blog – Vise la pachet

Vreau mai mult să fiu un părinte iubit decât un părinte autoritar

12 oct. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat autoritatea în fața copilului, blog, blog de mamă, copii, educație, respectLasă un comentariu

Părintele este Dumnezeul copilului. Omul care știe mai multe, mai bine. Singura persoană care poate lua decizii în locul lui. Cel care hotărăște când cel mic mănâncă, la ce oră doarme, ce fruct îi place și câte minute pe zi face activități educative. Altfel spus, copilul, atâta timp cât este mic și nu poate spune prea multe, este o marionetă, iar adultul din jurul lui – autoritatea.

Dacă schimbi traiectoria și îl lași pe puști să decidă când vrea să înceteze să se mai dea cu trotineta sau când e momentul oportun să urce în mașină – tocmai ți-ai surpat prima cărămidă din autoritatea pe care se presupune că trebuie s-o ai în fața lui.

Așa am auzit.

Știți deja că Mia nu este un copil care acționează la comandă. Poate pentru că așa îi este caracterul sau poate pentru că nu am insistat noi niciodată să o facem să danseze așa cum îi cântăm.

Adevărul este că eu îmi doresc să o cresc liberă. Independentă. Capabilă să ia decizii, să-și expună punctul de vedere, să facă așa cum vrea. Mi se pare că libertatea asta necondiționată este un dar de care noi, generația anilor 90, nu am avut parte. Și ne-a lipsit.

Într-o zi ieșisem afară cu scopul de a merge la cumpărături. Ea a vrut să dea niște ture cu trotineta și eu am acceptat, deși nu eram prea încântată de idee. În timp ce se zbenguia în cercuri, îi aminteam, periodic, că trebuie să plecăm. Ea îmi zâmbea și își continua activitatea preferată.

Deși îmi doream să plecăm mai repede, nu am tras-o de mână și nici nu am luat-o pe sus. De fiecare dată în asemenea clipe îmi amintesc că, zilnic, ea are răbdare cu mine în timp ce stau lipită de calculator pentru a munci. Câte opt ore pe zi. Cel puțin. În aceste opt ore știu că și ea și-ar dori să iasă la plimbare, să mergem în parc sau să mâncăm înghețată pe undeva. Deci dacă ea, așa mică fiind, are răbdarea cuvenită pentru a fi alături de mine în timp ce muncesc, eu de ce nu pot să rabd câteva minute în plus dintr-o activitate care îi face plăcere și de care are nevoie?

-Așa îți pierzi autoritatea în fața ei. Nu te ascultă deloc, îmi zice o doamnă care a văzut de mai multe ori, în diferite situații, că Mia își face hatîrul, iar eu o aștept să termine.

-Asta se poate încheia rău, continuă femeia. E bine să fii liber, dar va veni perioada de adolescență când o poate lua pe căi greșite, iar tu nu-i vei putea ține piept pentru că te va domina.

I-am explicat, pe scurt, care este filozofia mea de viață, dar sunt convinsă că nu a interesat-o.

Apoi am urcat în mașină și m-am gândit minute bune la ce înseamnă, de fapt, autoritatea?

Personal, mă îndoiesc că dacă i-aș impune doar punctul meu de vedere, dacă aș decide doar eu când și ce facem și dacă aș cere de la ea să acționeze la comandă – ar însemna că am autoritate în fața ei.

Acum să ne înțelegem corect. Din păcate, îmi manifest pornirile autoritare mai des decât mi-aș dori. La fel ca noi toți, setez limite și insist să fie respectate și cred cu tărie că ele, regulile, cerințele, limitele au locul lor important în acest complex proces de educație.

Dar mai cred în faptul că nu toți copiii sunt făcuți pentru a fi la fel. Fiecare dintre ei are propriul mod de a-și manifesta sentimentele, fricile, neajunsurile. Propriul mod de a comunica cu lumea exterioară din care fac parte chiar și ei – părinții care i-au dat viață.

Mie mi se pare că autoritatea e ceva ce se câștigă. Ceva ce se merită. Pe de altă parte, ceea ce obții prin condiții puse la timp și foarte clar formulate este, mai degrabă, un soi de frică, mascată cu niște cuvinte deștepte.

Ce vreau să zic e că îmi doresc să am autoritate în fața copilului meu, dar vreau să merit asta. Să știu că mă respectă pentru că asta simte, nu pentru că asta i-am zis că trebuie să facă.

Voi ce ziceți?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Trei metode de a-ți prinde părul cu o eșarfă de cinci lei

6 mart. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, cum îți prinzi o eșarfă în păr, cum să îți faci ținute frumoase, eșarfă, ținute, instagram, irina harea, irina harea-mardari, outfit, reciclează, refolosește, stilLasă un comentariu

Primăvara își intră deja în drepturi, iar odată cu ea apare și dorința arzătoare a femeilor de a străluci, de a emana culoare și de a inspira. După ce am publicat articolul în care v-am povestit cum am reușit să-mi compun zece ținute (de fapt sunt mult mai multe) cu mai puțin de 50 de lei, în căsuța mea de mesaje am primit multe întrebări: cum, unde, ce?

Cât pregătesc un articol detaliat despre cum și unde găsiți haine ieftine și frumoase, am găsit pe bancheta din spate o eșarfă colorată, care se asorta de minune cu bluza pe care o port azi. M-am privit în oglinda retrovizoare și mi-am zis că aș putea pune un strop de culoare pe ziua asta de sfârșit de săptămână.

Iată ce a ieșit:

Inițial mi-am propus să am un un look lejer și să-mi las părul în bătaia vântului, fără a-i permite să-mi vină peste față și să-mi intre în ochi. Am legat eșarfa în jurul capului, definitivând mișcarea cu un nod rebel.

M-am gândit apoi, cum ar fi să abordez un look mai romantic. Mi-am prins o parte din păr într-o coadă simplă, în jurul căreia am trecut eșarfa:

Am obținut o coafură cu care aș putea merge lejer la birou, la plimbare în parc cu fetița mea sau chiar la o petrecere cu prietenii.

Ultima opțiune este și cea care îmi place cel mai mult. O coadă simplă, la bază, împrejmuită de o eșarfă colorată, va reuși, cu siguranță, să scoată din anonimat orice ținută.

Indiferent dacă e vorba de o bluză clasică și o fustă creiona, de o pereche de blugi combinați cu un tricou alb sau de un costum clasic – purtat cu o pereche de adidași, eșarfa poate fi integrată în tot felul de ținute pentru a le oferi un strop de culoare și de stil.

Voi ce ziceți? Aveți eșarfe? Cum le combinați și de unde le cumpărați?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Cum am negociat evadarea dintr-un spital de stat

30 nov. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, clinică, copil bolnav, febră, irina harea-mardari, medic pediatru, pediatru, spital, spital de stat, stomatită, vise la pachet, viselapachetblogUn comentariu

-Dacă doriți să se vindece copilul, veți accepta spitalizarea! îmi spune cu o voce calmă, un doctoraș tinerel de la un spital municipal.

-Bine, zic, stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Alte alternative înțeleg că nu-s?

– Alternative sunt două, mă contrazice doctorașul: fie vă internați în secție, fie semnați un refuz și mergeți cu copilul acasă. Dar noi nu vă recomandăm asta și nu ne asumăm consecințele, punctează el pe același ton calm.

-Păi și nu pot să merg acasă noaptea și să revin dimineață pentru proceduri? insist eu.

-Doamnă, aici nu-i hotel! mi-o taie scurt o femeie trecută de prima tinerețe cu niște ochelari rotunzi sprijiniți pe vârful nasului.

Mintea mea de mamă năucită de umblat pe drumuri, dat analize, stat în ambuteiaje și la cozi se zbătea din răsputeri să facă o socoteală rezonabilă. Pentru că, indiferent de părerea mea, situația de pe fața Miei nu era deloc roză, am dat afirmativ din cap și am semnat din fugă consimțământul să rămân.

O altă femeie, blondă, îmbrăcată în halat alb îmi zice s-o urmez. După ce am ieșit pe o ușă veche, din lemn vopsit, mă analizează pieziș și mă întreabă:

-Parcă vreți să plângeți. De ce? Nu vreți să rămâneți la noi?

Simțul umorului își face repede apariția și alunecă fără să întrebe din creier pe limbă:

-Ba îmi doresc foarte mult să rămân la voi, doar că nu vreau să deranjez.

-Ce deranj, doamnă? Noi suntem spital de stat.

-Ce bine, îmi zic în gând și renunț la dialog.

În față mi se deschide o altă ușă, tot din lemn. Un hol lung, o lumină difuză, un miros de borș, terci, medicamente și podea proaspăt spălată. Ciudat miros. La o masă scundă, acoperită cu o bucată de sticlă, stă o tânără dolofană cu un păr deschis la culoare, strâns la spate.

-Frumușica, am adus o pacientă nouă, spune însoțitoarea blondă. Să se ducă în salonul unul.

Asistenta dă afirmativ din cap și se îndreaptă spre ultima ușă de pe dreapta, făcându-mi semn să fac la fel. Mă apropii. În salon mai erau cazate trei mamei cu trei copii care dormeau. Am făcut stânga împrejur și am revenit la masa acoperită cu sticlă pe care zbârnâia un telefon cu roată.

-Eu nu rămân aici, zic pe un ton ferm.

Asistentele au făcut schimb de priviri, apoi m-au analizat din cap până în picioare. S-au oprit la lacrimile care curgeau nepoftite pe obrajii mei.

-Nu rămân, continui eu. Vă rog să-mi spuneți ce anume îi puteți face aici și nu i-aș putea face eu acasă sau la policlinică. Există vreo procedură care e neapărat să fie făcută la spital?

-În afară de picurătoare, nu! zice o femeie de vreo șaizeci de ani care mă privea cu compasiune.

-Păi pentru perfuzii și alte controale pot veni în fiecare zi la ora la care spuneți.

-Da pentru ce să umblați pe drumuri? mă întreabă cu multă seriozitate o altă asistentă.

-Pentru că nu vreau să rămânem aici, explic eu.

După câteva tentative de negociere, am reușit să ajungem la un numitor comun. După ce i-au fost administrate picurătorile, am plecat cu promisiunea că revin dimineață la prima oră.

Acum să vă explic contextul și să vă spun și de ce am refuzat, de fapt, să rămân.

După trei zile de febră, am observat că Mia are buze din ce în ce mai crăpate. Am pus fenomenul pe seama temperaturii repetitive. De ieri, însă, am sesizat că nu poate înghiți nimic, iar azi de dimineață chiar a refuzat categoric orice fel de mâncare.

Am pus mâna pe telefon și am sunat la o clinică pentru copii. Am ales la nimereală Clinica Pediatrica. Odată pentru că e la Telecentru, deci destul de aproape de Ialoveni și încă odată pentru că auzisem păreri bune despre medicii de acolo și despre calitatea serviciilor. După ce am fixat ora întâlnirii cu doctorul, am luat copilul în brațe și dusă am fost.

Pediatra a consultat-o și a stabilit că are stomatită. A urmat apoi efectuarea unui întreg set de analize. În concluzie, doctorița a precizat că problema poate fi tratată și acasă, dar îmi sugerează să apelez la ajutorul perfuziilor pentru a ajuta organismul să se revigoreze și să scape de toxinele lăsate în urmă de febră. Mi-a sugerat și spitalul la care ar trebui să merg pentru un eventual control repetat și pentru efectuarea tratamentului necesar.

Acestea fiind spuse vă întrebați, probabil, de ce am refuzat să rămân la spital?

Pentru că de când am născut-o pe Mia am dezvoltat o fobie față de spitalele de stat. Ce nu reușesc să înțeleg, în calitate de mamă, de cetățean al acestei țări, de jurnalistă la urmei urmei, este cum pot autoritățile noastre să doarmă liniștite în paturile lor cu saltele din puf de gâscă?

Cum nu li-i rușine să se uite dimineața în oglindă și cum mai pot avea tupeul să ceară vreodată votul cuiva?

Singurul spital municipal de boli infecțioase ar trebui să arate altfel. Pentru că acolo se tratează copii. Oameni, adică.

Nu voi spune mai multe pentru că, sunt convinsă, cei care au ajuns măcar odată pe acele uși știu despre ce vorbesc.

Concluzia mea este, însă, alta.

Nu există nimic mai greu pe lumea asta decât să fii părintele unui copil care suferă. Nu contează nimic pe lumea asta mai mult decât sănătatea copilului tău.

Aveți grijă de asta și fiți sănătoși și mereu alături de puii voștri.

Dacă ați ajuns cu cititul până aici și dacă au trecut și picii voștri prin așa episoase, vă rog să-mi spuneți în cât le-au depășit și ce metode ați folosit?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Cum arată serile noastre când lucrez de acasă?

10 sept. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, blogger, life, lifestyle, working momLasă un comentariu

Iaca stau eu așa, cu laptopul pe brațe, și încerc să deslușesc literele de pe tastatură printre cele două picioare ale Miei care atârnă, ca două macaroane pe fruntea mea.

Asta după ce s-a așezat cu fundul pe creștetul meu și a bălăbănit din safaladele grăsuțe în timp ce se sprijinea cu o mână grăsuleană de cocul meu. Că, vorba aceea, fiecare cu cocul lui…

Încerc să termin o știre. Scriu o literă și aud că de acolo, din vârful capului, cere apă. Voi știți de câte ori cere ea apă într-o zi? Pun pariu că niciun copil din Africa nu este atât de însetat cum este fata mea atunci când vede că am de lucru.

Revin. Mai scriu o propoziție. Când să pun punctul – mârâie, semn că i s-a făcut foame. O așez la masă, îi pun bavețica, încălzesc supa, pun în farfurie, adaug smântână, tai pâine, potrivesc să nu fie fierbinte. Scot lingura din sertar, i-o așez în față. Vreau să mă pornesc după laptop, ea stă neclintită.

-Mânâncă!, zic.

Dă negativ din cap și împinge farfuria.

Ooook.

Îi scot bavețica, strâng supa, pun pâinea la loc, o cobor cu picioarele pe pământ.

Liniște.

Revin la știrea mea. Am uitat de unde a pornit, așa că mai citesc odată. Ajung la ultimul punct și dau un search pe google pentru un background. Îl găsesc și-l ajustez în corpul știrii.

Apă! Apă. Apă?, aud de la picioarele mele.

Îi întind sticla. Bea o gură. Închide sticla. Deschide sticla. Încă o gură. Închide sticla.

Am publicat știrea, caut alta.

O văd că vine. Se apropie de mine, mă privește liniștită. O mângâi pe creștet, poate-poate va vrea să stea liniștită câteva clipe. Pare să coopereze. Se ridică încetișor și se îndreaptă spre umerii mei. Pune un picior, apoi altul și ajunge iar, de unde a pornit, în cap.

Apoi se apleacă, și mă pupă apăsat, de acolo, de sus.

Nu a făcut nimic special, doar mi-a amintit cele trei miliarde de motive pentru care merită să trăiești, să lupți, să speri și să iubești.

Noapte bună! 🙂

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

20 mai 20199 apr. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, copil, cuplu, Facebook, familie, instagram, irina harea, irina harea-mardari, maternitate, paternitate, relații, vise la pachetLasă un comentariu

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată.

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic.

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față.

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați. Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce.

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Copiii și telefoanele sau cum ne „mituim” picii

7 mai 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, copii, gadget, lifestyle, mamă, parenting, tablete, tehnică, telefoane, youtubeLasă un comentariu

În lumea în care trăim, telefoanele, tabletele, laptopurile, televizoarele și gadget-urile de toate tipurile se află la o întindere de mână. Nimeni nu se mai miră când vede un copil de doi ani care face tot felul de manevre de pe telefonul părinților. De la pornirea celebrului Youtube până la efectuare de apeluri și folosirea camerei foto.

Rateul meu în lupta cu tehnologiile

Tot mai multe studii realizate de cercetători și medici pediatri trag alarma asupra daunei pe care o pot aduce ecranele asupra creierașului puiului de om. Le citesc pe toate, și am o strângere de inimă când văd ce nocive sunt aceste aparate.

Unul dintre rateurile mele ca și mamă are legătură cu telefonul mobil și cu desenele animate. Nu o să încerc să mă justific acum spunând că în timp ce încercam să pliez carierare pe maternitate, apelam la ajutorul tehnologiilor moderne care se transformau pentru câteva zeci de minute în baby-sitter-ul copilului meu.

Adevărul este că Mia a făcut o pasiune pentru cântecelele animate și de la primele ore ale dimineții cere să-i fie pornite melodiile lui Hai-Hui cu trupa lui. Pe de o parte încerc pe cât de mult posibil să-i îngrădesc accesul la ecrane. Pe de altă parte, nu-mi prea reușește și deseori mă prind că apelez la tot felul de scuze: măcar sunt educative, măcar învață ceva din ele.

Sunt doar scuze, repet.

Cifrele sunt pesimiste

Azi dimineață am citit că Organizația Mondială a Sănătății a emis primul ghid de recomandări pentru consumul de tehnologie în rândul celor mici.

Cifrele sunt destul de pesimiste: în medie, copiii petrec trei ore pe zi la televizor sau butonând telefonul și doar 40 de minute jucându-se afară.

Oganizația Mondială a Sănătăţii avertizează părinţii că, sub doi ani, copiii n-ar trebui să fie lăsaţi mai mult de o oră legată stând în cărucior, leagăn sau scaun. Iar tertipurile de a le oferi telefoanele pentru a privi desene animate cu scopul de a-i ține liniștiți nu sunt recomandate.

Nu mănâncă fără ecrane

O problemă pe care o scot în față specialiștii ține de protestele copiilor de a mânca fără a avea un ecran în față. Pediatrii atenționează că practicată pe termen lung, tehnica poate conduce spre fenomenul alimentației compulsive. Altfel spus, puiul de om mestecă atâta timp cât vede mișcare, fără a conștientiza asimilarea alimentelor.

Ce spun psihologii

Odată cu interdicția de a petrece timpul în fața telefonului sau a tabletei, cei mici vor începe să protesteze. Să bată din picioare, să țipe și să se simtă trădați. Pentru că li se ia un obiect care li se asociază cu libertatea și confortul.

Totuși, spun specialiștii, în 2-3 săptămâni, obiceiul va fi uitat, iar odată cu această schimbare ar putea să se îmbunătățească simțitor somnul de noapte al copiilor.

„Lumina ecranului dă peste cap senzorii care îi arată copilului că e timpul să se odihnească”, se mai arată în raportul OMS.

Putem să ne credem perfecți, sau ….

Acum noi putem să ne batem cu pumnul în piept, să spunem că suntem părinți perfecți și că nu admitem ca tehnologiile performante să le fure copilăria picilor noștri.

Putem să ne lăudăm în public cu abilitățile de educație pe care le avem, și să-i privim de sus pe cei care comit atâtea greșeli în timp ce învață să fie o mamă bună sau un tată bun.

Totuși, ceea ce contează cu adevărat este ca atunci când închidem ușile care ne duc spre publicul larg, să fim la fel de exemplari, corecți și fără cusur…

Eu încă nu știu cum să scap de această meteahnă pe care am admis-o între mine și fata mea. Când găsesc soluția, revin cu un alt text.

Până atunci, dacă știți voi vreo metodă care chiar funcționează, lăsați-o în comentarii.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Mama e și ea femeie. Știați?

3 mai 201910 apr. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blogger, femeie, life, lifestyle, mamă, maternitate, motherhood, motivație, parenting, real life, viața de mamă, working momLasă un comentariu

Zilele trecute o colegă de la birou zicea că urmează să-și viziteze o prietenă care a devenit mamă acum câteva luni. Pentru că, deocamdată, colega de care vă povestesc nu are copii, întreba cu ce daruri ar fi frumos să meargă în ospeție.

Răspunsurile au răsărit imediat, din toate părțile: bavețică, lingurițe, platouri secționate, borcănașe cu piureuri. Altfel spus, tot felul de chițibușuri de care ar avea nevoie copilul.

Nu mama.

Am observat că din momentul în care naște un copil, de cele mai multe ori, femeia încetează să mai fie percepută de cei din jur ca personalitate aparte. Separată de copil, adică.

Și cumva, mamele încep să se obișnuiască să primească mereu în dar jucării, zornăitoare, inele pentru dentiție și tot felul de elemente asemănătoare.

Și zâmbesc.

Și spun mulțumesc.

Pentru că sunt bine crescute.

Nu pentru că le place.

În realitate, aceste femei își doresc să fie percepute, măcar uneori, altfel decât la pachet cu cel mic.

Își doresc să primească mici atenții care le sunt destinate exclusiv lor.

S-ar bucura nespus dacă cei care le bat la ușă pentru a le giugiuli puiul ar veni nu cu jucării ci cu o cafea, de exemplu. Și i-ar propune să meargă în parc, unde ar putea să stea pe o bancă, să savureze băutura și să se relaxeze.

Cinci minute.

Sau dacă ar primi așa, pe neașteptate, o cremă pentru mâini. Aveți idee câtă veselă spală o mamă care nu face nimic în timp ce se află în concediu?

Sau de câte ori pe zi spală fundulețul bebelușului?

Sau câte covoare și pardoseli freacă încercând să potolească debandada pe care o lasă în urma lor cei mici?

Dorința de a primi atenția pe care o merită, de altfel, nu le face pe femei să fie mai puțin mame. Nici nu le transformă în niște egoiste degenerate care nu-și iubesc copiii.

Serios.

Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să zic, e ca și cum ați avea o mașină la care țineți mult, și din momentul în care ați achiziționat-o ați primi de fiecare dată în dar lavete pentru șters geamurile, odorizante și ustensile pentru curățat parbrizul…

În altă ordine de idei, mamele blânde, dulci, grijulii și puternice sunt și ele femei.

Știați?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Diferite, dar la fel. Opt lucruri pe care le au în comun toate mamele din lume

30 apr. 201930 apr. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blogger, feminism, honest motherhood, iubire, life, lifestyle, motherhood, motivație, opt lucruri pe care le au mamele în comunLasă un comentariu

Blonde sau brunete, înalte sau minione, trase ca prin inel sau ceva mai pufoșele, vesele sau posomorâte, sociabile sau timide. Gândim diferit, ne propunem diverse lucruri și sperăm să atingem tot felul de apogeuri. Încercăm să facem totul ca la carte, dar ne mai și lăsăm duse de val. Totuși, există lucruri care ne unesc, ne solidarizează și ne fac să ne punem aceleași întrebări: copiii noștri.

Asta, dar și faptul că ne trăim maternitatea însoțite de aceleași zile fără chef, de aceleași emoții care nu ne lasă să respirăm și de aceeași sete nesfârșită de somn, de timp liber, de intimitate.

Mai jos am să scriu care sunt în viziunea mea cele opt lucruri care trag semne de egalitate între toate mamele lumii.

Zile proaste

Deși încercăm să fim pozitive, să gândim la rece și să planificăm în detaliu planul de acțiune pentru următoarele 24 de ore, deseori ni se întâmplă să dăm cu oiștea-n gard. Știți clipele acelea în care ai vărsat cafeaua peste albiturile proaspăt schimbate? Sau când ai scăpat prea multă sare în borșul pregătit pentru prânz? Sunt doar câteva dintre detaliile care îți prevestesc o zi proastă. Nu face să ne dăm de ceasul morții, însă. La fel ca și zilele bune, cele proaste fac parte din viață și din maternitate. Când vedem că se întrece gluma ne calmăm cu ideea că trece și asta. Pentru că la urma urmei, toate trec.

Copii capricioși

Chiar și cele mai exemplare mame, cu cele mai bune tactici de educație sunt nevoite să înfrunte capriciile copiilor. Fie că o fac din oboseală, din plictiseală sau din dorința de a se poziționa și mai mult în centrul universului, picii știu cum să capteze toată atenția și să-și transforme mamele în ostatice emoționale. Când îți simți nervii întinși ca o strună, amintește-ți că nu ești singură: mii de femei trec în aceste clipe prin aceeași experiență ca și tine.

Sentimentul de vinovăție

Dacă petreci foarte mult cu puiul tău – te simți vinovată că nu-l lași să fie independent și că nu te dezvolți pe plan profesional. Dacă alegi să îți dezvolți cariera în paralel – simți o vină apăsătoare pentru faptul că nu îi acorzi destulă atenție copilului. Când iei pauze, când nu reușești, când e bolnav, când nu se comportă așa cum ai vrea, când e supărat. Toate aceste situații ne fac să ne simțim vinovate. Pentru a scăpa de această povară imaginară ar trebui să începem să ne oferim mai multă susținere. Pentru noi, dar și pentru mamele din anturajul nostru. O vorbă bună nu ne costă nimic, dar poate fi un punct de sprijin neașteptat și atât de necesar.

Dezordinea din casă

Este aproape imposibil să îți menții casa într-o permanentă ordine dacă ai unul sau mai mulți copii mici. Totuși, ceea ce trebuie să știm este că jucăriile care răsar în fiecare dimineață ca ciupercile după ploaie nu ne fac să fim niște mame mai rele, la fel cum vasele care se adună pe parcursul zile în chiuvetă nu ne retrage statutul de gospodine. Noi știm mai bine decât oricine că în fiecare zi încercăm să fim cea mai bună versiune pe care o putem obține. Și dacă azi nu ne-a reușit, mai încercăm și mâine.

Sentimentele de dezamăgire

Avem zile (sau chiar săptămâni) în care simțim că am obosit de această aventură numită „maternitate” . De prea puține ori spunem asta cu voce tare, dar nu e un secret în faptul că este obositor să fii mamă. Dacă ești acasă toată ziua, ai o mie de lucruri de făcut, o mie de griji și tot atâtea responsabilități. Dacă mergi la muncă – de asemenea. Avem clipe în care tot ce ne dorim este un pic de liniște, un pic de intimitate. Mergem pe o cale care ne determină deseori să punem grijile altora în prim plan, iar asta poate fi foarte obositor.

Senzația de inferioritate

Într-o lume plină de perfecțiune demonstrativă, e destul de greu să nu te simți inferioară. Să fim sincere, cu toate avem în lista de repere mame pe care le admirăm pe ascuns și la nivelul cărora am vrea să ajungem dintr-un motiv sau altul. Totuși, chiar și acele femei au uneori momente în care se simt mai prejos decât alte exemple, care de la distanță par și mai perfecte. Cu toții avem plusuri și minusuri. Singura cale de a ne menține echilibrul emoțional este să ne acceptăm cu bune și cu rele și să învățăm să ne iubim viața așa cum este ea.

Nevoia de ajutor

Cum ar fi dacă atunci când vedem o mamă alături de copiii ei pe stradă, la cumpărături sau prin parc, i-am zâmbi și i-am spune că e grozavă? Că e minunat ceea ce face. Nu îi vom ușura misiunea, dar îi vom oferi o mână invizibilă de ajutor. De susținere. De încredere.

Iubirea necondiționată

În pofida zilelor trăit la intensitate maximă și a nopților fără somn. În pofida momentelor grele și a îndoielilor veșnice. În pofida fricilor și a viselor care au rămas neîndeplinite, cel mai important lucru pe care îl au în comun toate mamele din Univers ține de iubirea necondiționată și nesfârșită pentru copiii lor.

Dar voi, dragi mame, ce credeți avem toate în comun?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

12 mart. 201912 mart. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, blogger, educație, irina harea, irina harea-mardari, mamă, maternitate, parenting, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Asta este una dintre întrebările pe care o aud frecvent în ultimul timp. Fie că vin de la magazin, fie că sunt la plimbare, neapărat se va găsi câte un trecător care să-și ridice sprânceana și să mă întrebe zeflemitor:

-De ce-i vorbești așa? Crezi că te înțelege?

Eu cu Mia nu am vorbit niciodată pe tonuri speciale, nu i-am atribuit diminutive și nu am preluat în vocabularul nostru excesul de dulcegării. Când mi-e tare-tare dragă, pot să-i spun: iubire.

Când mă scoate cu totul din sărite, îi spun că este obraznică.

În rest discut cu ea așa cum aș discuta cu oricare altă persoană adultă din jurul meu. O întreb dacă vrea ceva, o rog să-mi dea ceea ce are în mână și îi sugerez să meargă pe partea curată a trotuarului.

Într-o zi ieșeam de la magazin și Mia a insistat să-i cumpăr unul dintre biscuiții ei preferați. Imediat cum l-am luat de pe raft, l-a privatizat și îl strângea cu pasiune între degetețele. În timp ce coboram scările, îi zic:

-Vrei, te rog frumos, să-mi dai mie biscuitele? Îl păstrez pentru tine și îl vom mânca acasă, când nu vei avea haină groasă și vei avea unde să speli mânuțele.

Un domn care pe semne că aștepta pe cineva, auzind o parte din rugămintea mea a râs zgomotos, apoi a zis cu multă ironie:

-Daaaa. Că ea precis înțelege ce-i spui tu.

-Sigur că înțelege! am rispostat eu.

Pentru a confirma ipoteza, Mia mi-a întins desertul. Și nu a fost pentru prima oară când face asta.

Altădată ne întorceam din parc. Ea tocmai prinsese ideea că picioarele o pot duce acolo unde-și dorește dacă știe să le gestioneze corect și profita din plin de noua descoperire. Fără frică alerga pe trotuar și tot fără frică se avânta spre partea carosabilă unde mașinile mergeau într-o veselie pe ambele sensuri.

I-am zis atunci:

-Te rog să fii un pic mai atentă și să nu treci de trotuar. Pe drum merg mașinile și este periculos.

O doamnă care mergea în spatele nostru, a grăbit pasul și ajungând în rând cu mine, spune:

-Iauti, vorbești cu dânsa de parcă ar fi un om mare. Crezi că ea te înțelege?

Acum vin și mă întreb: de ce oamenii au impresia că un limbaj plin de diminutive, pițigăiat și îndulcit ajunge mai ușor la creierul copilului, iar un discurs firesc – nu?

Nu am nimic împotriva părinților care își alintă copiii, inclusiv, prin metode verbale. Mi se pare o dovadă de iubire și un soi de sensibilitate aparte.

Totuși, nu tuturor oamenilor le este apropiată această metodă.

Cred cu tărie că iubirea are mii și mii de forme, și e păcat să nu le alegem pe acelea dintre ele în care chiar ne regăsim.

Fiecare decizie a fiecărui părinte în raport cu modul în care își crește și educă piciul este una corectă.

Totuși, ce-ar fi să avem mai multă încredere în capacitățile de înțelegere și cunoaștere ale copiilor noștri?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Cinci lucruri pe care nu face să le dăruiești tinerilor părinți

15 feb. 201915 feb. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, cadou, ce cadou facem tinerilor parinti, cosmectica, gift, irina harea-mardari, pampers, parenting, perfect gift, scutece, sesiune foto, vise la pachetLasă un comentariu

Pentru că nu am foarte multe rude prin preajmă, revenirea de la maternitate a trecut oarecum liniștit pentru mine. Nu am fost nevoită să găsesc tot felul de scuze pentru a ține neamurile la distanță și nici nu a trebuit să dau senzația că sunt fericită când îmi venea să plâng. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri legate de revenirea acasă cu bebelușul vizează darurile pe care ajunge pruncul și mama să le primească din partea celor dragi. Am mai auzit istorii în care tinerii părinți rămâneau dezamăgiți și contrariați de cadourile absolut inutile pe care le-au primit, de aceea m-am gândit să trasez câteva sugestii de daruri pe care ar fi mai bine să nu le faceți atunci când mergeți să vizitați un bebeluș pentru prima dată.

Sesiune foto

Înainte de a merge la maternitate îmi plăcea mult de tot să fac poze, dar când am ieșit de acolo, vă spun cu mâna pe inimă, mi-aș fi dorit mai degrabă să crape pământul ca să mă pot ascunde printre ruine și să nu văd pe nimeni. A fost un adevărat chin să fac o față cât de cât agreabilă atunci când am fost întâmpinată de rude la ușa maternității. Cred că pentru o dezolare totală un fotograf care să-mi spună cum să stau și unde să privesc mi-ar fi lipsit. Sigur că aceste momente sunt unice și irepetabile, dar ce bine că trăim într-o lume a tehnologiei când putem face poze tare frumoase cu telefonul mobil, nu?

2. Scutece

Sunt poate cele mai utile chestii, necesare imediat cum apare copilul pe lume. Totuși, nu cred că este o idee bună să facem asemenea cadouri fără a ne consulta cu tinerii părinți. Unele mămici pun foarte mult preț pe anumite branduri, altele sunt atente la culori, forme și mirosuri, iar altele pur și simplu își doresc să decidă singure care sunt cele mai bune scutece pentru puiul lor. De aceea, dacă intenționezi să mergi în întâmpinarea tinerilor părinți, întreabă-i ce marcă de pampers ar dori să folosească și spune-le că vrei să le faci tu un asemenea dar.

3. Hainele purtate

La fel ca și scutecele, hainele care au fost deja purtate de alți bebeluși pot fi un subiect delicat pentru tinerii părinți. Eu, de exemplu, am acceptat mereu asemenea cadouri, iar Mia poartă și acum articole vestimentare primite în dar de la prietenii noștri de familie sau de la nani. Totuși, cunosc personal multe mame care sunt de altă părere și nu ar accepta nici în ruptul capului să-și îmbrace odrasla în haine la mâna a doua.

Din punctul meu de vedere, în hainele pentru bebeluș nu face să investești prea mult mai ales în primul an. Ei cresc extrem de repede, iar unele articole rămân neatinse din simplul motiv că cel mic a devenit în scurt timp prea mare. 🙂

4. Jucării educative

Dezvoltarea timpurie este un subiect dezbătut intens de către părinți, pediatri și psihologi și vizează inclusiv jucăriile educative. În timp ce unii specialiști încurajează folosirea acestora încă din primele luni de viață, alții sunt sceptici și spun că anumite elemente ar putea chiar traumatiza creierașul copilului. Dacă nu știi sigur care este opinia tinerilor părinți referitor la acest subiect, evită să-i dăruiești piciului lor jucării.

Pentru o variantă safe poți alege un covoraș-puzzle. O asemenea investiție cu siguranță va fi pe placul tuturor, unde mai pui că este util și arată bine.

5. Cărți de parenting sau de psihologie

Unii părinți cred foarte mult în studii și în cărțile de parenting, alții din contră – preferă să găsească răspuns la fiecare întrebare solicitând ajutorul medicilor pediatri. Pentru a nu nimeri într-o situație neplăcută, evită să dăruiești cărți de parenting sau de psihologie, mai ales că de regulă aceste lucrări susțin anumite idei care pot fi contradictorii cu opinii tinerilor părinți.

6. Produsele de îngrijire pentru copii

Persoanele care încă nu au copii cunosc cel mult 2-3 branduri care spun în reclamele de la televizor că au cele mai bune produse de îngrijire pentru copii. Totuși, nu toți părinții consideră aceste produse potrivite pentru copilul lor, de aceea riști ca darul tău să stea neatins într-un sertat. Pentru a evita asemenea situații, cere sfatul mămicilor cu experiență din anturajul tău.

Și totuși, ce cadouri merită să facem tinerilor părinți?

Cum am menționat mai sus, sigur că varianta ideală ar fi să coordonați împreună cu ei darul. Să-i întrebați de ce anume au nevoie, sau să le cereți opinia referitor la una dintre ideile voastre de cadou.

Nu-i credeți atunci când vă spun că nu au nevoie de nimic. Odată cu venirea copilului pe lume, apar o mulțime de cheltuieli pe care poate fi destul de greu să le gestionezi.

Un cadou potrivit pentru orice situația ar fi un voucher la un magazin pentru copii de unde să poată cumpăra haine, jucării sau produse de igienă. Ai grijă, însă, să fie un certificat cu un termen de valabilitate extins, întrucât de cele mai multe ori tinerii părinți nu prea au timp de shopping în primele luni.

O altă ideea de cadou poate fi un gadget care le-ar ușura viața. De exemplu un încălzitor pentru sticluțe, dacă bebelușul este hrănit cu lapte praf. Chiar dacă pare un lucru lipsit de prea mare importanță, părinții îi vor aprecia valoarea în timpul meselor nocturne ale copilului.

Și ultimul aspect, dar nu cel din urmă: când mergi în vizită la o tânără mămică gândește-te că poate face să-i dăruiești ceva ei, nu bebelușului. Gestul tău va fi cu atât mai apreciat cu cât femeia și așa trăiește doar cu gândul la copil și își cheltuiește mare parte din bani pentru a-i cumpăra tot de ce are nevoie.

Un șampon, o cremă de corp sau un scrub relaxant vor fi daruri extrem de apreciate de o tânără care nu de mult a devenit mamă.

Dar voi cum credeți? Ce nu face să dăruim tinerilor părinți și care sunt cadourile potrivite atunci când mergem să vedem bebelușul pentru prima oară?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!