Etichetă: bebeluș

Încetarea alăptării sau cum apare iubirea când dispare sânul

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

De luni încep. Nu, hai de joi. Cel mai bine să las iarna să treacă. Ei, vine Paștele, mama zice că-i post. După sărbători.

Dacă începerea procesului de alăptare a fost cumva condiționată de un factor extern care se trezea de zece ori pe noapte pentru a-și face plinul, înțărcarea s-a dovedit a fi o piatră de rezistență.

După ce Mia a trecut de vârsta de un an mi-am propus să renunț la mesele de sân pe care i le ofeream. Am început-o treptat, ca o femeie informată ce sunt.

Inițial am eliminat din peisaj mesele de zi. Oricum intenționam să revin la muncă, în plus era foarte deranjant să ieșim pe undeva și să fiu trasă pe dreapta ori de câte ori simțea domnișoara nevoie de alintare.

Experimentul a luat foc din prima. Mia s-a dat puțin în spectacol, dar a renunțat ușor, consolându-se cu preferatele ei supe de legume, cu iaurt și cu fructe.

Următorul pas urma să fie scoaterea meselor pe rând. Am încercat de câteva ori, dar am dat chix de fiecare dată. Pentru că fata mea știe să-și susțină punctul de vedere și merge până în pânzele albe pentru a obține ceea ce dorește, dar și pentru că n-am eu atâta răbdare câtă perseverență are ea.

Așa că după alte opt luni de tentative nereușite le-am dat toate pe una și am făcut-o. Brusc. Pur și simplu nu i-am mai oferit sânul.

În prima noapte a adormit relativ greu. S-a trezit de 3 ori și a făcut câte un scandal teribil. După mult plâns, dat din picioare și isterie – adormea. Până la următoarea repriză.

Dimineața se trezea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de treburile ei importante. Cum venea seara, își amintea de dorul ei și umbla ca o obsedată cu ochii închiși și gura deschisă în speranța că poate-poate îi va curge vreo licoare acolo. Și a doua noapte s-a soldat cu multe țipete și lacrimi, dar parcă deja mai potolite erau pornirile. 

Așa a ținut-o o săptămână. Nu pot să zic că am regretat vreo clipă situația pe care am declanșat-o. Pentru că știam că e momentul potrivit. 

Nici pentru mine nu a fost ușor. Laptele care nu mai era mâncat de copil nu a dispărut ca prin minune și a lăsat urme profunde de durere în corpul meu.  Dar despre asta, poate într-un viitor articol.

După cele șapte zile de chin a urmat fericirea. Pură și absolută.

Nopți întregi de somn. Pentru că este foarte categorică de fel, Mia a refuzat din start să bea apă noaptea. De lapte în sticluță nici vorbă nu putea fi.

Astfel, după ce și-a trăit durerea interioară, a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix și a început să doarmă. Se trezește doar dacă îi este răcoare, dar adoarme la loc de îndată ce este încălzită, pupată și îmbrățișată.

Al doilea aspect al mulțumirii mele de mamă are legătură cu faptul că de când a dispărut sânul a apărut iubirea. Afecțiunea. Acum știu și simt că nu vine la mine în brațe pentru că vrea lapte, ci pentru că îmi vrea atenția și iubirea.

Este un sentiment înălțător care explică într-un mare fel de ce de atâția și atâția ani femeile decis să facă copii și să devină mame…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Și mamele sunt triste câteodată

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Aseară, în timp ce o adormeam pe Mia, rulam la nimereală pe telefon fluxul de știri. Privirea mi s-a oprit aproape involuntar asupra unui titlu care m-a înfiorat. O prezentatoare de la postul de radio BBC a ieșit la jumătatea emisiunii pe care o prezenta în direct. Femeia a spus că are nevoie de o pauză. Apoi s-a sinucis.

Jurnalista avea 41 de ani și trei copii. Presa americană scrie că ea ar fi suferit de depresie. Alte surse menționează că femeia deseori spunea că se simte neînțeleasă.

Despre depresia de după naștere am mai scris pe blog, și ne-am lămurit că părerile referitor la acest subiect sunt împărțite. Depresia este un fenomen care încă nu are dreptul la viață în Republica Moldova. Și asta e trist.

Ce vreau să spun în articolul de astăzi este, însă, altceva. Pe vremea când mamele și bunicile noastre aveau copii mici maternitatea nu era o presiune așa de mare. Chiar dacă aveau mult de muncă, chiar dacă trebuiau să spele cămășile cu mâna și vasele cu buretele. Mamele și bunicile noastre nu aveau pe umeri povara comparației.

Or, în prezent, să fii mamă nu mai înseamnă să-ți crești bine copilul, să-ți menții curată casa și fericită familia. Azi să fii mamă înseamnă să fii activă, să ai grijă să fii frumoasă, să mergi la manichiură, la epilare, la coafor, să încapi în hainele dinainte de sarcină, să zâmbești mult, să citești cărți în timp ce ieși la plimbare cu bebelușul, să bei cafele cu spumă densă, să fii prezentă la tot felul de evenimente publice, să ai mulți prieteni și să fii adorată de toată lumea.

Asta vedem peste tot, nu?

Nu prea vezi pe rețelele de socializare mame ciufulite, cu cearcăne și pijamale murdare de vomă de bebeluș, de lapte și de alte chestii care li se întâmplă chiar și celor mai perfecte dintre noi.

Nu prea întâlnim prin postările de pe Instagram istorii despre cât de greu îți este să rămâi calmă și cât de tare ți-ai dori să-ți dai cu capul de toți pereții pentru ați calma frustrarea și nervii.

Este minunat ca în această perioadă de debut de maternitate să beneficiem de ajutoare. Să putem conta pe o bunică, pe un bunic, pe o rudă, pe o prietenă de nădejde. Este grozav să apelăm la serviciile unei bone care să ne elibereze mâinile și mințile măcar câteva ore pe zi.

Adevărul este că cele mai multe dintre noi nu au așa ceva, și sunt nevoite să le facă pe toate singure. Vă spun din proprie experiență că mai grea decât povara zecilor de chestii pe care trebuie să le înghesuie o mamă într-o zi, este povara singurătății și a fricii de a nu fi înțeles.

Noi putem schimba percepția generală despre ceea ce înseamnă să fii mamă, să stai acasă și să nu faci nimic. Chiar putem. Dacă avem mai mult curaj să vorbim despre fricile, despre problemele și despre frustrările noastre. Pentru că ele există, și pentru că sunt convinsă că pot concura pe picior de egalitate cu buzele injectate, unghiile cu sclipici și blănurile scumpe.

Asta nu ne va face viața mai ușoară, nici nu ne va reduce din obligațiuni, dar ne va ajuta să respirăm. Să știm că nu suntem chiar singure în lumea asta mare, și că ceea ce ni se întâmplă este o problemă comună, împărțită în mii și mii de piese…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

 

 

 

 

 

 

Bebelușul meu nu e sociabil. Ce e de făcut?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , Un comentariu

„Trebuie s-o dai cu lumea că e cam sălbăticuță”.

„Ieși mai des cu ea în locuri aglomerate, să vadă mai mulți oameni”.

„Doamne ferește ce-i de delicată”.

„Eu am o prietenă care are o prietenă care are un copil fooooarte sociabil. Se duce în brațe la oricine”.

„O să vezi ce probleme o să ai când o să o duci la grădiniță”.

Sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am auzit constant în ultimul an. Asta pentru că Mia nu părea să fie un copil prea sociabil. Cel puțin nu din primele clipe de interacțiune.  Este genul acela de caracter care are nevoie de timp pentru adaptare, apoi așteaptă ca cel care se cere să o ia în brațe să o cucerească. Să-i zâmbească într-un fel, s-o tenteze cu ceva.

Recunosc, de fiecare dată când venea cineva în ospeție, sau de fiecare dată înainte de a merge noi undeva simțeam că mă furnică șira spinării. Îmi făceam griji de felul în care va reacționa ea la oamenii noi pe care urmează să-i întâlnească, dar și de ce vor spune cei care vor dori să interacționeze cu ea și nu vor putea.

De fapt, nu aveam ce face. Pentru că, de fapt, nu este scris nicăieri cât de sociabil și deschis trebuie să fie un copil, așa cum tu ca mamă nu datorezi nimănui explicații despre ce acțiuni întreprinzi ca să-ți determini bebelușul (!) să devină mai dornic de comunicare.

Acum situația s-a ameliorat, fapt care m-a convins că trebuie să scriu acest articol. Sigur că există copii perfecți care fac totul așa cum se cuvine și care au norocul de a avea mame perfecte, coafate și zâmbitoare. Atâta timp cât noi nu aderăm la această ligă, mă gândesc că ne permitem marele lux de a fi sinceri și de a spune lucrurilor pe nume.

Eu de-a lungul primului an de maternitate nu am fost o mare amatoare de locuri intens aglomerate, nici de ieșiri în localuri cu bebelușul.

Cred că până să facă Mia un an nu am fost niciodată cu ea într-un local. Nu zic că e bine, pentru că cel mai probabil nu e. Totuși, eu așa am simțit, atât pentru confortul ei cât și pentru al meu. Sau mai ales pentru al meu.

Apoi, nu ai cum să ceri de la un bebeluș să fie mega-sociabil când singurele persoane pe care le vede săptămâni la rând sunt mama și tata. Cu ei socializarea se face la maximă intensitate,  vă rog să mă credeți pe cuvânt.

Partea bună este că odată cu trecerea timpului, caracterul copilului se schimbă. Am observat că ușor-ușor Mia lasă armele jos și poate fi ispitită lejer cu vreo jucărie colorată.  Unde mai pui că se și distrează analizând fețele străinilor din jur.

Pun mare parte din acest progres pe seama călătoriei din Spania, care ne-a forțat oarecum să petrecem o groază de vreme prin aeroporturi, gări, restaurante și străzi intens populate.

M-am liniștit de-a binelea abia azi, când de-a lungul unei ture de 20 de minute petrecute printre rafturile unui magazin, a făcut schimb de priviri galeșe cu un cavaler cu o ditamai mașinuța în mâini, i-a zâmbit larg doamnei de la casă și a cochetat cu paznicul.

Dar copiii voștri cum stau lucrurile la capitolul comunicare? Ce sfaturi deocheate ați primit în acest sens de la cei din jur?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Încetarea alăptării: când? cum? oare?

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , 11 comentarii

Pentru mine alăptarea a fost un soi de realizare personală. La început nu credeam că pot, apoi am văzut că pot și am zis că nu va ține prea mult, apoi mi-am tot pus date limită: până la 3 luni, până la 6 luni, până la 9 luni, până la 1 an. Sâmbăta viitoare închei, peste o săptămână, peste două, și tot așa…

De fiecare dată motivele care mă determină să mă gândesc la încetarea alăptării sunt diferite. Pe lângă ceea ce scrie în cărți și pe site-urile de specialitate, alăptarea are și un revers al monedei. Și mi se pare corect să vorbim despre asta la fel de sincer cum vorbim despre clipele frumoase în care îi oferi copilului tău tot ce ai mai bun.

După ce Mia a făcut un an, am început să analizez tot mai atent perspectiva înțărcării. Pe de o parte pentru că am observat că ea a făcut din sân o deprindere de care se folosește cu orice ocazie, și pe de altă parte pentru că sincer simt că am nevoie de un pic de libertate.

-am observat că are tendința să mă dezbrace în public. Dacă până acum scâncea și se uita la mine cu ochi de motan chinuit, acum a prins la curaj. Și nu are limite de timp sau de spațiu. Sunt o adeptă a alăptării în public, susțin ideea cu fermitate, dar nu întotdeauna mă simt confortabil să fac asta.

-își petrece nopțile la piept. Și când zic „nopțile” am în vedere toate cele 6,7,8 ore de somn. E suficient să fac o mișcare greșită și gata, e din nou la sân. Credeți-mă că devine frustrant de la un timp.

-mănâncă bine alimente solide. Toate mesele sunt respectate, îi plac mult de tot legumele și adoră fructele. Nu are nicio problemă cu terciurile și nu face mofturi la masă (poate doar atunci când o doare ceva). Asta mă face să înțeleg că laptele matern îi folosește pentru alinare și alintare, nu pentru hrana propriu-zisă.

-nu adoarme și nu readoarme fără sân. O chestie destul de complicată atunci când vrei să ieși seara în oraș, de exemplu. În orice caz nu poți să vii acasă mai târziu de ora 10, pentru că altfel îi strici regimul, plânge isteric și adoarme mult prea greu.

În altă ordine de idei, analizez plusurile pe care mi le oferă alăptarea:

-o pot liniști oriunde și oricând. Este suficient să o pun la piept și toate furtunile lumii se transformă în cer senin și curcubee.

-nopțile sunt cu somn. Bine, atâta timp cât îi ofer ce vrea, pot să dorm și eu, măcar rezemându-mă într-un cot. Pe termen lung, nu e lucru puțin.

-la etapa asta când ea descoperă Universul, căderile sunt dese, respectiv țipetele și lacrimile sunt și ele la ordinea zilei. Un pic de lăptic este întotdeauna binevenit și rezolvă mereu criza.

-există o conexiune magică, unică. Nu știu cum va fi mai târziu, dar mi-e cam frică să rămân fără sentimentul acesta de importanță maximă pe care mi-l oferă atunci când stă la pieptul meu.

Acum, cu lista pro și lista contra în față îmi dau seama că dilema în care mă aflu crește de la o zi la alta. În sufletul meu se dă o bătălie: o parte din mine vrea să renunțe și să încerce să-și recapete libertatea și intimitatea de care are atâta nevoie. Cealaltă parte nu știe dacă a venit momentul potrivit și nici dacă va putea să-și gestioneze copilul într-o lume fără sân.

De fapt, ca o profitoare ce sunt, am scris acest articol pentru a vă ruga să-mi împărtășiți din experiența voastră. Cum ați simțit că e timpul? Cum ați început procesul și mai ales cum v-ați simțit după?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

Concluzii după prima vacanță cu copilul

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

Privilegii de mamă

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Cele 180 de secunde petrecute în cărucior au fost o eternitate pentru Mia. În debutul celui de-al patrulea minut nu a mai rezistat și a început să țipe, să se maimuțărească și să se descalțe arucând cu papucii și în stânga și în dreapta.

Eu, derutată și (de ce să nu spunem lucrurilor pe nume?) „ușor” enervată încercam s-o calmez în timp ce-i adunam ghetele de pe jos. Trebuia să intru în magazin, de asta un pact de pace ar fi fost numai bun. Când am reușit s-o conving cu o jucărie să mai stea locului ceva vreme, am văzut că din magazin iese un domn la cravată. Nu avea nimic în mâini, iar asta mi-a oferit siguranța că va reține pentru câteva clipe ușa ca să pot strecura căruciorul în interior.

Bărbatul a ieșit, m-a privit, a zâmbit și … a trântit ușa chiar în fața mea, care devenise tâmpă și  uimită în același timp. Atunci am înțeles ce poate fi mai enervant decât un magazin care nu are rampă de acces. 🙂

Odată ajunsă în interior, Mia a decis să-și susțină capacitățile vocale și să dea un concert deschis de operă. Mă lăsa să ajung în zonele mai aglomerate, mă privea fix, apoi cu o satisfacție vădită țipa din adâncul plămânilor. Deși lista de cumpărături era lungă, m-am rezumat la strictul necesar și m-am grăbit să părăsesc incinta.

Cu cele 10 kilograme de fericire în mâna dreaptă susțineam 3 pungi cu roșii, ardei și ceapă, iar cu cealaltă mână împingeam căruciorul care s-a transformat lejer într-un coș numai bun pentru cărat cumpărăturile.

La casă era liber. Relativ. În fața mea erau două doamne trecută de prima tinerețe care discutau despre copiii din Italia și despre minunații nepoței. Fiecare avea în față câte un coș maaare plin cu de toate. Fără grabă au pus produsele pe tejghea, continuîndu-și discuția. Când mare parte din alimente erau deja scanate una dintre ele și-a amintit că nu a luat zahăr. S-a răsucit în câlcâie și fără grabă a pornit în căutare.

Între timp, Mia mă acompania pe mine și pe ceilalți cumpărători cu niște țipete pline de zel, dădea din picioare, se lăsa cu capul în jos și își băga jucaria zornăitoare în gură, ca pe-o acadea. Când vedea că nu-i reușește s-o scoată, țipa și mai rău, apoi o lua de la capăt. Peisajul mirific a mai durat vreo cinci minute.

Ajunsă, în sfârșit, afară îmi venea să plâng. Mă dureau mâinile dar și mai mult mă durea frustrarea pe care o simțeam.

Concluzia? Nu mergeți la magazin însoțiți de un bebeluș pus pe baterii! 🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmărești blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

 

11 luni

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Concediul de maternitate, un concediu?

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

„Eu nu voi fi așa. Nu voi sta acasă, nu-mi voi ține părul ciuf, nu voi umbla ca o nălucă în pijama până seara, nu voi renunța la job. Nu voi fi o mamă ca toate cele pe care le întâlnesc și le aud. Eu voi fi altfel”.

Cam astea au fost gândurile cu care am pășit în concediul de maternitate. Ce să mai? Eram convinsă că nu mă rețin mult în vacanță. Mia mai aveam cam două săptămâni până să se nască și eu deja îmi căutam un job care s-ar împăca cu maternitatea.

După ce am născut-o, am avut o perioadă în care nu știam exact pe ce lume trăiesc, și tind să cred că ceva din acele vremuri au rămas până în prezent.

Azi m-am trezit, ca de obicei, aproape de ora 7. M-am privit fugitiv în oglinda mare din hol: ciuful era acolo, pijamaua la fel. Nu mă grăbeam nicăieri, nu mă aștepta jobul, nici camera, nici microfonul. Nu aveam emoții că aș putea să întârzii la cine știe ce interviu cu cine știe ce funcționar. Totul era exact așa cum îmi promisesem înainte de a intra în concediu. Numai că invers. 🙂

Nu e chiar ușor să conștientizezi că nu mai poți să ții pasul cu evenimentele, că n-ai idee ce s-a discutat azi la Guvern și că nimeni nu te mai cheamă pe nicăieri. Pentru că da, când stai acasă, nu prea mai trebuiești nimănui. La început îmi era destul de greu să accept ideea asta onestă, dar ce bine că oamenii au capacitatea de a se adapta la orice situație. 🙂

După câteva luni de smioricăieli și de gânduri de tot felul, am zis să încerc să merg pe ideea: dacă nu poți schimba situația – schimbă-ți atitudinea. Oricum, de un job full-time nici nu putea să fie vorba. Nici eu nu-mi doream să stau atâtea ore departe de Mia, nici ei nu i se părea o idee prea bună să-și piardă principalul subaltern. Așa că am început să mă implic în câte un proiecțel care să-mi pună, ocazional, neuronii la treabă și să-mi aducă și ceva bănuți pe card.

Ce pot să spun cu certitudine este că habar n-am ce făceam cu atâta timp liber înainte. Și de ce oare ziceam că nu reușesc să fac unele lucruri?

Maternitatea m-a învățat să fiu multifuncțională, să gândesc larg și pe mai multe direcții în același timp. De exemplu să scriu un articol publicitar în timp ce cânt „Elefantul Cici” și am grijă ca Mia să nu se rostogolească prin cine știe ce colț.

Dar mai mult decât atât, anume acum am reușit să înțeleg miile de femei care fiind în concediu de maternitate și-au pus pe roate afaceri, au inițiat proiecte, au lansat linii vestimentare, și-au descoperit pasiuni pe care le-au transformat apoi în surse de venit.

Sunt aproape convinsă că niciuna dintre ele nu suferea de plictiseală când cu o mână legăna copilul iar cu alta croșeta, sau cosea, sau scria planuri de afaceri. Una dintre teoriile după care mă ghidez în viață spune că omul are capacități incredibile atunci când nu are de ales. Dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Deci, dragile mele, nu e chiar lupul din pădure acest concediu de maternitate. Este o pauză pe care o luăm dintr-o goană, pentru a ne avânta în altă goană. O perioadă necesară pentru analiză, pentru revizuire, pentru punere în ordine. Niște luni în care învățăm să prețuim libertatea și intimitatea. Viața, plăcerile, dușul, cafeaua, paharul cu vin, berea din serile toride de vară.

Dar mai ales, concediul de maternitate este un filtru. După el nimic nu va mai fi la fel.

Și nici nu trebuie…

🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

-Cu ce te ocupi? -Păi, sunt mamă…

Publicat în Creștem împreună, Din viațăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , Lasă un comentariu

Atunci când ai un job care te solicită, când muncești 8, 10 și mai multe ore fără întrerupere, când ești mereu în alt loc, iar fiecare zi este o adevărată surpriză și o veritabilă aventură poate fi destul de ciudat să te pomenești într-o bună zi în concediu de maternitate.

La început eram încântată de ideea că pentru o perioadă nederminată de timp nu voi mai avea grija deșteptătorului, nu mă voi grăbi nicăieri, voi putea să-mi uit telefonul pe unde îmi va pofti inima, voi ieși la plimbări, voi citi, voi dansa, voi privi filme. Voi face zilnic toate activitățile care nu încăpeau în scurtele zile de week-end.

O poveste, nu-i așa?

Mă întorceam azi de la plimbarea de dimineață. Aveam părul prins într-un ciuf în vârful capului și cearcănele prezente la loc de cinste. Într-o mână țineam biberonul și tot cu ea împingeam căruciorul. Mia, bosumflată și mofturoasă stătea ghemuită în celălalt braț și se distra aruncând zornăitoarea galbenă pe jos. În timp ce făceam a nu știu câta genoflexiune încercând să  adun ceea ce ea risipea, m-am întâlnit cu noua vecină, de la cinci.

Frumoasă, machiată, parfumată. Într-o rochie roșie, mulată, care îi scoatea la iveală un corp desăvârșit. Ochelarii de soare, proptiți în vârful nasului, geanta pe umăr, cafeaua „to go” în mâna dreaptă, telefonul de ultim model în mâna stângă. O încântare, pe cuvânt.

Deși nu eram pusă chiar în cea mai favorabilă conjunctură, am fost drăguță și m-am oprit pentru cele câteva fraze de protocol. După ce am stabilit că vremea e minunată și că azi e vineri, deci urmează zilele libere ( serios?), vecina cea frumoasă și stilată și pe tocuri mă întreabă:

-Și? Tu cu ce te ocupi?

Tonul din vocea ei era așa, de parcă ar fi vorbit cu o persoană care se află la reabilitare. (Ciuful din vârful capului o fi fost de vină).

-Păi, sunt mamă.  – am răspuns eu scurt.

M-a privit mirată și parcă ușor dezamăgită.

-Asta e clar. Dar în afară de asta? Doar stai acasă toată ziua.

Pe bune? Cu ce mă ocup în afară de asta? :))))

I-am mormăit sub nas că nu reușesc să fiu foarte multe alte lucruri, că sunt în concediu de maternitate și că îi urez o zi bună și succes la muncă.

Am intrat în casă cu un gust amar. Dezamăgirea din privirea ei mă urmărea cu nerușinare. Am așezat-o pe Mia pe covor, i-am scos jucăriile din cutie, i le-am aranjat în funcție de preferințele ei. Apoi am început să-i pregătesc prânzul. Să spăl vase. Să pun rufe la spălat. Să revin, să o iau în brațe, să o alăptez. Să mă joc cu ea. Să mă transform în iepuraș-coconaș, și în dulău-câine rău. Să o conving că e ora mesei. Să o distrez în timp ce-i îndes prima lingură de supă. Să-i cânt și să fac ca toate cele când i le servesc pe următoarele. Să rămân calmă când scuipă și își dă pe față cu pireu. Să o spăl pe față și pe mâini. Să șterg stropii pe care i-a lăsat după ce s-a hârjonit cu jetul de apă  de la robinet. Să-i schimb scutecul. Să revin la joacă. Să o opresc ori de câte ori încearcă să se cațere pe pereți. Să n-o las să bage în gură moș-crăciuni din cauciuc și clouni din plastic. Să încerc să o adorm. Și iar să încerc, și iar, și iar… Să reușesc. Să pregătesc prânzul. Să întind rufele proaspăt spălate. Să le calc pe cele uscate deja. Să-mi fac o cafea pe care să n-o beau. Să o îmbrac pe Mia în hainele de plimbare. Să o scot afară. Să mă plimb cu ea. S-o aduc acasă. Să mă joc cu ea. Să-i pregătesc pireul de fructe. Să o conving să mănânce. Să o spăl. Și tot așa la nesfârșit.

Acum revin și întreb: cu ce mă ocup în afară de faptul că sunt mamă? Păi, nu prea mă mai ocup cu nimic…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu te invit să-mi urmăreșt blogul. Susține-mă cu un like și un share și nu uita: să fii mamă e minunat, iar aventura abia începe.

Ora mesei: distracție pentru ea, provocare pentru mine

Publicat în Creștem împreunăEtichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , 2 comentarii

Acum câțiva ani, fiind în vacanță la mare, am observat mai mulți părinți de copii mici care optau ca fiecare masă să fie însoțită de o tabletă sau de un telefon proptit la nivelul ochilor celui mic.  Mi s-a părut ciudată atunci această tactică și mă gândeam că, probabil, acei părinți caută căile cele mai ușoare pentru a-l ține ocupat pe cel mic.

Ei bine, la câțiva ani distanță, am ajuns să înțeleg raționamentul care stătea la baza acestor acțiuni. În unul dintre articolele precedente mă lăudam cât de bine a început la noi procesul de diversificare. Pe lângă faptul că Mia a adorat din prima pireul de brocolli și pe cel de conopidă, se întâmpla să și golească farfuria la fiecare masă.

„O să fie mâncăcioasă ca mami și ca tati”, îmi ziceam în gând plină de speranță.

În ultima lună însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mâncarea nu mai este deloc momentul preferat din zi, iar fiecare masă trebuie pregătită ca pe un ritual. Mai ales psihologic. Mai ales pentru mine. 🙂

Și nu contează că ceea ce reușesc să-i prepar arată grozav și poate fi postat lejer pe instagram, fata are programul ei artistic pe care îl respectă cu sfințenie.

Primele trei linguri de regulă merg bine. Gura mare, concentrare maximă.  După asta începe nebunia. În timp ce privirea îi stă fixată pe farfurie, mâinile îi umblă bezmetice în toate părțile, picioarele dansează o coregrafie a lor, iar buzele plioscăie și turuie fără încetare.

Mă privește galeș cum încerc să-i îndes creația gastronomică în lingură. Când simte că încărcătura a ajuns suficient de aproape pentru a fi devorată, întoarce capul nepăsătoare lăsându-mă cu ochii în soare, sau mai bine zis cu lingura în aer.

Trag aer adânc în piept și pregătesc următoarea rundă. De data asta iau mai puțin, imit avionul, pasărea, câinele. Ea zâmbește mulțumită. Deschide gura. Dau să-i livrez produsul – hop! și închide gura.

O privesc fix. Simt cum mi se zbat tâmplele: tic, tic, tic. Ea îmi răspunde cu un chicotit și își reia activitățile de rutină. Lovește cu palmele de masă, își flutură picioarele bezmetic, țipă și chiuie…

După alte câteva încercări disperate, reușesc să-i mai servesc două-trei lingurițe. Nu mai mult. Paradoxul se întâmplă atunci când se vede liberă de contract. Ar fi gata să înfulece tot ce vede că mănâncă adulții. Este foarte interesată de orice gură care se întâmplă să devoreze ceva prin preajmă. Mai mult, ca o fire responsabilă ce este, nu se lasă până nu bagă mânuțele dolofane în farfurii și cești pline, până nu trage de prăjitura abia începută de tati, sau până nu rupe bucăți din banana de pe farfurie.

În altă ordine de idei, chiar dacă face într-un mare fel când este așezată pe scaunul ei pentru a fi hrănită, tind să cred că ea este un bebeluș care iubește mâncarea. Problema e că nu-i prea place compromisul, și nici constrângerile.

Menționez că, deocamdată, nu am apelat la jucării la masă, și nici la desene animate. Dar dacă vom continua în acest rimt, mă gândesc serios să mă înscriu în tagma părinților care cică „aleg căile ușoare”.

Dar voi, ce șmecherii ați descoperit pentru a-i determina pe picii voștri să fie concentrați și mâncăcioși?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul, să apreciezi articolul cu un like sau să îl distribui. Aventura abia începe. 🙂