire, fie erau cu câteva mărimi mai mari pentru a ne sluji pentru cât mai multă vreme. Țin minte și acum cum mama îmi spăla pantalonii de înadată ce intram în casă și îi punea la uscat pe sobă, ca să-i pot lua a doua zi de parcă ar fi fost noi.

Nu-mi place să dau mulți bani pe haine, dar îmi doresc să port haine frumoase. În studenție acesta mi se părea un mare paradox. Aveam 300 de lei cu care trebuia să trăiesc o lună. Nu mă ducea capul cum aș putea să împart această sumă fabuloasă între taxa la troleibuz, mâncare, ieșiri în oraș și vreo haină frumoasă. Apoi, într-o zi de decembrie, Veronica  – una dintre colegele de facultate care mi-a devenit ulterior o bună confidentă și un reper de inspirație m-a dus la o piață second-hand și mi-a dezvăluit toate secretele acestei lumi.

Azi, câștig mai mult de 300 de lei pe lună și aș putea să-mi cumpăr hainele care îmi plac. Ceea ce și fac. Numai că banii munciți se cheltuie mai greu, iar informația din mintea mea care îmi tot spune că se pot face lucruri interesante cu bani puțini nu mă lasă să-mi fac de cap. Deseori sunt întrebată de unde mi-am luat cămașa, sacoul, blugii, pantalonii clasici. Oamenii din anturajul meu știu deja că răspunsul este de fiecare dată același.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, o să vă dau zece exemple de ținute complete pentru care nu am cheluit mai mult de 50 de lei.

Ținută de zece lei. 

photo_2020-02-22 16.06.51

Rochia a costat zece lei.

Am găsit-o într-o grămadă de haine, pe o masă șchioapă de un picior. Am ezitat înainte de a o lua pentru că nu știam dacă aș avea unde să o port. Apoi am găsit metode potrivite pentru a o putea purta oriunde:

rosie

Ținută de 15 lei. 

2020-02-22 16.15.42

Bluza este, de fapt,  o cămașă îmbrăcată cu spatele în față. A costat cinci lei. Am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut mult culoarea, dar știam din start că la felul în care arată din față nu o voi purta. Apoi am încercat să o îmbrac altfel:

2020-02-22 16.17.57

Pe pantalonii negri din prima poză am dat 10 lei. La fel și pe blugii din a doua fotografie.

Ținută de 40 de lei.

Aici m-am cheltuit un pic. :))

Puloverul a costat 10 lei. Blugii – 10 lei. Paltonul l-am luat cu vreo patru ani în urmă și a făcut 20 de lei.

2020-02-22 16.19.25

Ținută de 20 de lei.

Atât a costat această rochie pe care am luat-o în mare grabă după ce am înțeles că rochia cu care intenționam să mă îmbrac la un eveniment de familie nu mă avantaja deloc. Eram în perioada când alăptam și aveam nevoie de ceva simplu, care să aibă nasturi sau fermoar în față.

2020-02-22 16.22.55

Ținută de 35 de lei.

Blugii au costat 10 lei, ca de obicei. Pe geaca galbenă am dat 20 de lei și m-a cucerit și prin culoare, dar și prin modelul de tip anii 90. Batista de la gât a făcut 5 lei și am cumpărat-o cu gândul că ar arăta bine cu geaca. Ulterior, am refolosit-o în tot felul de alte ținute și acum o inserez și în fotografiile pe care i le fac Miei.

2020-02-22 16.24.56

Ținută de 50 de lei.

Pălăria costa inițial 25 de lei, dar am luat-o cu 15, la intenția vânzătorului. 🙂 Fularul a costat cinci lei. Paltonul e cel din poza de mai sus și am dat pe el 20 de lei. Blugii negri – 10 lei.

2020-02-22 16.27.38

Ținută de 20 de lei.

La nunta unor prieteni de familie am îmbrăcat o rochie pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin – 20 de lei. Am zărit-o într-o cutie cu multe haine, m-a atras printul, iar ulterior și întreg modelul ei.

2020-02-22 16.30.21

Ținută de 30 de lei.

Sacoul a costat 10 lei. Pantalonii – cinci lei. Bluza albă cu gât – 10 lei. Batista de la gât – cinci lei.

2020-02-22 16.32.06

Ținută de 20 de lei.

Rochia asta am luat-o vara trecută, cu o zi înainte de nunta prietenei mele Nastea. Și ea a fost luată în grabă și tot după ideea că mi-ar fi ușor să alăptez în ea.

2020-02-22 16.34.12

Recent, aflându-mă în pană de idei cu ce să mă îmbrac la un eveniment, am readaptat-o și am purtat-o așa:

86710929_3049030545131484_3243388091657879552_n

Ținută de 25 de lei.

Piesele au fost cumpărate în ani diferiți. Blugii au costat 10 lei. Erau evazați și nu-mi stătea deloc bine în ei. I-am refăcut și au fost buni de purtat. Cămașa a costat 10 lei, iar pentru puloverul în dungi am plătit cinci lei.

2020-02-22 16.37.01

Până la urmă, frumusețea în ochii celui care privește, iar hainele, indiferent de cât de scumpe și de frumoase sunt, ne plictisesc mai devreme sau mai târziu.

Voi ce ziceți, haina îl facem pe om?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

Cum arată serile noastre când lucrez de acasă?

Iaca stau eu așa, cu laptopul pe brațe, și încerc să deslușesc literele de pe tastatură printre cele două picioare ale Miei care atârnă, ca două macaroane pe fruntea mea.

Asta după ce s-a așezat cu fundul pe creștetul meu și a bălăbănit din safaladele grăsuțe în timp ce se sprijinea cu o mână grăsuleană de cocul meu. Că, vorba aceea, fiecare cu cocul lui…

Încerc să termin o știre. Scriu o literă și aud că de acolo, din vârful capului, cere apă. Voi știți de câte ori cere ea apă într-o zi? Pun pariu că niciun copil din Africa nu este atât de însetat cum este fata mea atunci când vede că am de lucru.

Revin. Mai scriu o propoziție. Când să pun punctul – mârâie, semn că i s-a făcut foame. O așez la masă, îi pun bavețica, încălzesc supa, pun în farfurie, adaug smântână, tai pâine, potrivesc să nu fie fierbinte. Scot lingura din sertar, i-o așez în față. Vreau să mă pornesc după laptop, ea stă neclintită.

-Mânâncă!, zic.

Dă negativ din cap și împinge farfuria.

Ooook.

Îi scot bavețica, strâng supa, pun pâinea la loc, o cobor cu picioarele pe pământ.

Liniște.

Revin la știrea mea. Am uitat de unde a pornit, așa că mai citesc odată. Ajung la ultimul punct și dau un search pe google pentru un background. Îl găsesc și-l ajustez în corpul știrii.

Apă! Apă. Apă?, aud de la picioarele mele.

Îi întind sticla. Bea o gură. Închide sticla. Deschide sticla. Încă o gură. Închide sticla.

Am publicat știrea, caut alta.

O văd că vine. Se apropie de mine, mă privește liniștită. O mângâi pe creștet, poate-poate va vrea să stea liniștită câteva clipe. Pare să coopereze. Se ridică încetișor și se îndreaptă spre umerii mei. Pune un picior, apoi altul și ajunge iar, de unde a pornit, în cap.

Apoi se apleacă, și mă pupă apăsat, de acolo, de sus.

Nu a făcut nimic special, doar mi-a amintit cele trei miliarde de motive pentru care merită să trăiești, să lupți, să speri și să iubești.

Noapte bună! 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Unde este limita?

Una dintre tendințele educației moderne este să reducă la zero practicile pe care le aplicau părinții noștri cu noi și să dea curs noilor valori care se promovează la greu la televizor, pe internet și în cărți scrise de oameni deștepți.

Așa se face că părinții nu mai pot să spună cu mâna pe inimă că aplică interdicții față de copilul lor, că îl ceartă pentru că a desenat cu mâinile murdare pe pereți și că îi vine să urle când cel mic se târăște pe jos și linge tălpile de la pantofi.

Acum, să fim serioși. Chiar așa?

Copiii nu au de unde să știe ce este bine și ce e rău, așa cum nu au cum să facă o diferență clară între lucrurile permise și cele interzise.

Da, interzise. Există lucruri interzise pe lumea asta. Așa cum pentru noi, ca adulți există limite pe care le respectăm chiar dacă nu ne place. De exemplu nu avem voie să lăsăm pungile cu gunoi în fața ușii de la bloc. Dar poate ne-ar plăcea să nu mai fim nevoiți să le ducem la tomberon, să deschidem capacul, să le ticsim peste tonele de deșeuri deja adunate și să riscăm să ne trezim și cu vreo pisică în față. Nu considerăm că ni se încalcă drepturile când știm de această obligație și nici nu ne temem că am putea rămâne traumatizați pe viață.

Atunci de ce copiilor le este permis să se tolănească pe trotuare, să se dea cu capul de pereți și să scoată limba de un cot țipând ca în junglă dacă nu i se îndeplinește o dorință?

De ce punem asta pe seama personalității care tocmai în acele clipe se manifestă? De ce încuviințăm un asemenea comportament?

Picii sunt extrem de deștepți, indiferent de vârsta pe care o au. Ei urmăresc și analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare reacție pe care o avem. Orice acțiune de a lor este o premieră, iar dacă va deveni sau nu un obicei de noi depinde.

Dacă odată va face scandal în public pentru a obține un anumit obiect și va vedea că ai reacționat pozitiv la isprava sa, o va repeta neapărat și a doua oară. Pentru că din reacția ta el a înțeles că e în ordine să facă asta. Altfel l-ai fi apostrofat, nu?

Acum să ne înțelegem: nu consider că trebuie să le punem interdicții la tot pasul și nici să stăm în calea lor spre descoperirea universului. Doar să nu exagerăm.

Nu de alta, dar mă îngrozește ceea ce văd la terenurile de joacă, în parcuri și la magazin. Nu am idee ce nu facem bine și unde anume greșim, dar sunt convinsă că niște limite nu strică. Mai ales că trăim într-o societate care și fără ajutorul nostru va șterge toate informațiile primite de acasă.

Se pare, totuși, că părinții noștri făceau bine unele lucruri. Deci nu chiar toate aspectele educației primite în copilărie ar trebui aruncate la groapa de gunoi.

Voi ce ziceți?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Încetarea alăptării sau cum apare iubirea când dispare sânul

De luni încep. Nu, hai de joi. Cel mai bine să las iarna să treacă. Ei, vine Paștele, mama zice că-i post. După sărbători.

Dacă începerea procesului de alăptare a fost cumva condiționată de un factor extern care se trezea de zece ori pe noapte pentru a-și face plinul, înțărcarea s-a dovedit a fi o piatră de rezistență.

După ce Mia a trecut de vârsta de un an mi-am propus să renunț la mesele de sân pe care i le ofeream. Am început-o treptat, ca o femeie informată ce sunt.

Inițial am eliminat din peisaj mesele de zi. Oricum intenționam să revin la muncă, în plus era foarte deranjant să ieșim pe undeva și să fiu trasă pe dreapta ori de câte ori simțea domnișoara nevoie de alintare.

Experimentul a luat foc din prima. Mia s-a dat puțin în spectacol, dar a renunțat ușor, consolându-se cu preferatele ei supe de legume, cu iaurt și cu fructe.

Următorul pas urma să fie scoaterea meselor pe rând. Am încercat de câteva ori, dar am dat chix de fiecare dată. Pentru că fata mea știe să-și susțină punctul de vedere și merge până în pânzele albe pentru a obține ceea ce dorește, dar și pentru că n-am eu atâta răbdare câtă perseverență are ea.

Așa că după alte opt luni de tentative nereușite le-am dat toate pe una și am făcut-o. Brusc. Pur și simplu nu i-am mai oferit sânul.

În prima noapte a adormit relativ greu. S-a trezit de 3 ori și a făcut câte un scandal teribil. După mult plâns, dat din picioare și isterie – adormea. Până la următoarea repriză.

Dimineața se trezea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de treburile ei importante. Cum venea seara, își amintea de dorul ei și umbla ca o obsedată cu ochii închiși și gura deschisă în speranța că poate-poate îi va curge vreo licoare acolo. Și a doua noapte s-a soldat cu multe țipete și lacrimi, dar parcă deja mai potolite erau pornirile. 

Așa a ținut-o o săptămână. Nu pot să zic că am regretat vreo clipă situația pe care am declanșat-o. Pentru că știam că e momentul potrivit. 

Nici pentru mine nu a fost ușor. Laptele care nu mai era mâncat de copil nu a dispărut ca prin minune și a lăsat urme profunde de durere în corpul meu.  Dar despre asta, poate într-un viitor articol.

După cele șapte zile de chin a urmat fericirea. Pură și absolută.

Nopți întregi de somn. Pentru că este foarte categorică de fel, Mia a refuzat din start să bea apă noaptea. De lapte în sticluță nici vorbă nu putea fi.

Astfel, după ce și-a trăit durerea interioară, a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix și a început să doarmă. Se trezește doar dacă îi este răcoare, dar adoarme la loc de îndată ce este încălzită, pupată și îmbrățișată.

Al doilea aspect al mulțumirii mele de mamă are legătură cu faptul că de când a dispărut sânul a apărut iubirea. Afecțiunea. Acum știu și simt că nu vine la mine în brațe pentru că vrea lapte, ci pentru că îmi vrea atenția și iubirea.

Este un sentiment înălțător care explică într-un mare fel de ce de atâția și atâția ani femeile decis să facă copii și să devină mame…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Mama e și ea femeie. Știați?

Zilele trecute o colegă de la birou zicea că urmează să-și viziteze o prietenă care a devenit mamă acum câteva luni. Pentru că, deocamdată, colega de care vă povestesc nu are copii, întreba cu ce daruri ar fi frumos să meargă în ospeție.

Răspunsurile au răsărit imediat, din toate părțile: bavețică, lingurițe, platouri secționate, borcănașe cu piureuri. Altfel spus, tot felul de chițibușuri de care ar avea nevoie copilul.

Nu mama.

Am observat că din momentul în care naște un copil, de cele mai multe ori, femeia încetează să mai fie percepută de cei din jur ca personalitate aparte. Separată de copil, adică.

Și cumva, mamele încep să se obișnuiască să primească mereu în dar jucării, zornăitoare, inele pentru dentiție și tot felul de elemente asemănătoare.

Și zâmbesc.

Și spun mulțumesc.

Pentru că sunt bine crescute.

Nu pentru că le place.

În realitate, aceste femei își doresc să fie percepute, măcar uneori, altfel decât la pachet cu cel mic.

Își doresc să primească mici atenții care le sunt destinate exclusiv lor.

S-ar bucura nespus dacă cei care le bat la ușă pentru a le giugiuli puiul ar veni nu cu jucării ci cu o cafea, de exemplu. Și i-ar propune să meargă în parc, unde ar putea să stea pe o bancă, să savureze băutura și să se relaxeze.

Cinci minute.

Sau dacă ar primi așa, pe neașteptate, o cremă pentru mâini. Aveți idee câtă veselă spală o mamă care nu face nimic în timp ce se află în concediu?

Sau de câte ori pe zi spală fundulețul bebelușului?

Sau câte covoare și pardoseli freacă încercând să potolească debandada pe care o lasă în urma lor cei mici?

Dorința de a primi atenția pe care o merită, de altfel, nu le face pe femei să fie mai puțin mame. Nici nu le transformă în niște egoiste degenerate care nu-și iubesc copiii.

Serios.

Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, e ca și cum ați avea o mașină la care țineți mult, și din momentul în care ați achiziționat-o ați primi de fiecare dată în dar lavete pentru șters geamurile, odorizante și ustensile pentru curățat parbrizul…

În altă ordine de idei, mamele blânde, dulci, grijulii și puternice sunt și ele femei.

Știați?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Diferite, dar la fel. Opt lucruri pe care le au în comun toate mamele din lume

Blonde sau brunete, înalte sau minione, trase ca prin inel sau ceva mai pufoșele, vesele sau posomorâte, sociabile sau timide. Gândim diferit, ne propunem diverse lucruri și sperăm să atingem tot felul de apogeuri. Încercăm să facem totul ca la carte, dar ne mai și lăsăm duse de val. Totuși, există lucruri care ne unesc, ne solidarizează și ne fac să ne punem aceleași întrebări: copiii noștri.

Asta, dar și faptul că ne trăim maternitatea însoțite de aceleași zile fără chef, de aceleași emoții care nu ne lasă să respirăm și de aceeași sete nesfârșită de somn, de timp liber, de intimitate.

Mai jos am să scriu care sunt în viziunea mea cele opt  lucruri care trag semne de egalitate între toate mamele lumii.

Zile proaste

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.37.54

Deși încercăm să fim pozitive, să gândim la rece și să planificăm în detaliu planul de acțiune pentru următoarele 24 de ore, deseori ni se întâmplă să dăm cu oiștea-n gard. Știți clipele acelea în care ai vărsat cafeaua peste albiturile proaspăt schimbate? Sau când ai scăpat prea multă sare în borșul pregătit pentru prânz? Sunt doar câteva dintre detaliile care îți prevestesc o zi proastă. Nu face să ne dăm de ceasul morții, însă. La fel ca și zilele bune, cele proaste fac parte din viață și din maternitate. Când vedem că se întrece gluma ne calmăm cu ideea că trece și asta. Pentru că la urma urmei, toate trec.

Copii capricioși

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.42.05

Chiar și cele mai exemplare mame, cu cele mai bune tactici de educație sunt nevoite să înfrunte capriciile copiilor. Fie că o fac din oboseală, din plictiseală sau din dorința de a se poziționa și mai mult în centrul universului, picii știu cum să capteze toată atenția și să-și transforme mamele în ostatice emoționale. Când îți simți nervii întinși ca o strună, amintește-ți că nu ești singură: mii de femei trec în aceste clipe prin aceeași experiență ca și tine.

Sentimentul de vinovăție

Captură de ecran din 2019.04.30 la 15.44.05

Dacă petreci foarte mult cu puiul tău – te simți vinovată că nu-l lași să fie independent și că nu te dezvolți pe plan profesional. Dacă alegi să îți dezvolți cariera în paralel – simți o vină apăsătoare pentru faptul că nu îi acorzi destulă atenție copilului. Când iei  pauze, când nu reușești, când e bolnav, când nu se comportă așa cum ai vrea, când e supărat. Toate aceste situații ne fac să ne simțim vinovate. Pentru a scăpa de această povară imaginară ar trebui să începem să ne oferim mai multă susținere. Pentru noi, dar și pentru mamele din anturajul nostru. O vorbă bună nu ne costă nimic, dar poate fi un punct de sprijin neașteptat și atât de necesar.

Dezordinea din casă

Overwhelmed exhausted tired of cleaning

Este aproape imposibil să îți menții casa într-o permanentă ordine dacă ai unul sau mai mulți copii mici. Totuși, ceea ce trebuie să știm este că jucăriile care răsar în fiecare dimineață ca ciupercile după ploaie nu ne fac să fim niște mame mai rele, la fel cum vasele care se adună pe parcursul zile în chiuvetă nu ne retrage statutul de gospodine. Noi știm mai bine decât oricine că în fiecare zi încercăm să fim cea mai bună versiune pe care o putem obține. Și dacă azi nu ne-a reușit, mai încercăm și mâine.

Sentimentele de dezamăgire

relationship-disappointment

Avem zile (sau chiar săptămâni) în care simțim că am obosit de această aventură numită „maternitate” . De prea puține ori spunem asta cu voce tare, dar nu e un secret în faptul că este obositor să fii mamă. Dacă ești acasă toată ziua, ai o mie de lucruri de făcut, o mie de griji și tot atâtea responsabilități. Dacă mergi la muncă – de asemenea. Avem clipe în care tot ce ne dorim este un pic de liniște, un pic de intimitate. Mergem pe o cale care ne determină deseori să punem grijile altora în prim plan, iar asta poate fi foarte obositor.

Senzația de inferioritate

inferior

Într-o lume plină de perfecțiune demonstrativă, e destul de greu să nu te simți inferioară. Să fim sincere, cu toate avem în lista de repere mame pe care le admirăm pe ascuns și la nivelul cărora am vrea să ajungem dintr-un motiv sau altul. Totuși, chiar și acele femei au uneori momente în care se simt mai prejos decât alte exemple, care de la distanță par și mai perfecte. Cu toții avem plusuri și minusuri. Singura cale de a ne menține echilibrul emoțional este să ne acceptăm cu bune și cu rele și să învățăm să ne iubim viața așa cum este ea.

Nevoia de ajutor

mother

Cum ar fi dacă atunci când vedem o mamă alături de copiii ei pe stradă, la cumpărături sau prin parc, i-am zâmbi și i-am spune că e grozavă? Că e minunat ceea ce face. Nu îi vom ușura misiunea, dar îi vom oferi o mână invizibilă de ajutor. De susținere. De încredere.

Iubirea necondiționată

love

În pofida zilelor trăit la intensitate maximă și a nopților fără somn. În pofida momentelor grele și a îndoielilor veșnice. În pofida fricilor și a viselor care au rămas neîndeplinite, cel mai important lucru pe care îl au în comun toate mamele din Univers ține de iubirea necondiționată și nesfârșită pentru copiii lor.

Dar voi, dragi mame, ce credeți avem toate în comun?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Da, sunt o mamă care lucrează

Haideți să vorbim un pic despre asta.

Cea mai frecventă întrebare care mi s-a pus tot timpul de când am devenit mamă are legătură cu munca mea. Cu faptul că nu am avut un concediu de maternitate pe bune și că m-am tot foit printre scutece, jucării, știri, reportaje și blog.

Aș minți dacă aș spune că decizia de a-mi continua munca la zi într-o redacție de știri a fost foarte asumată și gândită. Mai degrabă la baza hotărârii a stat un mix format dintr-o mare pasiune față de ceea ce făceam înainte de sarcină și o mare frică de a nu fi în totalitate dependentă financiar.

Țin minte că eram în ultimele zile de graviditate și primisem un apel cu o ofertă de muncă. Acceptasem fără să mă gândesc că planurile ar putea să se schimbe odată cu venirea pe lume a copilului. 

Sigur că în momentul în care am devenit mamă unele lucruri și-au pierdut din importanță, iar în primele două luni abia dacă reușeam să-mi dau seama pe ce lume trăiesc. Despre ce fel de muncă putea fi vorba în aceste condiții?

Am renunțat temporar la idee și am încercat să fiu mamă full-time.

Două luni mai târziu…

Am început să lucrez în program part-time când Mia făcuse două luni. Îmi amintesc acum de acele momente și mă îndoiesc grozav de întregimea minții mele. De multe ori zilele mele arătau așa: o creatură în pijama, nespălată și nepieptănată cu un bebeluș care veșnic vrea să fie alăptat, cu un laptop pe brațe, căști în urechi și știri. 

Până când se termina oficial tura de lucru – nu tu mâncare, nu tu băutură, nu tu dus la baie. Și nu e vorba aici de hărnicie sau altruism – pur și simplu uitam de aceste necesități. 

A fost ușor?

A fost ( și este încă) al naibii de greu. Nu recomand nimănui să se aventureze în așa hal. Au fost multe momente în care simțeam că nu fac față, clipe în care mă simțeam depășită de situație. Apoi alte momente de auto-mulțumire. Mai rare, ce-i drept, dar au fost. 

Reacțiile celor din jur

Dacă aveți impresia că am fost vreo clipă admirată sau aplaudată de alte mame sau de oamenii străini care auzeau că lucrez – vă înșelați. Nu există așa ceva. Cred că mai degrabă am fost judecată și catalogată drept o mamă nu chiar bună. Mai ales în primele luni, evitam să spun cuiva că am revenit la muncă. 

-Dar bebelușul? – răsuna imediat întrebarea plină de compătimire față de sărmanul pui de om care, pe semne, a fost lăsat singur și flămând pe o margine de drum. 

În viziunea comună o mamă bună poate fi doar acea mamă care își dedică tot timpul copilului ei. Și eu cred așa, de fapt. 

Totuși, privindu-mi fetița nu pot spune că sunt o mamă chiar așa de rea. 

Regrete?

Au fost multe momente în care Mia voia să se joace, să se alinte, să o țin în brațe, iar eu nu am putut să-i îndeplinesc dorința. Nu în momentul acela. Peste zece minute, poate peste o oră. Acelea au fost clipele în care mă simțeam îngrozitor. Pentru că deși eram lângă ea, nu eram.

Apoi clipele în care îi ziceam să stea cuminte pentru că aveam eu ceva de făcut. Când de fapt tot ce trebuia eu cu adevărat să fac era să o iubesc pe ea.

Concluzia?

Dacă ești o mamă care alege să nu facă nicio pauză în carieră – ești o mamă ok. 

Dacă ești o mamă care alegi să-ți savurezi concendiul de maternitate – ești o mamă ok.

Nu e nimic greșit în ideea de ați urma propriile vise, dacă știi cum să le combini cu realitățile din viața ta. 

Totuși, ce am învățat eu din toată povestea asta este că cei care au inventat noțiunea de concediu de maternitate, nu au făcut acest lucru în zadar. 

Tu ce părere ai despre concendiul de maternitate? Îl dedicăm în totalitate copiilor sau mixăm activitățile?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Asta este una dintre întrebările pe care o aud frecvent în ultimul timp. Fie că vin de la magazin, fie că sunt la plimbare, neapărat se va găsi câte un trecător care să-și ridice sprânceana și să mă întrebe zeflemitor:

-De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Eu cu Mia nu am vorbit niciodată pe tonuri speciale, nu i-am atribuit diminutive și nu am preluat în vocabularul nostru excesul de dulcegării. Când mi-e tare-tare dragă, pot să-i spun: iubire. 

Când mă scoate cu totul din sărite, îi spun că este obraznică.

În rest discut cu ea așa cum aș discuta cu oricare altă persoană adultă din jurul meu. O întreb dacă vrea ceva, o rog să-mi dea ceea ce are în mână și îi sugerez să meargă pe partea curată a trotuarului.

Într-o zi ieșeam de la magazin și Mia a insistat să-i cumpăr unul dintre biscuiții ei preferați. Imediat cum l-am luat de pe raft,  l-a privatizat și îl strângea cu pasiune între degetețele. În timp ce coboram scările, îi zic:

-Vrei, te rog frumos, să-mi dai mie biscuitele? Îl păstrez pentru tine și îl vom mânca acasă, când nu vei avea haină groasă și vei avea unde să speli mânuțele.

Un domn care pe semne că aștepta pe cineva, auzind o parte din rugămintea mea a râs zgomotos, apoi a zis cu multă ironie:

-Daaaa. Că ea precis înțelege ce-i spui tu.

-Sigur că înțelege! am rispostat eu. 

Pentru a confirma ipoteza, Mia mi-a întins desertul.  Și nu a fost pentru prima oară când face asta.

Altădată ne întorceam din parc. Ea tocmai prinsese ideea că picioarele o pot duce acolo unde-și dorește dacă știe să le gestioneze corect și profita din plin de noua descoperire. Fără frică alerga pe trotuar și tot fără frică se avânta spre partea carosabilă unde mașinile mergeau într-o veselie pe ambele sensuri.

I-am zis atunci:

-Te rog să fii un pic mai atentă și să nu treci de trotuar. Pe drum merg mașinile și este periculos.

O doamnă care mergea în spatele nostru, a grăbit pasul și ajungând în rând cu mine, spune:

-Iauti, vorbești cu dânsa de parcă ar fi un om mare. Crezi că ea te înțelege?

Acum vin și mă întreb: de ce oamenii au impresia că un limbaj plin de diminutive, pițigăiat și îndulcit ajunge mai ușor la creierul copilului, iar un discurs firesc – nu?

Nu am nimic împotriva părinților care își alintă copiii, inclusiv, prin metode verbale. Mi se pare o dovadă de iubire și un soi de sensibilitate aparte.

Totuși, nu tuturor oamenilor le este apropiată această metodă.

Cred cu tărie că iubirea are mii și mii de forme, și e păcat să nu le alegem pe acelea dintre ele în care chiar ne regăsim.

Fiecare decizie a fiecărui părinte în raport cu modul în care își crește și educă piciul este una corectă.

Totuși, ce-ar fi să avem mai multă încredere în capacitățile de înțelegere și cunoaștere ale copiilor noștri? 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

Și cu obligațiile ce facem?

Se cațară cu picioarele pe pernă, bate cu pumnii în canapea, mă scrutează cu jumătate de privire, apoi țipă din adâncul plămânașilor mici, dar voinici:

-Aaaaaaaaa!

Lipsa mea de reacție o enervează și mai rău. Se apropie, începe să mă tragă de pantaloni, apoi de bluză. Își încleaștă pumnișorii ca două cepe și mă lovește cu forță. E supărată pentru că nu-i dau voie să-mi ia telefonul. I-am explicat de ce nu i-l dau, am încercat s-o distrez cu cele nouă cuburi colorate aruncate pe podea, apoi cu cele două păpuși decapitate. Nimic. Caracteru-i prinde contur în fiecare zi, iar odată cu el și puterea de a insista pe propriile dorințe. 

Tot mai des aud în ultima perioadă cum părinții moderni reușesc să-și domolească odraslele fără a le certa, fără a le spune „nu”  și fără a le clătina drepturile. Încă din burtă copiii noștri au zeci de drepturi, toate foarte importante și decisive în crearea viitoarei personalități. 

Când ajung la grădiniță ei știu că au dreptul la propria opinie, la propria decizie și la propria alegere. Piticii prind informația asta din zbor, o  îmbrățișează cu plăcere și învață încă din găoace să o folosească așa cum le place și când le place. 

În ultima perioadă mă frământă așa o întrebare: unde este limita drepturilor pe care le oferim cu atâta generozitate copiilor? Cum să ne asigurăm că odată cu privilegiile pe care îi învățăm să și le apere, ei reușesc să înțeleagă și noțiunea de „obligație”. Știu că în tendințele parentingului modern acest cuvânt se vrea a fi ars pe rug, pentru că pare cam dur, cam traumatizant, cam de modă veche…

Și totuși, cum facem ca odată cu atâtea drepturi nenumărate, să le oferim odraslelor noastre și un strop de bun simț, un pic de responsabilitate și (de ce nu? ) un pic de respect față de cei din jur, dar și față de propria persoană. 

Zic asta pentru că se întâmplă să văd uneori fructele educației moderne și rămân îngrozită de cât de nepoliticoși, lipsiți de tact și răutăcioși pot fi unii omuleți de nici cinci ani împliniți. Cum pot să rezume orice discuție la faptul că ei au drepturi, și cum rămân reci la rugile părinților de a se domoli și de a pune jos telefonul, cheile de la mașină, farfuria, etc…

Dar voi, dragi mămici, cum credeți? Fac obligațiile parte din educația cu blândețe, sau o asemenea abordare taie aripile și știrbește din personalitatea celor mici?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

sursă foto: pinterest.com

Și mamele sunt triste câteodată

Aseară, în timp ce o adormeam pe Mia, rulam la nimereală pe telefon fluxul de știri. Privirea mi s-a oprit aproape involuntar asupra unui titlu care m-a înfiorat. O prezentatoare de la postul de radio BBC a ieșit la jumătatea emisiunii pe care o prezenta în direct. Femeia a spus că are nevoie de o pauză. Apoi s-a sinucis.

Jurnalista avea 41 de ani și trei copii. Presa americană scrie că ea ar fi suferit de depresie. Alte surse menționează că femeia deseori spunea că se simte neînțeleasă.

Despre depresia de după naștere am mai scris pe blog, și ne-am lămurit că părerile referitor la acest subiect sunt împărțite. Depresia este un fenomen care încă nu are dreptul la viață în Republica Moldova. Și asta e trist.

Ce vreau să spun în articolul de astăzi este, însă, altceva. Pe vremea când mamele și bunicile noastre aveau copii mici maternitatea nu era o presiune așa de mare. Chiar dacă aveau mult de muncă, chiar dacă trebuiau să spele cămășile cu mâna și vasele cu buretele. Mamele și bunicile noastre nu aveau pe umeri povara comparației.

Or, în prezent, să fii mamă nu mai înseamnă să-ți crești bine copilul, să-ți menții curată casa și fericită familia. Azi să fii mamă înseamnă să fii activă, să ai grijă să fii frumoasă, să mergi la manichiură, la epilare, la coafor, să încapi în hainele dinainte de sarcină, să zâmbești mult, să citești cărți în timp ce ieși la plimbare cu bebelușul, să bei cafele cu spumă densă, să fii prezentă la tot felul de evenimente publice, să ai mulți prieteni și să fii adorată de toată lumea.

Asta vedem peste tot, nu?

Nu prea vezi pe rețelele de socializare mame ciufulite, cu cearcăne și pijamale murdare de vomă de bebeluș, de lapte și de alte chestii care li se întâmplă chiar și celor mai perfecte dintre noi.

Nu prea întâlnim prin postările de pe Instagram istorii despre cât de greu îți este să rămâi calmă și cât de tare ți-ai dori să-ți dai cu capul de toți pereții pentru ați calma frustrarea și nervii.

Este minunat ca în această perioadă de debut de maternitate să beneficiem de ajutoare. Să putem conta pe o bunică, pe un bunic, pe o rudă, pe o prietenă de nădejde. Este grozav să apelăm la serviciile unei bone care să ne elibereze mâinile și mințile măcar câteva ore pe zi.

Adevărul este că cele mai multe dintre noi nu au așa ceva, și sunt nevoite să le facă pe toate singure. Vă spun din proprie experiență că mai grea decât povara zecilor de chestii pe care trebuie să le înghesuie o mamă într-o zi, este povara singurătății și a fricii de a nu fi înțeles.

Noi putem schimba percepția generală despre ceea ce înseamnă să fii mamă, să stai acasă și să nu faci nimic. Chiar putem. Dacă avem mai mult curaj să vorbim despre fricile, despre problemele și despre frustrările noastre. Pentru că ele există, și pentru că sunt convinsă că pot concura pe picior de egalitate cu buzele injectate, unghiile cu sclipici și blănurile scumpe.

Asta nu ne va face viața mai ușoară, nici nu ne va reduce din obligațiuni, dar ne va ajuta să respirăm. Să știm că nu suntem chiar singure în lumea asta mare, și că ceea ce ni se întâmplă este o problemă comună, împărțită în mii și mii de piese…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.