Sunt responsabilă de bagajul pe care îl vei duce cu tine prin viață

M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Dragostea întâi de toate

Într-o după amiază am petrecut o oră de vreme gârbovindu-mă asupra covorului din bucătărie. L-am periat, i-am șters petele, l-am aspirat și îl priveam cu mândrie și încântare cum aproape că sclipea de curat și frumos ce era.

Zece minute mai târziu o văd că vine ca o furtună și cu o privire de motan părăsit cere un biscuit. I-l întind fără să bănuiesc că gestul va avea un final neașteptat. Imediat cum a simțit bucata gălbuie și aromată între degetele ei scurte și grăsuțe, a ridicat prada deasupra capului și închizând ochii i-a dat drumul peste covorul meu care încă sclipea. (Sau poate nu sclipea, dar eu eram convinsă că așa făcea). După ce a calculat în minte cele 2 – 3 secunde cât a avut nevoie nenorocitul de biscuite să ajungă jos, a ridicat piciorul și l-a strivit fără milă. Pătrățelul cu aromă de vanilie s-a transformat repede într-un praf generos, iar apoi într-o pată și mai darnică.

Reacția mea?

M-am enervat rău de tot, m-am supărat, am vrut să țip, să trântesc tot ce mi-ar fi nimerit sub mână și poate chiar să plâng. Fața mea, însă, s-a desfigurat într-un zâmbet tâmp. Nici nu știu ce m-a amuzat așa tare: munca mea prefăcută într-o amintire sau modul în care a închis ochii înainte de face pacostea.

Nimeni nu mi-a spus că atunci când voi deveni mamă, voi învăța fără să merg la lecții ce înseamnă empatia și răbdarea.

Că vor exista momente în care creierul își va dori să țipe, iar inima va zâmbi pentru că asta va simți să facă.

Că dragostea este mai multe decât o noțiune desprinsă din dicționar.

Că sufletul are o mulțime de ascunzișuri și că ideea nu avem ce potențial de iubire ascunde. De ascultare, de acceptare, de iertare.

Am auzit cândva o vorbă care mi-a plăcut foarte mult. Zicea așa: în momentul în care o femeie devină mamă, Dumnezei îi ia inima și i-o strânge în pumn. Apoi nu o mai eliberează niciodată.

Dar voi, ați avut momente în care șotiile picilor voștri v-au lăsat fără cuvinte, și chiar dacă v-au enervat la culme, dar le-ați răspuns cu zâmbet și iubire?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!