blog de mamă – Vise la pachet

Vreau mai mult să fiu un părinte iubit decât un părinte autoritar

12 oct. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat autoritatea în fața copilului, blog, blog de mamă, copii, educație, respectLasă un comentariu

Părintele este Dumnezeul copilului. Omul care știe mai multe, mai bine. Singura persoană care poate lua decizii în locul lui. Cel care hotărăște când cel mic mănâncă, la ce oră doarme, ce fruct îi place și câte minute pe zi face activități educative. Altfel spus, copilul, atâta timp cât este mic și nu poate spune prea multe, este o marionetă, iar adultul din jurul lui – autoritatea.

Dacă schimbi traiectoria și îl lași pe puști să decidă când vrea să înceteze să se mai dea cu trotineta sau când e momentul oportun să urce în mașină – tocmai ți-ai surpat prima cărămidă din autoritatea pe care se presupune că trebuie s-o ai în fața lui.

Așa am auzit.

Știți deja că Mia nu este un copil care acționează la comandă. Poate pentru că așa îi este caracterul sau poate pentru că nu am insistat noi niciodată să o facem să danseze așa cum îi cântăm.

Adevărul este că eu îmi doresc să o cresc liberă. Independentă. Capabilă să ia decizii, să-și expună punctul de vedere, să facă așa cum vrea. Mi se pare că libertatea asta necondiționată este un dar de care noi, generația anilor 90, nu am avut parte. Și ne-a lipsit.

Într-o zi ieșisem afară cu scopul de a merge la cumpărături. Ea a vrut să dea niște ture cu trotineta și eu am acceptat, deși nu eram prea încântată de idee. În timp ce se zbenguia în cercuri, îi aminteam, periodic, că trebuie să plecăm. Ea îmi zâmbea și își continua activitatea preferată.

Deși îmi doream să plecăm mai repede, nu am tras-o de mână și nici nu am luat-o pe sus. De fiecare dată în asemenea clipe îmi amintesc că, zilnic, ea are răbdare cu mine în timp ce stau lipită de calculator pentru a munci. Câte opt ore pe zi. Cel puțin. În aceste opt ore știu că și ea și-ar dori să iasă la plimbare, să mergem în parc sau să mâncăm înghețată pe undeva. Deci dacă ea, așa mică fiind, are răbdarea cuvenită pentru a fi alături de mine în timp ce muncesc, eu de ce nu pot să rabd câteva minute în plus dintr-o activitate care îi face plăcere și de care are nevoie?

-Așa îți pierzi autoritatea în fața ei. Nu te ascultă deloc, îmi zice o doamnă care a văzut de mai multe ori, în diferite situații, că Mia își face hatîrul, iar eu o aștept să termine.

-Asta se poate încheia rău, continuă femeia. E bine să fii liber, dar va veni perioada de adolescență când o poate lua pe căi greșite, iar tu nu-i vei putea ține piept pentru că te va domina.

I-am explicat, pe scurt, care este filozofia mea de viață, dar sunt convinsă că nu a interesat-o.

Apoi am urcat în mașină și m-am gândit minute bune la ce înseamnă, de fapt, autoritatea?

Personal, mă îndoiesc că dacă i-aș impune doar punctul meu de vedere, dacă aș decide doar eu când și ce facem și dacă aș cere de la ea să acționeze la comandă – ar însemna că am autoritate în fața ei.

Acum să ne înțelegem corect. Din păcate, îmi manifest pornirile autoritare mai des decât mi-aș dori. La fel ca noi toți, setez limite și insist să fie respectate și cred cu tărie că ele, regulile, cerințele, limitele au locul lor important în acest complex proces de educație.

Dar mai cred în faptul că nu toți copiii sunt făcuți pentru a fi la fel. Fiecare dintre ei are propriul mod de a-și manifesta sentimentele, fricile, neajunsurile. Propriul mod de a comunica cu lumea exterioară din care fac parte chiar și ei – părinții care i-au dat viață.

Mie mi se pare că autoritatea e ceva ce se câștigă. Ceva ce se merită. Pe de altă parte, ceea ce obții prin condiții puse la timp și foarte clar formulate este, mai degrabă, un soi de frică, mascată cu niște cuvinte deștepte.

Ce vreau să zic e că îmi doresc să am autoritate în fața copilului meu, dar vreau să merit asta. Să știu că mă respectă pentru că asta simte, nu pentru că asta i-am zis că trebuie să facă.

Voi ce ziceți?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Copilul meu NU e dator să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe

18 mai 202018 mai 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil, datorie, datorii, educație, irina harea-mardari, parenting, responsabilitate, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Fenomenul „cănii cu apă” este foarte popular în relația dintre părinți și copii. Deseori, când cineva vrea să-ți facă un compliment sau să te încurajeze, îți spune:

„Ai făcut un copil, gata, va avea cine să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe!”.

Când aud expresia asta, creșterea unui copil mi se asociază, instant, cu o tranzacție pe termen lung. Cum ar veni, eu fac ceva pentru tine, iar tu, ulterior, ești dator să-mi întorci favoarea. Eu te cresc, te spăl, te hrănesc, investesc în tine și în educația ta, iar tu, pe urmă, va trebui să faci aceleași lucruri pentru mine. Pentru că toate în lumea asta au un preț, nu-i așa?

Nu, nu-i așa.

De exemplu, mie nu mi se pare că Mia, atunci când va crește, îmi va datora ceva. Pentru că tot ce fac acum pentru ea, fac de fapt, pentru mine. Iubirea e ceva ce, înainte de a ajunge la alții, îl vindecă mai întâi pe cel care o oferă.

Mi-aș dori să mă respecte, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să o educ.
Mi-aș dori să mă iubească, dar asta depinde de mine și de felul în care voi ști să-i explic dragostea. De cât de iubită voi reuși să o fac să se simtă.
Mi-aș dori să mă viziteze, dar asta depinde de mine și de felul în care îi voi explica valorile, lucrurile trecătoare și prețul relațiilor dintre oameni.
Mi-aș dori să mă sune și să-mi povestească despre băiatul pe care îl place și despre intrigile de la facultate, dar asta depinde de cât de multă încredere o voi face să aibă în mine. De cum voi ști să-i respect intimitatea și să-i dau libertatea de a alege.
Mi-aș dori să-mi ceară părerea despre lucrurile importante din viața ei, chiar știind că s-ar putea să nu mă pricep deloc la ele. Asta depinde de cât de multe sfaturi bune voi reuși să-i dau pe parcursul vieții și de cât de multe soluții potrivite voi găsi în diverse situații.
Mi-aș dori să fim de sărbători împreună, dar asta depinde de cât de frumoase vor fi sărbătorile pe care le va petrece acasă în timpul copilăriei și adolescenței.

Mă întreb: oare un copil care crește în iubire și în respect, care știe de mic cât de important este și că acțiunile și deciziile lui contează și pot avea consecințe, care înțelege care sunt adevăratele valori și are un simț al responsabilității bine dezvoltat, oare un asemenea copil ar putea să uite de o banală cană cu apă?

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Trei metode de a-ți prinde părul cu o eșarfă de cinci lei

6 mart. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, cum îți prinzi o eșarfă în păr, cum să îți faci ținute frumoase, eșarfă, ținute, instagram, irina harea, irina harea-mardari, outfit, reciclează, refolosește, stilLasă un comentariu

Primăvara își intră deja în drepturi, iar odată cu ea apare și dorința arzătoare a femeilor de a străluci, de a emana culoare și de a inspira. După ce am publicat articolul în care v-am povestit cum am reușit să-mi compun zece ținute (de fapt sunt mult mai multe) cu mai puțin de 50 de lei, în căsuța mea de mesaje am primit multe întrebări: cum, unde, ce?

Cât pregătesc un articol detaliat despre cum și unde găsiți haine ieftine și frumoase, am găsit pe bancheta din spate o eșarfă colorată, care se asorta de minune cu bluza pe care o port azi. M-am privit în oglinda retrovizoare și mi-am zis că aș putea pune un strop de culoare pe ziua asta de sfârșit de săptămână.

Iată ce a ieșit:

Inițial mi-am propus să am un un look lejer și să-mi las părul în bătaia vântului, fără a-i permite să-mi vină peste față și să-mi intre în ochi. Am legat eșarfa în jurul capului, definitivând mișcarea cu un nod rebel.

M-am gândit apoi, cum ar fi să abordez un look mai romantic. Mi-am prins o parte din păr într-o coadă simplă, în jurul căreia am trecut eșarfa:

Am obținut o coafură cu care aș putea merge lejer la birou, la plimbare în parc cu fetița mea sau chiar la o petrecere cu prietenii.

Ultima opțiune este și cea care îmi place cel mai mult. O coadă simplă, la bază, împrejmuită de o eșarfă colorată, va reuși, cu siguranță, să scoată din anonimat orice ținută.

Indiferent dacă e vorba de o bluză clasică și o fustă creiona, de o pereche de blugi combinați cu un tricou alb sau de un costum clasic – purtat cu o pereche de adidași, eșarfa poate fi integrată în tot felul de ținute pentru a le oferi un strop de culoare și de stil.

Voi ce ziceți? Aveți eșarfe? Cum le combinați și de unde le cumpărați?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Nu, copiii nu aruncă gunoiul pe jos din instinct

11 feb. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, deșeuri, educație, grija față de mediu, gunoi, instinct, irina harea-mardari, maternitate, mediu, parenting, vise la pachet blogLasă un comentariu

Știți gunoiul pe care îl întâlnim deseori pe drum, în parcuri, la terenurile de joacă? Hârtii, ambalaje de produse, cecuri, bilete de troleibuz. Toate par a fi scăpate din greșeală de foștii posesori. Niciun om nu va spune că a aruncat ceva intenționat, pentru că îl încurca, pentru că nu-i mai vedea rostul sau pentru că pur și simplu așa a simțit în acel moment.

Eu am făcut un experiment. Luni la rând am mers cu Mia la magazin, îi cumpăram anumite produse pe care ea le preferă și i le deschideam acolo, pe loc. Apoi mergeam la plimbare și urmăream ce va face ea cu ambalajul de la brânzică, sau de la biscuite, sau de la ce-i mai cumpăram eu acolo.

Și știți ce?

Niciodată nu l-a aruncat pe jos. L-a ținut în mână până intram în casă. Sau l-a pus în buzunar. Sau în coșul de la trotinetă.

Și știți de ce ?

Pentru că, în fond, copiii nu au instinctul de a arunca gunoiul pe jos. Iar dacă vedeți copii care fac asta, să știți că nu e o chemare naturală, nu e un fel de a fi. Este doar o simplă repetare a unor acțiuni pe care le-au văzut la alții.

De ce vă zic asta?

Mia, de exemplu, este încă mult prea mică pentru a înțelege exact ce are de făcut cu un ambalaj sau cu orice alt lucru care poate fi calificat drept „deșeu”. Nu e meritul meu că ea nu aruncă hârtiile pe jos. Nu am ținut lecții despre asta, cred că nici măcar nu i-am zis niciodată ce are de făcut cu acea hârtie.

Pur și simplu firea umană nu e gândită în așa fel ca să arunce, să dăuneze, să murdărească. Instinctele se formează în timp, iar copiii, știm bine, sunt oglinda noastră, a adulților.

Nu-i așa?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Spălatul pe dinți, între dorința mea și refuzul ei

10 feb. 2020Publicat în Creștem împreunăEtichetat blog de mamă, copil 2 ani, deprinderi de viață, irina harea-mardari, maternitate, parenting, periaj, spălatul pe dinți, vise la pachet, vise la pachet blogLasă un comentariu

Mia este la vârsta aceea când încă nu poate formula propoziții întregi, dar se descurcă de minune cu unele cuvinte de care are nevoie pentru a i se îndeplini anumite dorințe. De exemplu, dacă își dorește ceai, umblă din urma mea și repetă de o sută de ori cuvântul „ceai”. Și o face cu atâta patos și dăruire, de parcă îi plătește cineva pentru acest efort. Se liniștește doar atunci când ține mânuțele grăsuțe lipite de ceașca albă cu flori, încălzită de licoarea din ea.

Baia este o istorie aparte. Fiind foarte rafinată de fel, fata mea nu acceptă niciun compromis când vine vorba de baie. Îi place la nebunie să se bălăcească, de aceea când simte că a venit momentul potrivit, se dezbracă în pielea goală, aprinde lumina în baie, se reazămă de cabina de duș și așteaptă. În aceste condiții încearcă să ripostezi. Credeți că am cum? Vă zic eu că n-am.

Și pe cât de mult îi place să facă baie, pe atât de puțin este interesată de spălatul pe dinți. Cred că la început era vorba de o frică de periuță, apoi a intervenit și frustrarea că nu se prea pricepea s-o mânuiască. Sigur că eu eram acolo, mereu bucuroasă să o ajut, dar trebuie să știți că Mia nu se dă în vânt după situațiile când cineva intervine în treburile ei.

Încăpățânată și determinată, rotea periuța de dinți pe unde vreți, numai prin gură nu. Dacă insistam pe anumite zone, mă privea fix și o arunca cât colo renunțând de tot la procedură. Pentru a-i oferi senzația de confort, dar și pentru o face să creadă că e la libera alegere, o chemam să facă periajul atunci când îl făceam eu. A mers bine până când, absorbită fiind de felul în care mă spăl eu pe dinți, a uitat de scopul propus și era cât pe ce să înghită periuța.

Buuun.

Adică nimic bun nu vedeam în această situația și nici habar nu aveam cum aș putea s-o motivez să facă acest ritual pentru că își dorește ea, nu pentru că vreau eu. Așa că am zis să mă relaxez. Nu mai insistat atât de mult să facă periajul așa cum scrie în cărți. Totuși, imediat după baie îi dau periuța și o aștept în timp ce o plimbă prin gură. Ideea e să îi creez un obicei, să perceapă acțiunea asta ca pe ceva firesc, așa cum e firesc să se spele pe față sau pe mâini.

Când nu avea chef deloc-deloc să facă asta, nu insistam. Îmi dădeam seama că dacă aș forța-o, am reveni de unde am pornit și, oricum, eficiența unui asemenea periaj ar fi fost egal cu zero.

Aseară, imediat ce a ieșit din baie, s-a întins pe vârfuri și încerca să ajungă singură periuța. Inițial nu-mi dădeam seama ce vrea, de aceea, (așa cum facem noi în asemenea situații de incertitudine), am luat-o în brațe și i-am dat voie să îmi arate singură de ce are nevoie. De periuță avea nevoie. Acum nu știu dacă a cerut-o pentru că i se formează o obișnuință sau pentru că așa i-a venit, dar eu am simțit acel moment ca pe o mică-mare victorie.

În altă ordine de idei, voi cum v-ați convins picii să se spele pe dinți? Ce trucuri ați folosit și cât de simplu sau ne-simplu a fost crearea unei asemenea deprinderi?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Fetele Marianei și felul în care mi-au marcat copilăria, fără să știe

10 ian. 2020Publicat în Din viațăEtichetat blog de mamă, comparație, comparație între copii, copilul meu, copilărie, inspirație, irina harea-mardari, maternitate, Mia, parenting, psihologie, repere, vise la pachet, vise la pachet blog2 comentarii

Unul dintre momentele repetitive ale copilăriei mele, pe care mi-l amintesc de multe ori în viața de adult este comparația pe care mama o făcea (cu intenții bune, desigur) între mine și alți copii.

Fetele Marianei cum pot? Cum reușesc? Cum fac? Dacă ele pot, poți și tu. Cam asta era replica standart care mi se spunea atunci când nu puteam sau nu știam ceva. Fără să-mi dau seama, fraza asta devenise un reper pentru mine și încercam mereu să îndreptățesc niște așteptări. Numai că nu eram sigură dacă îmi doream să fiu așa cum mă vrea mama sau să ating limita concurenței cu fetele Marianei. Cu siguranță, însă, nimic din ce făceam nu se valida cu mine, cu cine eram ca persoană.

Anii au trecut, fetele Marianei muncesc peste hotare și, desigur, nu mai reprezintă niciun fel de reper în evoluția mea ca om. Totuși, amintirea acestei comparații mă întristează. Și nu zic asta doar de dragul zisului. Mă întristează cu adevărat și mă lasă cu un nod în gât. Poate pentru că mama vedea în alți copii niște exemple mai bune, chiar dacă eu am fost întotdeauna printre primii la învățătură, destul de harnică și aproape deloc problematică? Sau pentru că întreaga copilărie mi-a fost eclipsată de două fete care, între noi fie vorba, nu era cu nimic mai presus decât mine?

Recent, mama mi-a explicat că de fapt intenția ei nu era să mă umilească sau să le ridice în slăvi pe cele două fete, absolut străine nouă. Ideea era, spune ea, să mă motiveze să fiu mai perseverentă, să-mi doresc mai mult și să merg fix spre țelul meu. Mama și-a atins scopul și a văzut în mine ceea ce și-a propus, dar ce ne facem cu faptul că fetele Marianei mă urmăresc peste tot în viață?

Ce vreau să zic?

Părinții noștri au avut metode distincte de educație. Ei nu avea cărți de parenting și nici oameni gata să împartă deschis din experiența lor și de la care să învețe, să împrumute bune practici. Părinții noștri ne educau conform instinctului și potrivit sfaturilor pe care le primeau și ei, la rândul lor, de la părinții lor.

Noi, pe de altă parte, suntem privilegiați din toate punctele de vedere. Putem să vedem cu un pas înainte cum vor evolua unele decizii, cum ne va influența asta copilul pe termen lung și cât de mult îl pot afecta unele cuvinte spuse cu intenții bune, poate.

De aceea, mi-am promis să nu nasc în sufletul fiicei mele îndoiala că nu ar fi suficient de bună. Chiar dacă voi vedea că nu este prima la învățătură, că nu este prea talentată sau că nu este cea mai frumoasă fetiță din colectivul în care se va regăsi. Îi voi planta, în schimb, încrederea că indiferent de aspect și aptitudini – este unică. Iar asta o face să fie minunată.

Că indiferent de greșelile pe care le face, de deciziile pe care le ia, de performanțele pe care le atinge sau nu – o iubim. Și îi oferim iubirea nu așa cum oferim bomboana ursului de circ pentru că a făcut un cerc cu bicicleta, ci pur și simplu pentru că există. Și pentru că e a noastră.

Dar voi, dragi mămici și tătici aveți amintiri din copilărie care vă lasă un gust amar și pe care nu le veți repeta în educația picilor voștri?

P.S.: Fetele au fost, numai că nu erau ale Marianei. Erau ale altei femei, cu alt nume. Din cauză că printre cititorii mei s-ar putea să se regăsească și ele, am ales un nume la întâmplare. Așa că, vorba ceea, orice asociere cu persoanele reale este o coincidență. 🙂

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Patru exemple că și hainele copiilor pot fi refolosite (FOTO)

9 ian. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog de mamă, copii stilați, cum îmbrăcăm copilul, educație, haine copii, haine scumpe, idei de mamă, inspirație, maternitate, outfit, parenting, patru exemple, refolosim, reutilizăm, rochiiLasă un comentariu

Copilul meu merită tot ce-i mai bun. Acesta este crezul după care se conduce marea majoritate a părinților moderni. Și asta e minunat, atâta timp cât lucrurile scumpe nu încearcă să recompenseze deficitul de atenție. Unde mai pui că și companiile de marketing au înțeles demult cum funcționează psihologia părinților și pun gaz pe foc asigurându-ne că nu face să economisim pentru puiul nostru și trebuie să optăm în mod prioritar pentru produsele care au marcate pe etichetă mândrele cuvinte „lux” și „premium” .

În realitate însă, atât specialiștii cât și părinții care au înțeles cum stau lucrurile de fapt susțin în unison că cei mici au mai multă nevoie de atenție și prezență decât de cele mai noi modele de jucării. Mai mult, economisind – nu devii un părinte mai rău, ci poate doar unul mai calculat.

Haine scumpe sau…?

De multe ori am fost întrebată cât de mulți bani cheltuiesc pentru hainele Miei. Știu că nu o să vă vină credeți când o să vă spun că foarte puțini. În general, filozofia mea de viață spune că hainele nu merită investiții serioase, întrucât indiferent de frumusețea, calitatea și rezistența lor, noi, femeile, nu putem să rămâne fidele prea mult timp unui articol vestimentar. De aceea, atât pentru mine cât și pentru Mia încerc să găsesc haine frumoase și calitative la prețuri pământești.

Garderoba Miei este formată din câteva piese de bază. Unele dintre ele au fost cumpărate din start cu ideea că vor putea fi refolosite.

De exemplu bluza din poza de mai jos:

Bluza este, de fapt, o rochie de pe vremea când era bebeluș. Pe atunci era lungă până aproape de glezne. A tot purtat-o până când a devenit indecentă fără pantaloni. Dacă va arăta bine, este posibil că la vară va deveni un top de toată frumusețea.

În colajul de mai sus puteți vedea cum o rochiță primită în dar poate fi purtată cu brio de-a lungul timpului și adaptată evenimentelor. În prima poză Mia avea 4 luni. În a doua – aproape un an. În ultima – un an și cinci luni.

Aceeași rochie – alte vremuri, alte situații. O rochie primită în dar atunci când avea o lună, a fost utilizată în timp, dar de fiecare dată alfel. În prima imagine avea 3 luni, și a îmbrăcat rochia la prima sesiune foto din viața ei. În a doua fotografie avea un an, în a treia-aproape doi ani, iar ultima fotografie este făcută recent, în decembrie 2019. De asemenea, cred că ultima fotografie demonstrează că este ultima oară când această rochie a fost purtată ca atare. Totuși, sunt convinsă că va deveni o bluză tare frumoasă la primăvară.

Și ultimul exemplu: aceeași rochie – un an diferență. Dar traiul ei încă va continua, pentru că nu am văzut-o cum arată în calitate de rochiță – mini, nu-i așa?

Dar voi, dragi mămici, ce metode inventive aveți pentru a reutiliza hainele celor mici care devin așa de repede oameni mari?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Cum am negociat evadarea dintr-un spital de stat

30 nov. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, clinică, copil bolnav, febră, irina harea-mardari, medic pediatru, pediatru, spital, spital de stat, stomatită, vise la pachet, viselapachetblogUn comentariu

-Dacă doriți să se vindece copilul, veți accepta spitalizarea! îmi spune cu o voce calmă, un doctoraș tinerel de la un spital municipal.

-Bine, zic, stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Alte alternative înțeleg că nu-s?

– Alternative sunt două, mă contrazice doctorașul: fie vă internați în secție, fie semnați un refuz și mergeți cu copilul acasă. Dar noi nu vă recomandăm asta și nu ne asumăm consecințele, punctează el pe același ton calm.

-Păi și nu pot să merg acasă noaptea și să revin dimineață pentru proceduri? insist eu.

-Doamnă, aici nu-i hotel! mi-o taie scurt o femeie trecută de prima tinerețe cu niște ochelari rotunzi sprijiniți pe vârful nasului.

Mintea mea de mamă năucită de umblat pe drumuri, dat analize, stat în ambuteiaje și la cozi se zbătea din răsputeri să facă o socoteală rezonabilă. Pentru că, indiferent de părerea mea, situația de pe fața Miei nu era deloc roză, am dat afirmativ din cap și am semnat din fugă consimțământul să rămân.

O altă femeie, blondă, îmbrăcată în halat alb îmi zice s-o urmez. După ce am ieșit pe o ușă veche, din lemn vopsit, mă analizează pieziș și mă întreabă:

-Parcă vreți să plângeți. De ce? Nu vreți să rămâneți la noi?

Simțul umorului își face repede apariția și alunecă fără să întrebe din creier pe limbă:

-Ba îmi doresc foarte mult să rămân la voi, doar că nu vreau să deranjez.

-Ce deranj, doamnă? Noi suntem spital de stat.

-Ce bine, îmi zic în gând și renunț la dialog.

În față mi se deschide o altă ușă, tot din lemn. Un hol lung, o lumină difuză, un miros de borș, terci, medicamente și podea proaspăt spălată. Ciudat miros. La o masă scundă, acoperită cu o bucată de sticlă, stă o tânără dolofană cu un păr deschis la culoare, strâns la spate.

-Frumușica, am adus o pacientă nouă, spune însoțitoarea blondă. Să se ducă în salonul unul.

Asistenta dă afirmativ din cap și se îndreaptă spre ultima ușă de pe dreapta, făcându-mi semn să fac la fel. Mă apropii. În salon mai erau cazate trei mamei cu trei copii care dormeau. Am făcut stânga împrejur și am revenit la masa acoperită cu sticlă pe care zbârnâia un telefon cu roată.

-Eu nu rămân aici, zic pe un ton ferm.

Asistentele au făcut schimb de priviri, apoi m-au analizat din cap până în picioare. S-au oprit la lacrimile care curgeau nepoftite pe obrajii mei.

-Nu rămân, continui eu. Vă rog să-mi spuneți ce anume îi puteți face aici și nu i-aș putea face eu acasă sau la policlinică. Există vreo procedură care e neapărat să fie făcută la spital?

-În afară de picurătoare, nu! zice o femeie de vreo șaizeci de ani care mă privea cu compasiune.

-Păi pentru perfuzii și alte controale pot veni în fiecare zi la ora la care spuneți.

-Da pentru ce să umblați pe drumuri? mă întreabă cu multă seriozitate o altă asistentă.

-Pentru că nu vreau să rămânem aici, explic eu.

După câteva tentative de negociere, am reușit să ajungem la un numitor comun. După ce i-au fost administrate picurătorile, am plecat cu promisiunea că revin dimineață la prima oră.

Acum să vă explic contextul și să vă spun și de ce am refuzat, de fapt, să rămân.

După trei zile de febră, am observat că Mia are buze din ce în ce mai crăpate. Am pus fenomenul pe seama temperaturii repetitive. De ieri, însă, am sesizat că nu poate înghiți nimic, iar azi de dimineață chiar a refuzat categoric orice fel de mâncare.

Am pus mâna pe telefon și am sunat la o clinică pentru copii. Am ales la nimereală Clinica Pediatrica. Odată pentru că e la Telecentru, deci destul de aproape de Ialoveni și încă odată pentru că auzisem păreri bune despre medicii de acolo și despre calitatea serviciilor. După ce am fixat ora întâlnirii cu doctorul, am luat copilul în brațe și dusă am fost.

Pediatra a consultat-o și a stabilit că are stomatită. A urmat apoi efectuarea unui întreg set de analize. În concluzie, doctorița a precizat că problema poate fi tratată și acasă, dar îmi sugerează să apelez la ajutorul perfuziilor pentru a ajuta organismul să se revigoreze și să scape de toxinele lăsate în urmă de febră. Mi-a sugerat și spitalul la care ar trebui să merg pentru un eventual control repetat și pentru efectuarea tratamentului necesar.

Acestea fiind spuse vă întrebați, probabil, de ce am refuzat să rămân la spital?

Pentru că de când am născut-o pe Mia am dezvoltat o fobie față de spitalele de stat. Ce nu reușesc să înțeleg, în calitate de mamă, de cetățean al acestei țări, de jurnalistă la urmei urmei, este cum pot autoritățile noastre să doarmă liniștite în paturile lor cu saltele din puf de gâscă?

Cum nu li-i rușine să se uite dimineața în oglindă și cum mai pot avea tupeul să ceară vreodată votul cuiva?

Singurul spital municipal de boli infecțioase ar trebui să arate altfel. Pentru că acolo se tratează copii. Oameni, adică.

Nu voi spune mai multe pentru că, sunt convinsă, cei care au ajuns măcar odată pe acele uși știu despre ce vorbesc.

Concluzia mea este, însă, alta.

Nu există nimic mai greu pe lumea asta decât să fii părintele unui copil care suferă. Nu contează nimic pe lumea asta mai mult decât sănătatea copilului tău.

Aveți grijă de asta și fiți sănătoși și mereu alături de puii voștri.

Dacă ați ajuns cu cititul până aici și dacă au trecut și picii voștri prin așa episoase, vă rog să-mi spuneți în cât le-au depășit și ce metode ați folosit?

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Cum arată serile noastre când lucrez de acasă?

10 sept. 2019Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, blogger, life, lifestyle, working momLasă un comentariu

Iaca stau eu așa, cu laptopul pe brațe, și încerc să deslușesc literele de pe tastatură printre cele două picioare ale Miei care atârnă, ca două macaroane pe fruntea mea.

Asta după ce s-a așezat cu fundul pe creștetul meu și a bălăbănit din safaladele grăsuțe în timp ce se sprijinea cu o mână grăsuleană de cocul meu. Că, vorba aceea, fiecare cu cocul lui…

Încerc să termin o știre. Scriu o literă și aud că de acolo, din vârful capului, cere apă. Voi știți de câte ori cere ea apă într-o zi? Pun pariu că niciun copil din Africa nu este atât de însetat cum este fata mea atunci când vede că am de lucru.

Revin. Mai scriu o propoziție. Când să pun punctul – mârâie, semn că i s-a făcut foame. O așez la masă, îi pun bavețica, încălzesc supa, pun în farfurie, adaug smântână, tai pâine, potrivesc să nu fie fierbinte. Scot lingura din sertar, i-o așez în față. Vreau să mă pornesc după laptop, ea stă neclintită.

-Mânâncă!, zic.

Dă negativ din cap și împinge farfuria.

Ooook.

Îi scot bavețica, strâng supa, pun pâinea la loc, o cobor cu picioarele pe pământ.

Liniște.

Revin la știrea mea. Am uitat de unde a pornit, așa că mai citesc odată. Ajung la ultimul punct și dau un search pe google pentru un background. Îl găsesc și-l ajustez în corpul știrii.

Apă! Apă. Apă?, aud de la picioarele mele.

Îi întind sticla. Bea o gură. Închide sticla. Deschide sticla. Încă o gură. Închide sticla.

Am publicat știrea, caut alta.

O văd că vine. Se apropie de mine, mă privește liniștită. O mângâi pe creștet, poate-poate va vrea să stea liniștită câteva clipe. Pare să coopereze. Se ridică încetișor și se îndreaptă spre umerii mei. Pune un picior, apoi altul și ajunge iar, de unde a pornit, în cap.

Apoi se apleacă, și mă pupă apăsat, de acolo, de sus.

Nu a făcut nimic special, doar mi-a amintit cele trei miliarde de motive pentru care merită să trăiești, să lupți, să speri și să iubești.

Noapte bună! 🙂

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Copilul NU vine să îmbunătățească relația dintre soți

20 mai 20199 apr. 2020Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat blog, blog de mamă, copil, cuplu, Facebook, familie, instagram, irina harea, irina harea-mardari, maternitate, paternitate, relații, vise la pachetLasă un comentariu

Nu asta e menirea lui.

Una dintre iluziile care încearcă să fie indusă în societate prin intermediul rețelelor de socializare este aceea că un bebeluș vine pe lume pentru a uni familia, pentru a îmbunătăți relația dintre soți și pentru a le face viața mai armonioasă și colorată.

Cred că este o greșeală de percepere, care suprapusă pe realitate provoacă dezamăgiri și frustrări.

Poate la noi ceva nu e în ordine? Poate nu facem suficiente chestii? Ne iubim destul?

Ce am înțeles eu în ultimii doi ani este că un copil vine pe lume pentru a verifica trăinicia unei relații. Dacă aveți senzația că niște rapoarte care nu prea merg din start pot fi cumva întreținute cu un pui de om, vă îmbătați cu apă rece. Pe cuvânt.

În primul an de viață bebelușul reușește să spargă multe stereotipuri. Apoi apucă din colțuri viața socială a celor doi adulți și cu mâinile sale mici și dolofane o clatină în toate părțile, de-i ies fulgii. Numărul orelor petrecute în doi, scade și el drastic.

Nici viața financiară nu scapă de sub lupa celui mic. Odată cu venirea lui pe lume toate cheltuielile se împart la trei. Sau doar la unu, în funcție de posibilități.

Urmează viața sexuală, care (între noi fie vorba) are de suferit cel mai mult. Ba nu avem timp, ba nu avem ocazia, ba nu le avem nici pe una dintre astea.

Adevărul este că maternitatea și paternitatea sunt schimbări care, la fel ca toate schimbările importante, se dau greu. O perioadă care vine să vă încerce pe voi ca personalități aparte, apoi pe voi ca și cuplu. Pentru a-i face față este nevoie de răbdare, acceptare, multă înțepciune și capacitatea de a vedea cu un pas în față.

Desigur, totul este relativ. Există, probabil, și excepții. Ceea ce vreau să spun prin intermediul acestui text este că mi se pare obositoare și cumva patetică presiunea asta care se pune pe femei odată ce devin mame. Și pe bărbați, de îndată ce devin tați. Se promovează părticele din adevăr, cu mame zen, copii voioși, curați și care nu plâng. Cu soți zâmbitor, cu flori în mâna dreaptă și cratița în mâna stângă.

Ce avem în spatele ecranelor?

Femei care stând acasă, nu stau de fapt. Ele muncesc cu program deplin. Dacă nu dublu chiar. De aceea, nu reușesc să fie veșnic parfumate, coafate și îmbrăcate ca niște zâne în timp ce-și așteaptă soțul acasă.

Bărbați, deveniți dintr-o dată tați. Nu le este nici lor prea ușor, mai ales că s-au pomenit dintr-o dată încolțițu de griji și responsabilități pe care abia acum învață să le poată duce.

Soluții?

Nu știu dacă există. Ce știu sigur este că timpul le rezolvă pe toate. Mai ales că în pofida tuturor celor enumerate mai sus, copilul reușește să vindece toate rănile, să aline toate durerile și să reclădească chiar și din cioburi orgoliile sparte.

El vine pe lume pentru a forma familia în sensul ei deplin, nu pentru a rezolva probleme despre care habar nu are și pentru care nu este responsabil…

***

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.