De luni încep. Nu, hai de joi. Cel mai bine să las iarna să treacă. Ei, vine Paștele, mama zice că-i post. După sărbători.
Dacă începerea procesului de alăptare a fost cumva condiționată de un factor extern care se trezea de zece ori pe noapte pentru a-și face plinul, înțărcarea s-a dovedit a fi o piatră de rezistență.
După ce Mia a trecut de vârsta de un an mi-am propus să renunț la mesele de sân pe care i le ofeream. Am început-o treptat, ca o femeie informată ce sunt.
Inițial am eliminat din peisaj mesele de zi. Oricum intenționam să revin la muncă, în plus era foarte deranjant să ieșim pe undeva și să fiu trasă pe dreapta ori de câte ori simțea domnișoara nevoie de alintare.
Experimentul a luat foc din prima. Mia s-a dat puțin în spectacol, dar a renunțat ușor, consolându-se cu preferatele ei supe de legume, cu iaurt și cu fructe.
Următorul pas urma să fie scoaterea meselor pe rând. Am încercat de câteva ori, dar am dat chix de fiecare dată. Pentru că fata mea știe să-și susțină punctul de vedere și merge până în pânzele albe pentru a obține ceea ce dorește, dar și pentru că n-am eu atâta răbdare câtă perseverență are ea.
Așa că după alte opt luni de tentative nereușite le-am dat toate pe una și am făcut-o. Brusc. Pur și simplu nu i-am mai oferit sânul.
În prima noapte a adormit relativ greu. S-a trezit de 3 ori și a făcut câte un scandal teribil. După mult plâns, dat din picioare și isterie – adormea. Până la următoarea repriză.
Dimineața se trezea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de treburile ei importante. Cum venea seara, își amintea de dorul ei și umbla ca o obsedată cu ochii închiși și gura deschisă în speranța că poate-poate îi va curge vreo licoare acolo. Și a doua noapte s-a soldat cu multe țipete și lacrimi, dar parcă deja mai potolite erau pornirile.
Așa a ținut-o o săptămână. Nu pot să zic că am regretat vreo clipă situația pe care am declanșat-o. Pentru că știam că e momentul potrivit.
Nici pentru mine nu a fost ușor. Laptele care nu mai era mâncat de copil nu a dispărut ca prin minune și a lăsat urme profunde de durere în corpul meu. Dar despre asta, poate într-un viitor articol.
După cele șapte zile de chin a urmat fericirea. Pură și absolută.
Nopți întregi de somn. Pentru că este foarte categorică de fel, Mia a refuzat din start să bea apă noaptea. De lapte în sticluță nici vorbă nu putea fi.
Astfel, după ce și-a trăit durerea interioară, a renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix și a început să doarmă. Se trezește doar dacă îi este răcoare, dar adoarme la loc de îndată ce este încălzită, pupată și îmbrățișată.
Al doilea aspect al mulțumirii mele de mamă are legătură cu faptul că de când a dispărut sânul a apărut iubirea. Afecțiunea. Acum știu și simt că nu vine la mine în brațe pentru că vrea lapte, ci pentru că îmi vrea atenția și iubirea.
Este un sentiment înălțător care explică într-un mare fel de ce de atâția și atâția ani femeile decis să facă copii și să devină mame…
Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.
Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!
Vise la pachet 