Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

Diversificarea: un fel de adolescență a bebelușiei

Înainte de a se naște Mia, eu nu prea am mai avut tangențe cu alți bebeluși. Respectiv, tot ce urma să însemne maternitate a fost o premieră absolută în viața mea. Pentru că tare mi-a fost frică să nu greșesc,  de la liniuțele de pe testul de sarcină și până la prima lingură de hrană solidă pe care i-am oferit-o, m-am informat. Și mă informam mult, din trei și mai multe surse, pentru a nu admite vreo eroare.

Așa se face că atunci când s-a pus problema începerii diversificării, într-un fel știam la ce să mă aștept, dar eram și foarte curioasă de imprevizibilul care urma să apară inevitabil.

Pentru că atunci când vine vorba de copilul meu sunt încercată de tot felul de frici, am renunțat din start la ideea cu autodiversificarea. Deși am citit mult la acest subiect, recunosc că nu mi-a inspirat foarte multă încredere, chiar dacă i-am găsit o explicație perfect logică.

Așadar am zis să merg pe varianta clasică: alimentele mărunțite. Am început cu cele din comerț. Odată pentru că era cea mai comodă opțiune, și pe de altă parte pentru că am auzit eu că sunt certificate și „safe” cum ar veni. 🙂

Deși în general susțin tot ceea ce este autohton, am fost dezamăgită când am găsit pe unele etichete ale pireurilor de fructe produse în Moldova adaus de zahăr, iar pe altele chiar și adaus de sare. 🙂 Cele din urmă elemente au stins patriotismul din mine, mai ales că nu aveam niciun chef de experimente.

Alegerea mea au fost pireurile Gerber. Fetița mea le-a îndrăgit din prima clipă. Am început cu o linguriță de brocolli. Și chiar dacă medicii recomandă să aștepți cel puțin două zile până la introducerea unui aliment nou, eu nu am avut răbdare și introduceam zilnic câte o legumă nouă. Așa a fost în prima săptămână: brocolli, conopidă, cartof, dovlecel, morcov, dovleac.

A doua săptămână au urmat fructele: măr, pară, banană, prune, etc.

De regulă prima masă e cea de fructe, în jur de ora 10:00, a doua masă- cea de legume – pe la 13:00.

În ciuda tuturor sfaturilor primite atât de la doctori cât și de la rude, eu nu am început diversificarea decât atunci când Mia a împlinit vârsta de 6 luni, și m-am asigurat că poate să stea bine pe scaun. De asemenea, o condiție obligatorie pe care am respectat-o a fost dublarea greutății de la naștere. 🙂

Ah, da: fără covrigi, fără biscuiți cu ceai serviți direct din biberon, fără lapte de vacă, fără borș cu varză. :)))

Nu am insistat niciodată să mănânce tot din farfurie, și nu cred că este nevoie de asemenea extreme. Mi-a propus din start să îi asociez ora mesei cu o chestie plăcută, astfel ca atunci când o așez în  scaun ea să aștepte ceva bun, și să nu perceapă acest ritual ca pe o obligațiune care trebuie îndeplinită.

După aproape două luni de când am început s-o servesc pe domnișoară pot spune că bilanțul este clar:

-bavețica este o binecuvântare;

-nu face să îi servești masa în timp ce este îmbrăcat în haine albe;

-atenția este cheia: fiecare moment de gură-cască se poate încheia cu draperii cu imprimeu de brocolli sau cu parchet cu iz de dovleac;

Eu am încercat să previn o eventuală constipație oferindu-i la 20 minute după fiecare masă câte un pic de apă. Nu știu dacă tocmai acesta este secretul adevărat, dar la noi a funcționat.

De asemenea, de o săptămână am renunțat la pireurile din comerț și am început să i le fac acasă. Nu știu care este diferența dintre ele, dar cert este că fetița mea preferă muuult mai mult a doua variantă.

La voi cum a fost diversificarea? Ce situații hazlii ați avut în această perioadă?

Super-eroi și misiuni cosmice din care nu mai vrei să revii în lumea reală

Imaginează-ți  că te trezești  într-o dimineață într-un loc cu decor de aventură, iar tu ești  un super-erou care are  o misiune specială. Nu trebuie să alergi undeva pentru a salva omenirea, nici nu trebuie să ții cont de fiecare bătaie a ceasornicului, dar nici să dormi în voie nu se poate. Un fel de independență dependentă, cum ar veni. 🙂

Acum tu, super-eroul, descoperi că brusc ai devenit dotat și cu niște super-puteri: știi să înțelegi din jumătate de scâncet ce ți se cere, să preîntâmpini cu jumătate de secundă înainte o mișcare greșită, să dormi cu o jumătate de noapte mai puțin și să fii ok cu asta…

Mai mult, în această aventură ai și un coechipier, care asemeni unui erou din desene animate pare să fie hotărât să-ți încurce ițele, să-ți dea bătăi de cap și să nu se lase până nu te epuizează cu cât mai multe misiuni  care se vor îndeplinite imediat.

Deși în mare parte funcționale, uneori super-puterile tale dau greș. Se întâmplă atunci când decizi să schimbi scutecul cu câteva secunde înaintea „furtunii” sau să-ți uiți vrei șuviță de păr liberă. Cea din urmă se transformă imediat într-o sfoară de care coechipierul tău trage cu ardoare încercându-i rezistența. 🙂

Dar asta nu e tot.  Așa cum se și cuvine, în misiunea asta cosmică, tu – super-eroul, ai și niște beneficii. Poți să te maimuțărești când vrei, cum vrei și unde vrei fără să-ți fie frică că vei fi privit cu suspiciune.

Poți să ieși zilnic la plimbare, să stai pe bancă în parc, să miroși flori, să vezi și chiar să studiezi cum înverzesc copacii. Nu e lucru puțin, credeți-mă.

De asemenea, poți să redescoperi lumea din jur, să privești cu uimire păsările, animalele și mașinile. Să te încânte până la lacrimi razele soarelui și să leșini de fericire când reușești să faci ordine și să gătești fără să fii distras.

Filmele par mai interesante, cărțile mai valoroase, iar minutele petrecute în duș – o binecuvântare. Arealul de interese se restrânge, în schimb orizonturile capătă forme și contururi greu de curprins cu puterea minții.

Dar cel mai important: nu mai ești singur. Niciodată. Pentru un super-erou este important să știe că mereu va exista cineva care să aibă nevoie de serviciile lui, nu-i așa?  Anume acest sentiment îi oferă super-eroului nostru super-puteri noi și îl face să-și îndeplinească cu dragoste misiunile.

Iar fiindcă este un personaj dedicat, super-eroul, primește și remunerare. Contul său, deschis în emoții, este suplinit cu zâmbete încă știrbe, cu priviri galeșe și cu palme moi și dolofane aruncate cu plăcere peste față sau peste ochi. 🙂

***

Da, tot despre maternitate am scris și azi. 🙂 Când eram tânără și nu aveam copii ziceam că niciodată nu voi face dintr-un bebeluș întreg Universul meu. Se pare că mai am nevoie de niște super-puteri la acest capitol. În rest, sunt om de cuvânt  🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurăm noi maternitatea, ne poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Șase luni și jumătate

În ultimele săptămâni cred că am aflat răspunsul la o întrebare care chinuie omenirea de zeci de ani: de unde a apărut sclavismul?  Ei bine, vă zic cu mâna pe inimă că cei mai buni profesori de sclavism (dacă o exista așa ceva) sunt bebelușii. În special cei care au trecut de șase luni, și-au descoperit ceva forțe noi, își dau seama că au multe de făcut, dar (ca să vezi!) nu au suficientă pricepere să-și gestioneze excesul de energie.

Schema lor de acțiune este destul de simplă: tu ești sclavul lui. Are și acte care demonstrează acest lucru. 🙂 Și  odată primind statutul, tot ce trebuie să faci este să reușești să-i corespunzi. Să-l îndeplinești onorabil, cum ar veni. 🙂

Dimineața, pe la 6 jumătate, nu ai niciun motiv suficient de bun ca să dormi. În schimb ai putea să-i ții companie bebelușului. Să-l asculți cum face: tatatatataatatatatataaaaa. Să rămâi calm când sparge liniștea profundă cu un țipăt într-un crescendo venit din adâncul plămânilor. Să fii mereu gata să-l întorci atunci când rostogolirea plină de elan a clacat pe undeva, pe la mijloc.

Tot tu, sclavul, ai datoria legală să te transformi într-un cărucior, într-o mașină, într-un cal sau în orice vrea Măria Sa. Să-l porți acolo unde îți ordonă. Să-l duci în fața oglinzii, să-l lași să-și bage degetele în gură, apoi să le plimbe cu o eleganță cum rar îți este dat să vezi, peste sticla pe care ieri ai șters-o și ai făcut-o lună.

Să-i servești masa și să rămâi cu un zâmbet tâmp pe față ori de câte ori pireul de brocolli se transformă într-un havuz care dansează în stropi prin toată casa. Să fii fericită și mulțumită când mânuțele mici, moi și pufoase, pline de pireu de dovleac, îți mângâie haina, fața și în ultimă instanță – părul.

Bucuria nu are cum să te ocolească nici atunci când după ce l-ai purtat și l-ai tot purtat în brațe, preț de câteva ore, Măria Sa îți dă de înțeles că ar vrea să se odihnească un pic. Minunea adevărată se întâmplă însă atunci când îl pui în pătuț: toată oboseala dispare, iar dorința de a fi plimbat, distrat, giugiulit și venerat răsare ca nouă. 🙂

Și parcă ai vrea să mănânci, și parcă ai vrea să-ți bei și tu în tihnă cafeaua pe care ai făcut-o dimineață, și parcă ai vrea să dormi. Dar să fim serioși, nu ai timp de așa fleacuri neînsemnate când bebelușul tocmai și-a dormit somnul de zece minute și are nevoie de distracție, ca de aer. 🙂

Una peste alta, vă spun cu mâna pe inimă că a cam început să-mi placă această sclavie. Mai ales că nu aș fi bănuit vreodată că în zece minute ți se poate face atâta dor de cineva…

🙂

 

 

Șosete delicioase și alte descoperiri

La cinci luni viața devine plină de lucruri curioase. Încercările de a sta în fund sunt nereușite, deocamdată, dar alimentate intens de tentantivele de a se aburca cu capul înainte de fiecare dată când este luată în brațe. Zilele trecute a descoperit picioarele și faptul că vârfurile degetelor pot fi delicioase. Pentru a se asigura de succesul operațiunii, încearcă să le bage în gură pe amândouă odată. Vede că nu-i reușește, dar se resemnează rapid chiuind pentru a dilua atmosfera.

Dacă simte că măcar pentru o clipă a ieșit din câmpul atenției celor din jur, se rostogolește pe o parte, apoi pe burtă, apoi își sprijină nasul de saltea și ține de acolo discursuri înflăcărate.

Marea descoperire rămân a fi șosetele. Odată încălțate, ele devin imediat obiectul vânătorii. Se muncește cu dedicare până reușește să le scoată, apoi le savurează molfăindu-le cu ochii închiși. Țipă și se opune când îi sunt confiscate și iar se bucură când vede că au fost înlocuite cu o pereche nouă.

Mănâncă în continuare lapte, dar privește cu mult interes atunci când vreun adult rumegă ceva prin preajmă. Tot pe ce reușește să pună mâna, ajunge inevitabil în gură. Și nu contează dacă e vorba de suzetă, vreo jucărie, sau un scutec (dacă mama nu este antentă).

Apropos de scutece, acestea au devenit o mare provocare atunci când sunt puse, și o mare bucurie când sunt scoase. Ultima bucurie nu este întotdeauna a mamei.

Baia este o mare fericite, plioscăitul din mâini și picioare – melodia preferată, iar ieșirea din cadă – jalea omenirii.

Somnul se face în reprize scurte. Adoarme greu, lăsându-se distrată de tot ce mișcă sau se aude. Se trezește în scurt timp. E și de înțeles, când ai în jur o lume atât de mare care așteaptă să fie descoperită.

Existența îi este umbrită însă de o mare tristețe – pumnișorii, care între timp au devenit mai grăsuți, nu mai încap concomitent în gură. 🙂

În rest, situația a rămas pe vechi. Robii aleargă, cântă, dansează, fac grimase și aduc poclonuri. Toate pentru un zâmbet știrb care răsare din colțul gurii…

Momente de luat în viitor

Mă gândeam zilele trecute că nu prea am fotografii cu mine de când eram bebeluș. Adică nu am deloc asemenea poze. Nicu, cu tată fotograf și toate ustensilele la îndemână abia de adună vreo 4-5 imagini din bebelușia lui. Probabil că așa erau timpurile. Oamenilor nu le stătea mintea la imortalizat momente. De regulă, copiii erau fotografiați pe la matineele de la grădinițe, eventual cățărați pe scaun, sau așezați, cu un cot sprijinit de un colț de masă. Știți ce zic? 🙂

Când eram tânără și nu aveam copil, puteam să jur că atunci când voi fi mamă nu-mi voi umple telefonul cu poze de bebeluș. Nu-i voi pune imaginea pe ecranul de blocare, și mai ales nu-mi voi plictisi prietenii cu asemenea fotografii. Îmi ziceam că nu are ce să fie amuzant într-un pui de om care face havuz de stropi din laptele din gură, și nici nu e normal să le dai oamenilor din afara casei să asculte cum chiuie, țiuie, râgâie sau face pârț copilul tău. Ei bine, de unde să știu eu că tentanția de a împărți aceste emoții va fi mai mare decât dorința mea de a rămâne un om de cuvânt? 🙂

În altă ordine de idei, mi se pare grozav că noi, generația prezentului, avem posibilități nenumărate de a opri timpul. De a îngheța cele mai dragi, mai calde, mai prețioase momente.

Îmi și imaginez cum peste ani, atunci când voi fi gârbovită de bătrânețe, ușor amnezică și plictisită de revoluția tehnologică care mă va înconjura, îmi voi lua o ceașcă albă, mi-o voi umple cu cea mai delicioasă cafea, îmi voi pune ochelarii pe nas, voi scoate de la naftalină albumul cu fotografii vechi și îmi voi plăti biletul spre tinerețe. Voi răsfoi ceea ce azi numesc prezent și îmi voi retrăi viața. Dar nu oricum, ci cu cele mai fantastice, mai emoționante și mai memorabile clipe ale ei.

Până una alta, mă gândesc cum să fac ca stocul cu lucruri frumoase de care urmează să-mi amintesc să fie cât mai mare…

🙂

 

Patru luni și jumătate

La patru luni și jumătate buburuza de ieri- alaltăieri, a devenit un ditamai bebelușul cu personalitate. Și-a descoperit deja mâinile și a învățat că poate face cu ele o mulțime de lucruri importante. Își apucă picioarele, le trage spre gură, apucă telefonul, îl trage spre gură, apucă jucăriile și tot la gură le duce. Ca și până acum, gura este centrul Universului lui. Cu ea mănâncă, cu ea țipă, cu ea cere, și tot cu ea se bucură.

Nu-l mai convingi așa ușor să stea doar pe spate, și nici pe burtă, și nici pe o parte, și nici pe alta. Pentru că acum totul este despre distracție. Dacă te-a împins păcatul să-i arăți cum zboară avionul, poți să-ți iei adio de la brațele libere.

A descoperit că vocea sa poate fi muuult mai atractivă atunci când e folosită la volum maxim, și nu ezită să se manifeste din plin, indiferent dacă e zi sau noapte.

Încearcă să lege silabe. Deși crede că duce discursuri înflăcărate, buzele lui se unduiesc într-un „chi-chi-chi incert”. Râde mult, cu toate gingiile la vedere. Vede distracția peste tot. Mai ales pe tavanul alb, care este extrem de amuzant. Pentru a se asigura că reușește să înmoaie genunchii tuturor privitorilor, când zâmbește își duce mâinile la piept și scoate câte un gângurit.

Își privește galeș părinții. Mai ales pe aceia dintre ei care poartă cu ei și alte beneficii. Cum ar fi laptele. Când se vede prins la piept, bucuria nu are margini. Uneori mai face câte o pauză scurtă, pentru a privi în ochi sursa, și scoate câte un oftat concentrat, ca să fie clar cât de mult a muncit pentru acest prânz bine-meritat.

Urmează somnul, care seamănă mai degrabă cu un maraton. Dă din mâini, din picioare, își întoarce capul cu viteză pe toate părțile, și apoi o ia de la capăt. Când crezi că tocmai s-a adâncit în cel mai odihnitor vis, o repriză de pârțuri bine-definite sparge tihna din jur, și uneori îl sperie.

Se trezește repede, caută cu privirea în jur și așteaptă să-și vadă „supușii” care se înghesuie să-i intre în voie. După ce scutecul e uscat, iar hăinuțele frumos mirositoare îmbrăcate, își începe din nou programul distractiv.

Râde, scâncește, geme, se foiește.

Când mai găsește câte o clipă de răgaz, se oprește și își privește părinții care stau tăvăliți de drag și iubire pe undeva prin colțurile lumii, care acum este doar a lui.

A bebelușului.  🙂

 Anunturi Gratuite Anunturi112.ro

Vaccinul: unealta diavolului sau un rău necesar?

Cel puțin în familia noastră, așa s-a pus problema. Încă de pe vremea când nici măcar nu eram însărcinată. N-o să vă vină să credeți, dar uneori, un cuplu de oameni tineri, deschiși la minte, pasionați de umblătură prin lume, pot discuta și despre asemenea chestii bizare cum sunt vaccinurile.

Și cum ziceam, încă de pe atunci, eu și cu soțul meu duceam polemici deschise despre cum vom fi noi niște părinți responsabili și cum vom lua noi cele mai bune decizii pentru puiul nostru. Adevărul este că în timp ce eu mă poziționam în tabăra indecișilor, Nicu era ferm convins că vaccinul este o unealtă a diavolului.

-Înțelegi, vaccinul este creat pentru a face selecția naturală. Sigur se pune acolo un virus care odată ajuns în organism, sau îl face mai puternic, sau îl omoară. Este un fel de cod, – își argumenta poziția bărbatul meu cu o voce apăsată, propunându-și să mă convingă de adevărul lui.

Acuma, nu știu ce să zic. O fi vreo fărâmă de adevăr în ceea ce zice omul, aprig privitor de discovery și alte posturi deștepte. Eu nu am reușit să-i aduc atunci suficiente contraargumente, și am decis de comun acord să lăsăm baltă subiectul pentru o vreme.

În ce mă privește, pe toată perioada sarcinii am mai documentat tema, din cel puțin trei surse, așa cum am fost învățată la școală. 🙂

Evident, sursele deseori se cam băteau cap în cap. În timp ce Organizația Mondială a Sănătății propagă ideea imunizării, forumurile de pe Facebook povestesc istorii în care vaccinarea a adus cu ea o mulțime de complicații, iar televiziunile arată reportaje în care diverși medici și experți oferă garanții că produsele care li se injectează micuților sunt verificate și au cel mai înalt nivel de calitate și siguranță.

Așa se face că  atunci când a apărut copilul, și când s-a pus problema imunizării, m-am trezit față în față cu dilema care a devenit și mai pronunțată odată ce soțul,  orator înflăcărat altădată,  s-a potolit. Când l-am întrebat dacă ducem copilul la vaccinare, nu a sărit să zică că nu-l ducem. Dar nici nu m-a înduplecat să facem acest pas. 🙂

Bun. Iată cum am gândit eu această etapă cu mintea mea de femeie, dar și de mamă.

Din punctul meu de vedere, vaccinarea este în primul rând o responsabilitate socială. În condițiile în care peste 99,5% dintre copiii din țara noastră sunt supuși imunizării, nu am dreptul să risc.

Statisticile arată că anual, vaccinurile salvează 2,5 milioane de copii de boli care pot fi prevenite. Cel mai bun exemplu în acest sens este rujeola. Focarele acestei boli sunt din ce în ce mai pronunțate în Ucraina și în România.

Nu dau cu parul, și nu încerc să conving pe nimeni. Sănătatea copiilor noștri este cea mai importantă. Indiferent de ce zice lumea, de dogme, de sfaturi, de orice. Și eu nu am ascultat părerea nimănui atunci când a venit vorba de acest subiect. Consider că este o chestie care se calculează la rece de fiecare părinte în parte.

Dar, dintre atâtea boli care există în lumea asta, atâtea maladii care ne distrug viața și ne ruinează credința în tot ce-i bun și frumos, mie mi s-a părut normal să pot să mă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a evita măcar ceva.

Revenind, vreau să vă zic că mi-am vaccinat copilul, dar am stat cu frica în sân. O frică din aceea nouă, care te face să tremuri. În toată situația asta, am înțeles că la noi există o problemă gravă de comunicare, de informare. Nu mai știm în cine să avem încredere. Și nu ar trebui să fie așa.

Ar trebui să știm unde să căutăm o anumită informație, așa cum știm unde să mergem dacă vrem să ne facem manichiura, și în care magazin să intrăm dacă vrem să cumpărăm lapte.

Ar trebui să putem avea încrederea că medicul nostru ne va oferi cel mai bun sfat.

Blogurile, comunitățile de mame, grupurile închise și deschise, nu sunt și nici nu trebuie să fie o sursă de informare pe bune. Acolo ar trebui să găsim păreri, experiențe, sugestii.

Nu sfaturi. Nu indicații. Nu recomandări.

Voi ce părere aveți despre imunizare? Se poate trece peste?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Fericirea, în forma ei pură.

 

Că fericirea stă ascunsă în lucrurile mici nu mai este un secret. Ni se tot propagă ideea asta cam de când începem să pricepem câte ceva în viață. Eu de exemplu, am cam fost sceptică în această privință.  Din punctul meu de vedere, o gustoșenie mică, nu are cum să fie mai bună decât una mare. Și chiar dacă are cum să fie mai bună, sigur te întristezi că e prea puțină, și uiți de fericirea de la început.

Ei bine, în ultimele luni m-am cam contrazis, ca să zicem așa. M-am prins într-o zi la gândul că, acum, fericirea are cu totul alte unități de măsură și cu totul alte forme.

De exemplu, acum fericirea se manifestă sub forma unor gângureli strigate. Dar atât de strigate, că tare mi-i frică că în scurt timp vom rămâne cu toții surzi. Domnișoara își descoperă capacitățile vocale și le exploatează la maaaxim. În special așa, când e trecut de 12 noaptea. 🙂

Scutecele pline,  și schimbate des sunt și ele un motiv de fericire. Mai ales când sunt pline cu ce trebuie și de culoarea care trebuie. (Cei trecuți prin experiențe similare, vor înțelege ce zic).

Trezirile pe timp de noapte, decâteorivreadomnișoara, tot la categoria momente de fericire se trec. Mai ales când fiecare trezire este însoțită de o masă copioasă servită direct de la purtător. 🙂

Râgâitul pare o melodie, iar gazele – un ritm.

Despre zâmbete și dulcegării nu discutăm, că nu are sens.

Se zice că nimeni nu știe cum arată ea, adevărata fericire. Pentru că nimeni nu a văzut-o, nu a strâns-o de mână și nu a ținut-o în brațe.

Deși, eu n-aș fi așa sigură 🙂