Concluzii după prima vacanță cu copilul

Deși am mai fost pe ici-pe colo cu Mia, nu am stat nicăieri mai mult de trei zile, iar asta înseamnă că nu am avut o vacanță adevărată.

Escapada din Spania a fost un adevărat test pentru mine ca mamă, dar și pentru noi ca părinți. Am avut multe emoții înainte de a porni la drum. În primul rând pentru că a trebuit să mergem cam șapte ore cu mașina până la București. Știind-o pe Mia cât de zvăpăiată poate fi, îmi făceam deja planuri despre cum vom face opriri dese și despre cum va trebui să folosesc zeci de tactici pentru a o distra.

Din fericire nu am avut nevoie de nimic din toate astea. Am pornit la drum pe la 2 noaptea, astfel că cea mai mare parte din escapada cu mașina a coincis cu orele de somn ale mândrei.

Am avut noroc și de faptul ca Mia are un regim foarte bine pus la punct, iar când e vorba de dormit, funcționează ca un ceas elvețian. Niciun minut în plus, niciun minut în minus. 🙂

Zborul cu avionul

Aici chiar îmi făceam griji, dar mizam mult pe puterea alăptării. Și bine am făcut. Sincer, dacă nu ar fi fost sânul îmi imaginez cu greu cum aș fi reușit s-o țin pe același loc patru ore legate.

Chiar dacă atunci când e acasă are momente de alintătură maximă și face tot felul de bazaconii, în public își dă seama că trebuie să fie o doamnă și se comportă ca atare.

Sigur că a pipăit toate scaunele și toți pereții din restaurante, a dat cu palmele în uși și pereți din sticlă și a refuzat să stea în cărucior. 🙂

În schimb a fost răbdătoare atunci când a fost nevoie să stăm la coadă și a învățat să fie ceva mai sociabilă. Dar despre asta voi scrie pe larg în articolul viitor.

Concluzii

Vacanța cu copilul nu e ca vacanța fără copil:)

Nu mai mergi nicăieri fără cărucior, nu mai poți intra chiar în orice local și caști gura doar pe jumătate atunci când mergi pe străzi.

Trebuie să fii cu ochii în patru;

Ultimul lucru pe care și-l doresc părinții atunci când merg în afara țării este ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Chiar dacă de cele mai multe ori asta nu depinde de noi, unele situații pot fi evitate. Astfel am avut mai multă grija la ce a mâncat, ce a băut și în ce s-a îmbrăcat, mai ales că în primele zile vremea nu a fost chiar prietenoasă.

Distracțiile din club se mută acasă 🙂

Și nu durează mai târziu de ora zece. Asta am resimțit-o destul de tare, mai ales că am făcut o comparație cu vacanța pe care am avut-o în 2014 în Spania. :))) Vremuri, dom’le!

Descoperi că te poți bucura de lucruri mici;

Iar asta e cel mai tare sentiment din Univers. Ne-am prins de multe ori cum râdem ca nebunii pentru că Mia s-a uitat într-un fel, sau a reacționat cumva sau a rostit ceva.

Anume în aceste momente înțelegi de ce aleg oamenii să aibă copii.

Și sa meargă cu ei în vacanță. 🙂

11 luni

Apele s-au mai liniștit. Bebelușul începe să devină un soi de omuleț complex. Are deja tabieturi, obiceiuri și plăceri.

Trezirea se dă în continuare la șase dimineața. Nu-i place să umble pe ocolișuri, de aceea intră în forță într-o nouă zi. După ce își ia porția de lapte, începe să se cațere pe pereți. La propriu.

Acum își poate folosi mâinile și picioarele cu ceva mai multă îndemânare și nu ratează nicio șansă pentru a-și consolida cunoștințele. Dacă ai nenorocul ca în drumul lui spre glorie să-ți nimereasca capul, e doar problema ta, să știi. Pentru bebeluș nu există obstacole.

După vreo patruzeci de minute de zbenguială necontenită, i se face iar foame. De data asta se așteaptă să-i oferi ceva mai serios, și se lasă așezat, fără prea multe împotriviri, pe scaunul lui.

Cât își simte stomacul gol, gura i se deschide laaaarg. De regulă primele trei-patru îmbucături dispar fără urme. Apoi, pe măsură ce începe să-și potolească foamea, gura se deschide din ce în ce mai greu. Iar tu, ca o mamă bună ce ești, trebuie să fii pregătită și să intervii fix în momentul potrivit. Dacă te lași distrasă măcar pentru o secundă, rezultatele nu vor întârzia să apară. Sub formă de terci cu lapte.

La 11 luni bebelușul știe foarte bine ce înseamnă și cu ce se mănâncă manipularea. Știe când e cazul să zâmbească, să chiuie și să bată din palme, dar și când e momentul oportun pentru a umbla la desaga cu lacrimi.

Este foarte curios. Te urmărește ca o umbră peste tot, și încearcă să atingă fiecare obiect care îi apare în cale.

Știe care îi este numele și reacționează cu plăcere vădită în ochi atunci când este strigat. Nu are un vocabular prea bogat, dar cele câteva silabe pe care le leagă sunt destule pentru a-ți face capul pătrat.

Își venerează piciorușele și nu ratează niciodată șansa de a-și gusta degetele.

Dar cel mai important, la 11 luni bebelușul începe să învețe ce înseamnă independența. Poate să stea în același loc chiar și câteva minute legate pentru a cerceta un obiect. Chiar dacă plictiseala intervine rapid, cele câteva momente costă o avere.

Printre bavețele murdare, scutece pline și obrăjori dolofani ajungi să înțelegi ce minune ții în brațe și să nu înțelegi deloc cum ai trăit înainte fără ea…

Cealaltă latură a maternității. La ce am renunțat de când am devenit mamă

Să fii mamă este minunat! Este cea mai mare binecuvântare! Cel mai divin sentiment! Asta citim pe internet, asta ni se spune de la televizor, asta vedem în ochii celor care încă nu au copii. Expresii care de la atâta folosire au devenit clișee.  Astăzi o să vă spun ce înseamnă pentru mine aventura maternității. Și dacă stau să mă gândesc nu e chiar numai lapte și miere. 🙂

În primul rând, de când sunt mamă, am învățat că somnul e un mare lux. Înainte credeam că banii nu pot fi niciodată prea mulți, acum sunt convinsă că aș fi încântată dacă aș deveni milionară în ore de somn. Am trecut în revistă ultimele nouă luni și am constatat că nu am avut nicio noapte în care să dorm opt ore legate. Sau șapte. Sau șase. Sau cinci. 🙂

Cafeaua.

Un alt lucru pe care am zis să-l punctez este cafeaua de dimineața. Când nu eram mamă – cafeaua era un adevărat ritual. Băută în voie. Cu un film bun, cu o prăjitură delicioasă sau  în mașină în timp ce ne îndreptam spre vreun loc fain. Acum, cafeaua este o loterie. Dacă ai noroc o bei caldă ( nu fierbinte), dacă nu e zi favorabilă – o bei seara, rece, sau n-o mai bei deloc.

Filmele.

Marea mea pasiune pentru cinematografie s-a transformat în marele meu of. În ultimele luni cred că am început de vreo cinci ori să privesc „Games of Thrones”.  Tot de atâtea ori am început un nou sezon din „The Good Wife”. De „Grey’s Anatomy” nici nu mai zic. Am privit 14 sezoane în 9 luni de sarcină și de când sunt mamă nu am reușit să văd patru episoade fără să fiu întreruptă. 🙂

Timpul liber.

Aici poți să faci o șmecherie: dacă reușești să te convingi că statul cu cel mic este un soi de vacanță, s-ar putea să reușești să te simți ca pe insulele Canare. În caz contrar, zilele trec cu viteze luminii, iar timpul acela care urma să fie rezervat doar pentru tine se tot contramandează de la o lună la alta. Cât doarme copilul parcă ai vrea să faci și ordine, să speli și rufe , să faci și ceva de-ale gurii. Să scrii ceva pe blog, la urma urmei.

Intimitatea.

Nu mai există așa ceva. Nicăieri. Oriunde ai merge, orice ai vrea să faci, întotdeauna vor exista la câțiva centimetri distanță o pereche de ochi mari care te vor analiza cu interes. Nu are niciun rost să-i îndemni să plece, pentru că nu vor rata spectacolul nici în ruptul capului.

Distracțiile cu prietenii.

„Eu nu voi fi genul acela de mamă care stă acasă cu bebelușul și face din el tot Universul”. Așa le ziceam prietenilor când am aflat că sunt gravidă. Avântul meu s-a potolit rapid atunci când am văzut cât de multă nevoie are de mine acest boț cu ochi ca mura. Și apoi, chiar de-ar fi să am timp să ies, mă îndoiesc că aș rezista o noapte în club. Vârsta își spune cuvântul, să fim serioși. 🙂

Egoismul.

Ultimul, dar nu cel din urmă. Înainte, contam doar eu și dorințele mele. Dar am fost surclasată și am cedat de bună voie poziția de top din sufletul meu. Poate pentru că simt că am renăscut prin ea, sau poate pentru că devenind mamă am devenit și mai matură și poate un pic mai deșteaptă. Deși nu bag mâna în foc. 🙂

Cum ziceam, nu e doar lapte și miere. Sunt și nervi, și bocete, și pumni strânși. Și sentimentul acela că nu mai poți. Într-o zi am spus de vreo zece ori că nu mai pot. Că cedez. Că nu e pentru mine. Și tocmai când mă gândeam să părăsesc încăperea, ea mi-a zâmbit și m-a readus cu picioarele pe pământ.

Cum să nu mai poți? Dacă nu tu, apoi cine?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 

9 luni

Dimineți târzii, lenevit în pat, o cafea cu lapte savurată în voie, un film bun privit de pe o canapea confortabilă. Ce vis frumos! Ce amintire! 🙂

La aproape nouă luni, bebelușul începe să conștientizeze că timpul zboară cu viteza luminii, iar 24 de ore pot fi neîcăpătoare când ai atâââtea de făcut. De aceea, fiind un responsabil reprezentant al speciei din care face parte, își începe ziua cel târziu la ora 7 dimineața. Deschide galeș un ochi, apoi încă unul. Zăbovește câteva clipe pentru a verifica care este atmosfera în jur. Gândul că ceilalți colocatari dorm îl înaripează și-l catapultează direct pe covor. În cel mai bun caz fără accidente majore.

De acolo își începe activitatea cea de toate zilele. În primul rând lovește fără inhibiții podeaua cu pumnii, pentru a le ura și vecinilor de la doi o zi cât mai reușită. Apoi, respectând cu îndârjire ritualul-țipă: na-naaaaaaaa, ta-taaaaaaa, și pur și simplu: aa-aaaaaaaaa! Câteva clipe de pauză, apoi o ia de la căpăt: ta-taaaaaaaa, na-naaaaaaa, aa-aaaaaa!

Cea mai mare descoperire pe care a făcut-o în ultima vreme este mersul de-a bușilea. La început stângaci și nesigur pe propriile membre, după câteva zile de exercițiu – devine maestru. Iar de acolo începe adevărata nebunie. Ca o lăcustă se perindă prin toată casa, se adăpostește sub mese și scaune și face planuri grandioase pentru cucerirea altor teritorii necunoscute deocamdată.

Orice pat, canapea sau dulap este un prilej grozav de a se ridica în picioare. Chiar dacă odată ajuns în poziție verticală se pomenește pus în dificultate, (pentru că nu știe ce să facă mai departe) asta nu-l oprește să reia mișcarea favorită iar și iar, până la epuizare. Am zis epuizare? Pentru bebeluș acest termen nu există. Și nici nu pare să vrea să știe de el vreodată.

Mâncarea nu mai este un obiect al interesului digestiv. Acum, tot ce seamănă a fi un produs alimentar se transformă în ustensile pentru joacă. Pireul este cel mai potrivit pentru a înlocui plastilina, legumele se transformă în elemente de decor pentru casă, iar supa este o imitație perfectă a havuzului. Un lucru râmâne sacru – sânul. De această religie pare că nu se va dezice niciodată.

În capul bebelușului de nouă luni roiesc o mulțime de întrebări și neclarități: oare ce gust o avea podeaua? Ce se ascunde sub covor? Dar în dulap? Dacă mă cațăr pe ușă, oare se va prăbuși?

Cea mai mare enigmă este, însă, oglinda. De ceva vreme tot încearcă să vadă ce se ascunde în spatele ei. Pentru că nu reușește să afle răspunsul își lovește cu încredere reflecția și chiuie de fericire că de fiecare dată iese învingător.

Este inutil să menționez că orice obiect, de orice natură și în orice stare trece întâi de toate proba gurii. Interdicțiile funcționează doar pe termen scurt, iar orice clipă de neatenție sau rătăcire din partea mamei, este folosită favorabil de către bebeluș. Distracțiile sunt neputincioase în fața curiozității debordante, așa că jucăriile rămân, în continuare, instrumente bune de făcut dezordine în cameră.

După ce face câteva piruete în cada pentru baie și după ce se vârcolește pe toate părțile, într-un final adoarme … fix în centrul patului, ca un adevărat rege ce este.

Când îl privești cum doarme așa, liniștit și îmbujorat, uiți prin câte aventuri te-a plimbat de-a lungul zilei și zâmbești tâmp conștientizând încă odată ce noroc ai că anume el este copilul tău. 🙂

 

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te invit să-mi urmărești blogul. Aventura abia începe. 🙂

Prima răceală: primul test de rezistență, and more to come

Liniștea și pacea și armonia din casa noastră s-au făcut nevăzute într-o după amiază de miercuri, când Mia a început să tușească. Rar, ce-i drept, dar destul de insistent. Câteva ore mai târziu a început să mârâie, să se liniștească doar dacă era luată în brațe și să plângă isteric în cazul în care era pusă în pătuț. O poveste, ce să mai!

Deși m-am îngrijorat destul de tare, am zis să aștept până a doua zi, să vedem dacă îi trece. Dimineața era mai bine, râdea, se juca. De mâncat, a mâncat cu poftă, așa cum face ea de obicei. După amiază, am văzut că tusea a revenit și odată cu ea a început și nasul să-i curgă. Chiar dacă ea era destul de activă și veselă, am zis să nu risc și am mers la medic. Nu are rost să vă povestesc că la ora 3 după-masă nu am găsit niciun pediatru la policlinică. Zile scurte-n toate ziua, nu-i așa? 🙂

După ce mi-am exprimat nemulțumirea (așa cum știu eu mai bine :)) în fața doctorului de familie, s-a găsit totuși un pediatru care să ne primească.

După consultație, medicul a zis că nu e nimic grav, că a prins o viroză și că ceva preparate din plante, plus ser fiziologic și batista bebelușului la îndemână ne vor face „ca noi” în câteva zile.

Ce voiam să spun  este că prima răceală a fost de  fapt primul test de rezistență  pentru noi. Din cauza năsucului mereu înfundat, copilul e iritat, plânge non-stop!, mai ales seara, și nu poate să mănânce cum se cuvine. Evident, foamea care se instalează încet, dar sigur, îl enervează și mai mult și tocmai când credeai că s-a liniștit, începe iar să țipe și să dea din picioare, și să mârâie și să se foiască pe toate părțile.

Somnul de noapte al părinților? – Un vis. În aceste zile în care am făcut cu rândul la cărat în brațe prin toată casa, și eu, și Nicu am regretat că nu am căutat niște cursuri despre cum se doarme din picioare. Sigur trebuie să existe așa ceva, nu?

Și încă un aspect – răbdarea și frustrarea. Pe google, când dăm la căutare cuvântul „maternitate”, găsim tot felul de informații în care se povestește despre această minunată perioadă și despre toată frumusețea ei. Tot acolo, găsim mame perfecte care niciodată nu se enervează, care au răbdare cât pește în mare și care sunt capabile să fie zâmbitoare pentru bebelușul lor 24/7. Problema este că atunci când asemenea imagini se vând la scară largă, este destul de frustrant pentru celelalte mame. Pentru femeile normale, imperfecte, care plâng, care se enervează, care vor să se dea cu capul de toți pereții, care recunosc că nu-și mai pot ține copilul în brațe pentru că efectiv au mâinile amorțite. Femei care au nevoie de ajutor, și care, uneori, nu au curajul să-l ceară. Sau nu au de la cine să-l ceară.

O altă idee care le descurajează pe tinerele mămici este exemplul trecutului, scos de la naftalină de rude de cele mai multe ori:

„Ei, la voi e foaie verde. Nu trebuie să spălați pelinci, nu trebuie să munciți pe deal, aveți totul la dispoziție, și tot vă plângeți că vi-i greu”.

Știți ce zic?

În concluzie, cred că ar fi onest să recunoaștem că maternitatea e frumoasă dar e și complicată. Că există clipe înălțătoare, dar și momente grele de care nu trebuie să ne fie rușine. Pentru că vorba poetului: femeia învinge totul, apoi plânge.

Voi cum faceți față răcelilor copiilor voștri? Ce metode ați încercat și au funcționat grozav? 🙂

 

Patru luni și jumătate

La patru luni și jumătate buburuza de ieri- alaltăieri, a devenit un ditamai bebelușul cu personalitate. Și-a descoperit deja mâinile și a învățat că poate face cu ele o mulțime de lucruri importante. Își apucă picioarele, le trage spre gură, apucă telefonul, îl trage spre gură, apucă jucăriile și tot la gură le duce. Ca și până acum, gura este centrul Universului lui. Cu ea mănâncă, cu ea țipă, cu ea cere, și tot cu ea se bucură.

Nu-l mai convingi așa ușor să stea doar pe spate, și nici pe burtă, și nici pe o parte, și nici pe alta. Pentru că acum totul este despre distracție. Dacă te-a împins păcatul să-i arăți cum zboară avionul, poți să-ți iei adio de la brațele libere.

A descoperit că vocea sa poate fi muuult mai atractivă atunci când e folosită la volum maxim, și nu ezită să se manifeste din plin, indiferent dacă e zi sau noapte.

Încearcă să lege silabe. Deși crede că duce discursuri înflăcărate, buzele lui se unduiesc într-un „chi-chi-chi incert”. Râde mult, cu toate gingiile la vedere. Vede distracția peste tot. Mai ales pe tavanul alb, care este extrem de amuzant. Pentru a se asigura că reușește să înmoaie genunchii tuturor privitorilor, când zâmbește își duce mâinile la piept și scoate câte un gângurit.

Își privește galeș părinții. Mai ales pe aceia dintre ei care poartă cu ei și alte beneficii. Cum ar fi laptele. Când se vede prins la piept, bucuria nu are margini. Uneori mai face câte o pauză scurtă, pentru a privi în ochi sursa, și scoate câte un oftat concentrat, ca să fie clar cât de mult a muncit pentru acest prânz bine-meritat.

Urmează somnul, care seamănă mai degrabă cu un maraton. Dă din mâini, din picioare, își întoarce capul cu viteză pe toate părțile, și apoi o ia de la capăt. Când crezi că tocmai s-a adâncit în cel mai odihnitor vis, o repriză de pârțuri bine-definite sparge tihna din jur, și uneori îl sperie.

Se trezește repede, caută cu privirea în jur și așteaptă să-și vadă „supușii” care se înghesuie să-i intre în voie. După ce scutecul e uscat, iar hăinuțele frumos mirositoare îmbrăcate, își începe din nou programul distractiv.

Râde, scâncește, geme, se foiește.

Când mai găsește câte o clipă de răgaz, se oprește și își privește părinții care stau tăvăliți de drag și iubire pe undeva prin colțurile lumii, care acum este doar a lui.

A bebelușului.  🙂

 Anunturi Gratuite Anunturi112.ro