A găsit ac de cojocul haosului. Cum își pune Cristina Ermac maternitatea pe foaie

Pe lângă emoții, clipe dulci și multă responsabilitate, viața de mamă mai poate fi caracterizată și printr-un soi de haos care se instalează în mintea noastră încă la început. Nu știu cum stați voi la acest capitol, dar mie de cele mai multe ori îmi este  peste puteri să știu cum va arăta ziua următoare și nu prea pot descrie cu lux de detalii un orar bine pus la punct.

Poate anume din acest motiv am rămas plăcut surprinsă să aflu că  există mămici pentru care organizarea este mai mult decât un obiectiv pe care trebuie să-l ochească. Astăzi am să vă povestesc despre Cristina Ermac, o tânără mamă pasionată de liste, de birotică și de cuvintele scrise frumos pe foaie.  În agendele multiculore Cristina își face planuri de viitor, conturează activitățile pe care le face alături de cei mici și chiar notează cele mai interesante expresii și cuvinte pe care le aude de la odraslele ei.

crstina 3

„Maternitatea ține în mare parte de copil și de relația cu el, dar totodată această perioadă îți oferă posibilitatea de a te redescoperi, de a te perfecționa și de a-ți revizui punctele slabe asupra cărora trebuie să lucrezi. Tot în această perioadă ai șansa să descoperi care îți sunt calitățile forte și să înveți să te bucuri de ele”, spune Cristina.

Odată cu venirea pe lume a celor doi copii, tânăra mămică a înțeles că are în palme două universuri distincte de la care are atâtea de învățat. Astfel, și-a privit mereu picii cu admirație, le-a urmărit fiecare pas, s-a bucurat și a plâns alături de ei, simțindu-se inspirată de deciziile pe care ei le luau dar și de modul în care reușeau să gestioneze anumite situații.

„Cred că nu veți găsi niciun exemplu mai puternic din punct de vedere motivațional care să vă învețe cum sa dobândiți un lucru pe care îl doriți neaparat, decât atunci când veți urmări un copil. Răbdare, blândețe, diplomație, empatie, perseverență, consecvență. Sunt doar câteva dintre calitățile la care am lucrat și pe care le-am dezvoltat în mare parte datorită maternității”, mărturisește Cristina.

cristina1

Femeia spune că anume copiii ei au învățat-o că poate vedea lumea din mai multe perspective și tot de la ei a aflat că fericirea se ascunde de cele mai multe ori în lucrurile mici:

„A rămâne o fire artistică în timp ce ai copii de crescut nu reprezintă nicio dificultate, Ba chiar mai mult, cred ca cei mici au tendința de a ne dezvolta anumite talente, inclusiv și cele artistice. Am observat că multe mămici după ce au trecut  prin etapa maternității și-au descoperit diferite talente. Atracția mea pentru planificare își are rădăcinile cu mult mai înainte de a deveni mamă, însă maternitatea a făcut ca aceste rădăcini să crească și să se întărească”.

Pentru a reuși să trăiască într-o armonie perfecta cu sine însăși, Cristina Ermac încearcă să aranjeze lucrurile în așa fel, încât  haosul din cap să se diluieze și să creeze o ordine în monitorizarea și gestionarea corectă a evenimentelor pe care le are de îndeplinit.

cristina 4

„Cred că e de prisos să menționez sentimentul de satisfacție pe care îl primești atunci când știi ca ai îndeplinite toate lucrurile propuse pentru o anumită zi sau perioadă. Recent am aflat despre o nouă metoda de a avea o agendă. Este vorba despre Bullet Journal – o agendă personalizată, în care îți poți nota și aranja totul dpă bunul plac și necesități. Așa reușesc să duc evidența lucrurilor cotidiene, activităților copiilor, dar și a chestiilor care țin de dezvoltarea mea personală”, spune Cristina.

Precum bine se știe în lumea mamelor, momentul în care adorm copiii este unul sfânt. Nici cazul Cristinei Ermac nu este o excepție în acest sens:

„Mereu apare dilema când am nevoie sa aleg între un somn de lungă durată, sau unul mai scurt dar cu timp liber pentru mine. A doua varianta e cea pe care o aleg destul de des. Astfel,  atunci când copiii adorm optez sa mă concentrez pe hobby -urile pe care le am: de obicei completez în agenda personală, citesc, urmăresc profiluri de Instagram cu activități pentru copii, privesc un film, împletesc, meditez”.

cristina 2

 

Unul dintre cele mai noi obiceiuri ale Cristinei Ermac este cel de a se trezi cu o oră înaintea copiilor.

„Astfel pot sa îmi dedic prima ora din zi doar pentru mine și  pot să îi întâmpin deja și pe ei cu dispoziție bună”, explică tânăra mămică.

De multe ori mă gândesc la regimul pe care îl are fetița mea, la activitățile pe care le facem împreună și la modul în care ne petrecem timpul și mă gândesc cum e la alte mame. Am fost curioasă să aflu cum arată o zi din viața Cristinei Ermac, și cum reușește să împartă orele în așa fel ca să le reușească pe toate.

cris 1

„Facem activități intelectuale cu fiica în prima jumătate a zilei, și cu fiul în a doua jumătate. De obicei mă străduiesc să ieșim la plimbare de două ori pe zi cu copii, iar pe timp de vară petrecem afară cât mai mult timp posibil. În timpul somnului de masă a fiicei, petrec 30 minute de  timp calitativ cu fiul. În acest interval el e cel care dirijează jocul. Cumpărăturile le facem zilnic împreuna cu copiii, și asta cred că poate fi considerată doza mea zilnică de sport”, povestește Cristina.

Cu scopuri, cu planuri, cu vise și cu speranță Cristina Ermac își completează filele maternității asigurându-și astfel eternitatea clipei. Pentru că spre deosebire de noi, cele care ne bazăm doar pe memorie și pe câteva fotografii făcute cu telefonul, ea știe că ce e scris cu penița, nu tai cu bărdița 🙂 …

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurăm noi maternitatea, ne poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Trăiește visul japonez prin prisma realității de acasă. Istoria unei tinere care și-a urmat iubirea în Țara Soarelui Răsare

„Viitorul depinde de noi”, își zise în gând sorbind din ceaiul încă fierbinte. Este o dimineață frumoasă, cu soare generos, iar ea are atâtea de făcut. Închide ochii și inspiră aerul acestui oraș care în ultima jumătate de an i-a devenit „acasă”. Peste tot în jur vede oameni cu fețe binevoitoare, dar grăbite. „Japonezii nu au vreme de pierdut. Eficiența este crezul lor”. Constatarea îi este însoțită de un zâmbet. O inspiră această învălmășeală de gânduri matinale. Cu o mișcare ușoară își lasă pe spate părul lung, de culoarea abanosului. În treacăt, parcă pe furiș, își admiră reflexia care se oglindește din vitrina unui magazin. Îi place ceea ce vede. O femeie care iubește este întotdeauna o femeie frumoasă.

De aproape un an, Alina Vodă trăiește un adevărat vis japonez. Nu s-ar fi gândit vreodată că va ajunge să locuiască anume în Țara Soarelui Răsare. Destinul avea, însă, alte planuri pentru ea. Mânată de iubire, dar și de dorința de a fi o echipă și un punct de sprijin pentru soțul său, tânăra s-a pomenit într-o lume nouă, diferită și fascinantă.

„Mi-am urmat soțul, care a fost detașat  în cadrul Ambasadei Republicii Moldova la Tokio. Deși nu m-am gândit că voi locui în această parte de lume, Japonia nu obosește să ne surprindă prin amabilitatea, respectul și organizarea locuitorilor săi, diversitatea și profunzime culturii milenare nipone, precum și inovațiile aplicate în sfera publică și privată”, povestește Alina.

Fiind o tânără activă, dornică să descopere și să învețe în permanență lucruri noi, granițele și miile de kilometri nu o împiedică pe Alina Vodă să contribuie la dezvoltarea orașului în care s-a născut:

„Am decis să mă implic la distanță la dezvoltarea platformei comunitare „Primăria Mea”. Probabil pentru că suntem generația Independenței, avem o dorință puternică de a contribui la dezvoltarea democrației participative, civice, prin urmare împreună cu colegii de la Primăria Mea, monitorizăm sistematic activitatea consilierilor municipali și a serviciilor primăriei”.

Fiind soție de diplomat, Alina încearcă să fie alături de alesul inimii ei în fiecare pas pe care acesta îl face în viață.

„Îl însoțesc pe soțul meu la evenimente publice și mă implic alături de echipa ambasadei la organizarea unor evenimente de prezentare a imaginii Republicii Moldova în Japonia”, spune tânăra.

Iubește Moldova, dar respectă țara care o găzduiește. De aceea, consideră de bon-ton să cunoască măcar parțial limba japoneză. Misiunea, deși deloc simplă, se pare că nu este imposibilă:

„Rutina zilnică include și câteva ore pe săptămânâ dedicate studierii limbii japoneze. Deși scopul meu nu este să vorbesc fluent această limbă, vreau să reușeșc să pot comunica cu oamenii pe care îi întâlnesc și să le pot mulțumi pentru bunăvoința cu care ne-au primit la ei acasă”.

Alături de soțul ei, Daniel Vodă, Alina a călătorit mult în ultimii ani, de aceea era pregătită pentru diferențele culturale cu care urma să se ciocnească în Japonia. Visa cu ochii la deschiși la viața pe care avea să o aibă în Țara Soarelui Răsare, pe care din start o asocia cu țările înalt industrializate din Europa de Vest. Vorbește cu zâmbet despre primele descoperiri făcute pe cont propriu în această țară.

„Am fost uimită să constat faptul că niponii nu vorbesc la fel de frecvent limbile străine. Fiind un stat mononațional, această necesitate îi vizează pe cei care fac afaceri cu alte țări străine sau a căror activitate este asociată cu cetățenii străini. Totodată, acest lucru nu îi împiedică să manifeste o atitudine ospitalieră față de fiecare străin care poposește în Țara Soarelui Răsare. O altă diferență culturală, pe care am putea fără ezitare să o adoptăm și în Republica Moldova ține de manierele în societate – rareori vei întâlni persoane care să nu aibă „cei șapte ani de acasă”. Anume acest lucru facilitează interacțiunea în public”, povestește Alina.

Fiind implicați în mai multe activități consecutive, Alina și Daniel Vodă se declară îndrăgostiți în mod irecuperabil de Republica Moldova. Anume din acest motiv, fiecare lucru nou pe care îl văd în țările în care merg le servește drept motiv de inspirație:

„Avem o listă extinsă din lucruri pe care am dori să le aducem acasă – primul lucru însă, în această listă este eficiența. Această calitate a niponilor este rezultatul contribuției comune a membrilor societății și ceea ce transformă această țară într-una extrem de inovativă și prosperă. Avem și multe similitudini cu poporul japonez: promovarea portului popular, respectul față de generațiile în etate, pasiunea pentru peisajul rustic și tradițiilea asociate acestuia, satul fiind locul unde de generații admirăm frumusețile naturii, la fel cum o fac și niponii”.

Alina crede în forțele Republicii Moldova. Este convinsă că țara noastră are un potențial turistic extraordinar. Ea susține promovarea sectorului vitivinicol, a mănăstirilor  și a altor locuri pitorești,  dar consideră că turismul gastronomic ar merita o atenție deosebită.

„Fiind departe de casă, dorul de gusturile produselor noastre se intensifică. Brânza de oi sau vaci, murăturile, cireșile, vișinele, ardeii marinați și alte delicii specifice zonei noastre, trebuie promovate intens”, spune tânăra.

Mai mult, Alina Vodă are ferma convingere că fiecare persoană care trece de granițele țării noastre devine un ambasador cultural al acesteia:

„Cu cât ne îndepărtăm spre est sau vest, străinii nu ne cunosc frumoasele tradiții și obiceiuri. Personal, fiind implicată încă din școală în diverse proiecte internaționale, am simțit nevoia să am de fiecare dată la îndemână o hartă, niște ciocolate moldovenești și broșuri despre Moldova. Acum, pentru soțul meu, promovarea imaginii Republicii Moldova a devenit și o atribuție din fișa de post.  Ne face plăcere să le povestim străinilor despre țara noastră și să îi încurajăm să ne viziteze. Japonezii sunt un popor cu un nivel înalt al educației, prin urmare  sunt foarte informați și majoritatea covârșitoare au auzit despre Republica Moldova. Mai mult, ei sunt deschiși să participe la evenimentele de prezentare a culturii țării noastre”.

Vorbește cu mult entuziasm și licăr în priviri despre baștina sa. Spune că cea mai mare comoară a Moldovei rămân a fi oamenii. Mai ales tinerii, care pot și trebuie să facă țara să prospere.

„Fiecare  tânăr trebuie  să-și atingă obiectivul de a avea studii de calitate în domenii care să îi ajute să devină competitivi pe piața muncii. Performanța academică trebuie neapărat completată cu implicarea în cât mai multe activități civice și de voluntariat care să le dezvolte capacități practice și să îi facă mai empatici la nevoile celor din jur”, spune Alina.

Cuceresc lumea, sunt o echipă în tot ceea ce fac, dar nu-și văd viitorul decât în Moldova:

„Atât eu, cât și soțul meu credem cu tărie că viitorul nostru este asociat cu Republica Moldova. Țara noastră poate fi transformată prin noi înșine. Această schimbare se realiazează prin decizii oneste, promovarea valorilor democrației, statului de drept și sporirii numărului de inițiative cu țările care împărtășesc această comuniune de valori”.

Alina Vodă își trăiește fericirea pe care o consideră o stare de spirit condiționată de armonie în familia apropiată și extinsă , satisfacția profesională și vise clar conturate pentru viitor. Se bucură de fiecare clipă, investește timp în dezvoltare continuă și perseverează pentru a deveni o personalitate complexă. Am vrut să știu unde este „acasă” pentru oamenii ca ea, călători prin lume:

„ „Acasă ” înseamnă locul în care locuiesc alături de soțul meu, dar în același timp și pâinea coaptă de mama, vinul făcut de tata și  discuțiile virtuale cu oameni dragi din Republica Moldova”.

Zâmbește. Își ridică ochii spre cerul japonez care e la fel de frumos ca cel din Moldova. Inspiră adânc și pășește cu încredere. În minte îi apare din nou același gând: „Nimic nu este imposibil atunci când știm că viitorul depinde de noi”….

A fugit din mrejele alcoolului la … mănăstire. Povestea călugăriței care și-a învățat credința ca pe o lecție

Își ridică cu smerenie ochii și privește îndelung icoana cu ramă masivă, din lemn încrustat cu dibăcie. De după sticla proaspăt ștearsă îi zâmbește cu blândețe Maica Domnului. O fixează și ea cu privirea de parcă ar încerca să stabilească un dialog. Pentru că nu primește decât tăcere în schimb, se ridică sprijinindu-se de genunchii obosiți. E Săptămâna Mare și are atâtea de făcut…

Acum cinci ani, Maica Teodora a pășit pentru prima oară pragul mănăstirii. Spune că nu a fost niciodată prea smerită de fel. S-a îngrijit toată viața să trăiască corect, să își crească fata cu dragoste și să ofere bunătate celor din jur. Nu se califica în tagma persoanelor evlavioase, iar la biserică se întâmpla să ajungă în Noaptea Învierii, în cel mai bun caz.

„Cam așa cum sunt majoritatea oamenilor. Din păcate, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când avem un necaz. Chiar și ateiștii convinși atunci când ajung în momente grele, se gândesc la o forță divină”, spune călugărița, pășind agale pe un trotuar pavat cu pietre de toate mărimile.

Soarta a fost destul de exigentă cu ea. După ce a lucrat ani de zile în contabilitatea unei întreprinderi din Chișinău, s-a pomenit într-o bună zi fără un loc de muncă:

„Șeful a insitat să semnez un contract  care m-ar fi dus direct la pușcărie. Eram conștientă de asta și nu am vrut să risc. Fără prea multe explicații, am fost rugată să plec”.

Greutățile nu s-au oprit aici. În urma unui conflict cu fiica și cu ginerele, femeia a fost nevoită să plece și din apartamentul pentru care a muncit toată viața:

„În fiecare zi erau conflicte. Nu îmi ziceau nimic direct, dar simțeam că sunt nemulțumiți de faptul că nu lucrez și nu pot să contribui la achitarea facturilor. Cum nici fiica nu avea un loc de muncă în perioada aceea, ginerele ne întreținea pe toți. Când am întrebat-o pe fata mea dacă îi încurc, am citit în ochii ei un răspuns pozivit. A doua zi le-am spus că plec de acasă, și ei nu m-au reținut”.

Zâmbește amar. Se oprește și mângâie ramurile golașe ale unui copac de nuc. A plecat de acasă cu intenția de a merge peste hotare la muncă. S-a refugiat pentru o perioadă la una dintre puținele prietene care îi mai rămăseseră.

„De acolo a început totul. În fiecare zi prietena mea avea tot felul de oaspeți cu care consuma mult alcool. La început eram doar spectator la ceea se se petrecea acolo, apoi am căzut în ispită. Toată viața am judecat persoanele care umblau bete pe drumuri. Niciodată nu m-am gândit că voi deveni și eu una dintre ele. În câteva luni, băutura mi-a luat mințile. Pentru vin eram în stare să fac multe lucruri”, spune femeia.

Își amintește că într-o dimineață s-a dus să-și vadă nepoțelul, la grădiniță:

„ Îl așteptam la poartă, iar el a trecut pe lângă mine și nu m-a  recunoscut. Mi-au dat lacrimile. M-am dus acasă la prietena care mă găzduia, m-am privit în oglindă și am rămas îngrozită de ceea în ce mă transformasem. Atunci am decis că nu mai beau”.

Când am început să refuz paharele care mi se propuneau, toți râdeau și-mi ziceau:

„Du-te la mănăstire. Călugărește-te”.

Maica Teodora este o femeie robustă, cu o față calmă, resemnată, care exprimă bunătate. Își amintește că a făcut tot posibilul să ajungă să slujească la o mănăstire. A apelat la un primar cunoscut, care la rândul lui a pus o vorbă bună pe lângă stareța mănăstirii. Se întâmpla în 2013, iar de atunci viața i s-a schimbat în mod radical.

„Aș fi ipocrită să spun că am fost mânată de cine știe ce credință. Aveam nevoie de un loc în care să mă adăpostesc, să găsesc o bucată de pâine și nu în ultimul rând să găsesc liniște și împăcare. Și dacă un pat și o felie de pâine am găsit repede, cu împăcarea sufletească a fost mai greu”, povestește Maica Teodora.

Se așează pe o bancă din scânduri nevopsite încă. Își împreunează mâinile în poală și tace îndelung măsurând apusul cu privirea. După care continuă:

„Cu timpul lucrurile au început să  se așeze. Nu  degeaba se zice că omul are o calitate deosebită de a se adapta la orice situație. Aici, la mănăstire am găsit strictețe, un orar bine pus la punct, multă rugăciune dar și multă smerenie și putere de iertare. Am început să cercetez lumea din jur prin ochii maicilor care mă înconjurau. Deși mergeam la slujbe și știam pe de rost toate rugăciunile, în suflet mă simțeam păcătoasă. Pentru că nu îmi descoperisem adevărata credință. Acum, când privesc în urmă pot să spun că eu mi-am cultivat dragostea de Dumnezeu”.

Fiind în Săptămâna Patimilor, am întrebat-o pe Maica Teodora ce părere are despre modul în care este percepută credința în societatea noastră.

„Religia a devenit o monedă de schimb. Credința însă, e cu totul altceva. Nu toți cei care merg la biserică sunt credincioși, la fel cum nu toți credincioșii adevărați sărută icoanele. Credința vine din suflet. Te face să fii un om mai bun, să vrei să îi ajuți pe cei mai slabi ca tine, să fii modest, să eviți să judeci fără a cunoaște. Odată sădită acolo, în inimă, credința te înalță. Multe popoare au Dumnezei diferiți. Unii se roagă la Buddha, alții la Iehova, dar toți sunt uniți de aceeași credință”, spune femeia mângâindu-și cu degetele lungi straiele negre.

Spune că nu are regrete, și că tot ce-și dorește de la viață este sănătate.

„Nu are rost să regret. Oricum nu mai pot schimba nimic. Desigur, îmi pare rău că am judecat de multe ori oamenii fără să le cunosc durerile, că am fost slabă și am căzut în ispite de tot felul, că nu am trăit mai mult pentru sufletul meu. Dar acum mă simt împăcată. Uneori, de sărbători, mă gândesc că sunt singură pe lume, și parcă aș vrea să stau și eu la masă alături de cei dragi. Apoi îmi amintesc că am ales să-mi schimb viața. Mă rog, privesc spre cer și simt cum în suflet se așează liniștea”, mărturisește Maica Teodora.

A evitat să-mi spună în ce relații a rămas cu fiica sa. Păstrează, însă, cu sfințenie o fotografie de-a nepoțelului David.

„E băiat mare acum. Anul acesta s-a dus în clasa a doua”, spune femeia cu mândrie vădită în glas. 

O privesc cum se duce agale pe cărărușa pavată. Deși are ochii plini de tristețe, făptura ei întreagă exprimă liniște și pace. Îmi amintesc că am uitat să o întreb care este, în viziunea ei, cel mai important lucru în viață:

„Să trăiești. Asta este cel mai important. Atâta timp cât respiri și ești sănătos, totul se poate repara. Nu există greutăți prea mari, există credință prea puțină. Cei care nu cred în Dumnezeu, să creadă în ei înșiși. E și asta un fel de credință, pentru că în fiecare suflet din lumea asta mare se ascunde lumina. Important este să ai răbdare să o cauți”…

Povestea moldovencei care a schimbat trei țări în opt ani și a învățat să-și trăiască visul

Liniștea caldă și profundă a dimineții a fost spulberată de ritmurile alerte ale deșteptătorului. Fără să se uite la ceas, își coboară tălpile goale pe podeaua rece. Răcoarea lemnului șlefuit o învăluie plăcut. Cu ochii pe jumătate închiși își desprinde trupul de așternuturile fine și se îndreaptă cu repeziciune spre butonul magic. O singură mișcare sloboade acorduri pline de foc dintr-o melodie de top. Își ridică mâinile în aer, își lasă părul ondulat să-i cuprindă umerii și se contopește cu muzica, cu dimineața, cu fericirea…

nina 1

Fiecare zi din viața Ninei Balan este o lecție de armonie, de acceptare și de împăcare. După mai mulți ani de zbucium lăuntric, tânăra a reușit să-și găsească pasiunea, iar odată cu ea – echilibrul și pacea. Astfel, fără să-și propună acest lucru, fata inspiră zeci de oameni absolut necunoscuți.

„Inspirația vine odată cu dorința de a le arată oamenilor că o minte sănătoasă începe într-un corp sănătos. Fiind studentă m-am confruntat cu multe probleme de sănătate. Pe atunci nu știam cât de mare este influența alimentației asupra modului de studiu. În ultimii 3 ani am început sa ma interesez de „Brain Foods” adică de ingredientele care sporesc concentrarea și energia și îmbunătățesc somnul.  Cred că aproape orice boală/ disconfort/ problemă poate fi tratată prin alimentație corectă și o atitudine pozitivă”, explică Nina.

nina 2

Încă de când era foarte mică a început să facă sport. Dorința de a excela și a de a-și autodepăși limitele a însoțit-o în permanență.

„Sportul m-a ales la vârsta de 7 ani când mama m-a dus de mânuță la școala de dans. Mereu am fost extrem de activă. La liceu,materia preferata era educația fizică. Am practicat dansul până pe la 17 ani. Acum, uneori, îmi pare rău ca nu am continuat să dansez . Probabil cu ambiția pe care am obținut-o în timp aș fi fost o atletă bună”.

Își trece degetele fine prin părul mătăsos. Amintirile din anii de liceu îi desenează un zâmbet nostalgic pe față. Își reconfirmă odată în plus că indiferent de provocările pe care i le-a scos în cale destinul, sportul a fost cel care a salvat-o mereu:

„Sportul a fost și este refugiul meu.  Am schimbat 3 țări în ultimii 8 ani. A fost necesar sa ma adaptez din nou la alte culturi, atmosferă și obiceiuri, iar sportul a fost evadarea mea din greutăți și probleme”.

nina 3

Modul de viață al Ninei Balan are la bază o întreagă filozofie. Pe lângă alimentația corectă și regimul de mișcare bine pus la punct, fata are grijă să-și păstreze sufletul cald și mintea limpede, ferită de gânduri negative, sau de sentimente dăunătoare.

„Frica este cea care ne stopează de obicei.  Chiar îmi place ideea care spune că „de cealaltă parte a fricii este libertatea”. Pentru mine schimbarea a început acum patru ani, când am venit în Statele Unite. Eram înspăimântată de modul de alimentație a studenților de aici. Departe de casă ,singură și fără un pic de confort, am căzut într-o stare de depresiei enormă. Evident, depresia a fost o consecință a mai multor factori , printre care studiile, problemele legate de aspectul  fizic și greutățile pe care le întâmpinam ca student imigrant. Totodată, depresia a fost și cheia spre success. Fără ea, probabil azi nu aș fi fost atit de curajoasă și mândră de calea grea pe care am parcurs-o. A fost greu, însă am înfruntat-o doar cu ajutorul sportului și alimentației”, povestește Nina.

Astfel, dintr-o necesitate forțată, tânăra a transormat sportul într-un ritual zilnic.

„Fac sport zilnic de la 25-45-60 de minute, depinde de timpul  pe care îl am la dispoziție. Nu ma antrenez pentru aspectul fizic. Mă antrenez pentru a mă mișca liber, pentru a dormi bine și pentru a avea energie. Îmi doresc sa fiu un exemplu. Oamenii devin mai încrezători când se simt puternici în propriul corp”, susține tânăra.

nina 4

După ce cele câteva melodii destinate dansului de dimineață și-au încheiat acordurile, Nina Balan își trece imaginar prin fața ochilor agenda cu lucruri pe care le are de făcut. Organizarea o ajută să fie responsabilă și să găsească timpul necesar pentru a fi cât se poate de activă. Când nu este la sala de sport, și nici la orele de la Universitate, face voluntariat. Deși este o persoană care își respectă propriile reguli, recunoaște că niciun regim din lume nu este suficient de convingător pentru a o face să renunțe la pâine moldovenească.

Deschide geamul, respiră adânc, apoi șoptește de parcă ar vrea să țină vorbele doar pentru ea: de cealaltă parte a fricii este libertatea…

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îmblânzește gratiile. Femeia care a ales să fie gardian, pentru a-și demonstra că nimic nu e imposibil

Cu o mișcare scurtă și precisă răsucește cheia în broasca ușii masive din lemn de culoarea abanosului. Își spijină brațul de mânerul din metal pe care îl apasă lin, fără grabă. Din deschizătura care i se ivește în față pătrunde un miros îmbietor de borș, de haine spălate și de copii. Acasă. Cele mai plăcute momente din viața Inei Ghitmanenco încep și se termină acasă. Aici, are dreptul să fie femeie, să fie slabă, să plângă, să râdă… Să facă tot ceea ce nu-și permite atunci când îmbracă uniforma.

Era un copil de 19 ani când a pășit pentru prima dată pragul Penitenciarului Nr.7 de la Rusca. În timp ce fetele de vârsta ei își doreau mărgele și cercei, Ina visa la ziua când umerii ei vor fi împodibiți de epoleți. Când închidea ochii, nu se gândea la rochii de bal ci la cât de bine i-ar veni uniforma peste pieptu-i femeiesc. A ales conștient să intre și să cucerească o lume care se dorea a fi a bărbaților. Nu s-a lăsat înduplecată nici de reticența celor din jur, nici de greutăți. Pe cele din urmă, a învățat să le depășească cu zâmbet și calm, așa cum numai femeile știu să facă. A ales să fie gardian și cu fiecare zi care trecea, se îndrăgostea tot mai mult și mai mult de drumul care i se așternea în față.

„Nu pot să zic că a fost ușor la început. Aveam doar 19 ani,  și dintr-o dată m-am pomenit în mijlocul conflictelor. Deținutele știu să-și manifeste caracterul, și este pe alocuri destul de dificil să le găsești cheia sufletului. Dar un lucru pot să spun cu siguranță: și acum, ca și atunci primesc o satisfacție deosebită de la munca pe care o îndeplinesc”, povestește Ina Ghitmanenco.

Se oprește în fața oglinzii de la intrare și își analizează chipul. La muncă, rareori are timp pentru a se admira în oglindă. De mai bine de un deceniu are grijă de securitatea deținutelor dar și de securitatea societății. Uneori, petrece în compania condamnatelor mai mult timp decât în compania familiei:

 „De 13 ani aceasta este viața mea. De la 7.30 dimineața până la 17.30 seara sunt aici. Când sunt în turele de noapte, îmi dau seama că numai dacă îți iubești cu adevărat meseria poți să o practici cu plăcere. Mi se pare îngrozitor să faci în toată ziua un lucru care nu-ți face inima să cânte”, spune femeia.

ina 1

 

Contrar aparențelor, viața de gardian  nu este deloc ușoară. Pe lângă faptul că trebuie să fie mereu conectată la ceeea ce se petrece pe teritoriul pușcăriei, Ina Ghitmanenco spune cu mândrie că circumstanțe au determinat-o să devină și un bun psiholog:

„Au fost clipe extrem de dificile, trebuie să recunosc. Uneori a fost nevoie să intervin fizic pentru a soluționa anumite conflicte între deținute. Cu timpul, am învățat să-mi dau seama ce se ascunde în inima fiecărei femei care a ajuns după gratii. Deși societatea este deseori tentată să le acuze, în atâția ani de experiență am aflat că unele dintre condamnate au suflet bun, dar sunt nefericite”.

Fire modestă, sinceră și liniștită, gardianul de la Penitenciarul de la Rusca evită să intre în discuții contradictorii. Fiecare interacțiune cu deținutele este o lecție de viață pe care încearcă s-o ofere, sau s-o primească.

„Nu cred că există meserii destinate doar bărbaților, așa cum nu există profesii doar pentru femei. Chiar dacă munca pe care o depun în fiecare zi implică duritate, eu încerc să atașez și latura feminină în tot ceea ce fac. Și condamnatelor le spune deseori: noi suntem doamne și trebuie să ne comportăm ca atare”, mărturisește Ina.

Atunci când tura este predată, iar porțile de fier rămân în spate, Ina Ghitmanenco pășește în lumea ei. O lume diferită de cea de drupă gratii. Își iubește până la lacrimi soțul și copiii și le este recunoscătoare pentru că prin atitudinea lor bineivoitoare reușesc să-i păstreze sufletul de femeie mereu tânăr.

ina 2

 „Băieții mei sunt mândri de meseria mea, iar asta îmi umple sufletul de bucurie. Mă topesc când ajung  acasă după o zi grea, și ei mă întreabă dacă sunt bine, dacă am dispoziție. La fel și soțul. Mi-a fost alături în fiecare pas din drumul meu”, spune femeia.

Spune că nu are regrete și își trăiește cu demnitate soarta. Știe că nu poate întoarce timpul, dar dacă ar putea-o face ar alege din nou să cucerească lumea bărbaților…

ina 3

Nadia Parasca – femeia care își urmează vocația. Și-a transpus destinul în pași de dans

S-a așezat în fața oglinzii ovale cu ramă albă din lemn sculptat cu dibăcie. Și-a ridicat ușor bărbia și cu o mină plin de seriozitate își analizează reflecția. Cu o mișcare lină lasă să-i curgă pe spate părul bălai prin care își trece degetele ca printr-un râu cu apă caldă. În casă e liniște. Din bucătărie izvorăște și plutește prin aer un miros intens de cafea bună.

„Exact ca în reclame”, își zice în gând și își lasă buzele să se delecteze cu un zâmbet. Are atâtea de făcut azi. Atâtea planuri bine coordonate. Atâtea drumuri care îi așteaptă pașii.

Nadia Parasca este genul acela de femeie care își conștientizează pe deplin calitățile, dar care încearcă mereu să devină din ce în ce mai bună. Farmacistă de meserie, a lucrat ani de zile în slujba pacienților. Sufletul însă, mereu îi șoptea că își dorește altceva:

„Cu anii am înțeles cât de important este pentru mine să fac ceea ce-mi place. Când am simțit că am nevoie de o schimbare, am fost încercată de multe ezitări.  Nu e chiar simplu să-ți schimbi domeniul de activitate la vârsta de 41 ani”, povestește femeia.

nadia 1

După polemici îndelungi cu soțul, decizia a fost luată, iar odată cu ea a început și noua viață.

„Lucrăm împreună cu soțul într-o echipă, suntem evaluatori de proiecte și consultanți în dezvoltare organizațională în sectorul asociativ. Îmi place că învăț lucruri noi, călătorim împreună, dar și muncim mult cot la cot, chiar și nopțile până târziu. Munca noastră a devenit stilul vieții noastre cu toate aspectele pozitive și negative ale unui lucru de familie”, susține  Nadia.

Odată cu noile proiecte a venit și necesitatea de a părăsi Republica Moldova. Spune că a durut-o această ruptură de baștină, dar s-a consolat cu ideea că nu se duce departe:

„Am plecat pentru a le oferi copiilor perspective mai bune. Decizia nu a fost ușoară și până la urmă mă simt de parcă nici nu aș fi plecat. Ne-am stabilit la București și am senzația că am schimbat doar orașul. În rest, vorbim aceeași limbă, împărțim aceeași cultură”.

nadia 2

Una dintre cele mai mari pasiuni ale Nadiei Parasca este dansul popular. Ani de zile a dansat pe scene mari, și pe scene mai mici. Și acum îi tresare sufletul când aude vreo melodie dragă. De aceea, nu s-a lăsat până nu și-a atras toți membrii familiei în horă.

„Dansul este pasiunea mea. Mi-a plăcut de mica să dansez și copiii de mici tot la dansuri i-am dus. Chiar și soțul a ajuns „victima dansului”. Bine că tuturor le place!  Ani de-a rândul am dansat cu toții  în Ansamblul de dansuri populare ”Veselia”.

De la înălțimea dansului a învățat să privească și să descopere lumea. În vâltoarea pașilor legănați se ascunde o lume întreagă, plină de pasiune, de talent, de nemurire.

nadia 3

„De pe scenă îmi place să urmăresc ochi și fețe care se bucură și trăiesc dansul împreună cu noi, dansatorii. După culise, în așteptarea începutului concertului sau a dansului, inima îmi zvâcnește de emoții. Odată ajunsă acolo, sus, pe scenă, mă las prinsă de mrejele dansului, îmi deschid inima și sufletul și dau publicului tot ce-i mai bun din mine. Îmi place să transmit energie multă, caldă și bună. Și chiar dacă dansul nu este o ocupație de bază, mă bucur nespus când spectatorilor le place și apreciază munca și dăruirea noastră”, susține Nadia Parasca.

Se oprește din povestit și umple liniștea din jur cu un zâmbet visător. Chiar și viața și-o trăiește ca pe un dans. Uneori cu mișcări dificile, anevoioase, alteori lin, cu pași siguri care generează mișcări înălțătoare. Am întrebat-o care sunt cele trei mișcări care i-au schimbat dansul vieții:

„ Am dat viață copilului meu, mi-am legat destinul de cel al soțului Gheorghe. Am înfiat doi copii. Sună banal, dar acestea sunt unicile momente în care am simțit fericirea și responsabilitatea la cote maxime”.

nadia 4

Atunci când o vezi în mijlocul familiei, îți vine greu să crezi că două dintre cele trei fete care se învârt în jurul ei admirând-o, îmbrățișând-o și întrebând-o câte-n lună și în stele, au fost înfiate. Își amintește cu nostalgie despre acele zile când familia lor s-a mărit, iar destinul li s-a schimbat pentru totdeauna.

„Familia s-a mărit și automat s-a mărit volumul de lucru din casă. Mai greu a fost nu din punct de vedere financiar, ci crearea unui climat și închegarea familiei. Trebuie să reușești să faci în timp record ceea ce se întâmplă în mod natural în  familiile în care se nasc copiii biologici rând pe rând. Pentru noi cel mai e important era ca fetițele nou-venite  să se simtă bine și reușească să se împrietenească cu  fetița noastră de 10 ani, lucru care nu a fost deloc ușor. Dar nici  imposibil nu a fost”, spune Nadia Parasca.

nadia 5

Cu răbdare și dedicație, fetițele au fost integrate în viața socială, au mers la școală, la grădiniță, la dansuri, în călătorii și vacanțe. Acum, sunt un tot întreg care nici nu concepe că ar putea fi altfel. Adopția este un subiect delicat chiar și într-o societate care se vrea a fi fără inhibiții. Am vrut să știu ce i-a determinat pe ei, părinți deja, să își mărească familia.

„Noi am vrut să oferim o familie pentru un copil, dar destinul a vrut să fie doi. Nu am regretat nicio clipă decizia luată și îi îndemn și pe alții să facă la fel. Ascultați-vă inima, nu vocile „binevoitoare” din jur. Genetica determină culoarea părului, ochilor, temperamentul copilului. Comportamentul lui este determinat de mediul în care se formează nu de genetică. Până la urmă, cea mai bună modalitate de a ajuta un copil este să-i fii alături”, susține Nadia.

nadia 6

Când vorbește despre familie i se aprind stele în ochi. Pe chip i se așterne o blândețe care desenează feerie în jur. Nu obosește să-i mulțumească Divinității pentru toate cele care i se oferă în fiecare zi:

„Mă simt norocoasă că Dumnezeu a ales pentru mine familia în care m-am născut și am crescut. Norocul nu m-a ocolit nici atunci când mi l-a scos în cale pe soțul meu. Un bărbat care știe să iubească, să aprecieze, să răsfețe. Este scutul familiei noastre și unul dintre motivele pentru care zâmbesc în fiecare zi. Totuși, viața mea a căpătat un sens desăvârșit atunci când am făcut cunoștință cu fetele mele”.

Recunoaște că se simte iubită și răsfățată dar crede că asta este moneda care i se plătește pentru iubirea și răsfățul pe care îl ofer cu generozitate. Îi place să fie slabă, dar deseori își conștientizează  forța care se ascunde în trupu-i firav atunci când reușește să-și  „strunească” familia. Am întrebat-o care este legătura de aur dintre viața de mamă și cea de profesionistă.

„Am întâlnit familii și femei diferite. Unii pun accentul pe carieră, apoi lasă să vină copiii. Din păcate după 30 sau 35 ani se întâmplă tot mai des ca partenerii să nu poată avea copii. E trist, dar cred că este o consecință a „civilizației”.  Știu și femei care își doresc copii și reușesc să îmbine viața de mamă cu cea profesională. Îmi crește inima de bucurie când văd femei și familii tinere care pun prioritate pe copii și reușesc în paralel să-și construiască o carieră de succes. Mă întristez nespus când aud  tineri care spun că preferă să aibă acasă  animăluțe de companie, deoarece copiii deranjează. Le doresc din suflet  să ajungă să simtă  acea stare de fericire și împlinire care îți este oferită de atingerea copilului tău, de lumina din ochișorii lui, de bucuriile pe care doar  împreună le puteți simți  și de fericirea absolut specială care vine odată  cu  succesele și realizările lui”, spune Nadia Parasca.

Alte câteva minute de liniște. Se ridică ușor de pe scaun, își îndreaptă spatele, se ridică pe vârfuri și respiră adânc. Îndreptându-și pașii către geam reactualizează în minte tot ce are de făcut. Urmează o zi plină…

 

Învățătoare pentru suflet. Povestea tinerei care a ales să împartă înțelepciune copiilor de la țară

Cu o mișcare care se lăsă cu un scârțâit îndelung deschide ușa dulapului masiv din lemn vopsit cu lac. Cu ochii pe jumătate închiși, inspectează cămășile atârnate în ordine cromatică pe niște umerașe aurii. Întoarce capul în dreapta și privește peste geamul mic, ușor aburit. „E trist azi afară”, își zise în gând și reluă cercetarea ținutei pe care urmează să o poarte. Alege o cămașă de culoarea cerului senin, pe care o îmbracă repede, zgribulindu-se din cauza răcorii din odaie. Soba din cărămidă s-a răcit încă de aseară. Pe plită se aude cum șuieră nerăbdător ceainicul din metal alb, cu căpșuni desenate într-o parte.

De când a venit în acest sat, Liliana tot încearcă să se acomodeze noilor condiții de trai. Toată viața a trăit la oraș, iar după ce a absolvit Universitatea Pedagocică de Stat „Ion Creangă” s-a lăsat convinsă să meargă să facă practica în sat. De atunci, se tot amăgește cu gândul că mai stă o lună și revine în oraș. Apoi încă o lună. Apoi încă jumătate de an. Deja de trei ani este învățătoare de literatură, matematică, muzică, sport și desen pentru cele 13 perechi de ochi din clasa a treia „A”.

„Mai stau până îi dau în clasa a cincea, și mă duc înapoi la oraș”, spune tânăra învățătoare cu un zâmbet ștrengar pe buze. „Mi-s tare dragi, și ar fi nedrept să-i las acum în voia sorții”, adaugă ea.

Vorbește despre elevii săi de parcă ar vorbi despre niște oameni mari. Le știe pasiunile, fricile. Îi cunoaște după față dacă sunt binedispuși sau dacă nu și-au pregătit temele cum se cuvine. În timp ce stă în fața oglinzii și își ajustează fusta de culoare mov, se gândește că prima lecție este limba română.

„Astăzi o să le citesc din Vieru. După programul școlar avem „Crăiasa Zăpezii” de Andersen, dar o să le-o dau ca temă pentru acasă. Azi vreau să le citesc și să le vorbesc despre Vieru”, spune Liliana proptindu-și mâinile pe talia mică, marcată frumos de betelia fustei din lână.

„Ușoară, maică, ușoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ”, valsează cuvintele pe buzele învățătoarei care se îndreaptă spre bucătăria improvizată unde o așteaptă ceainicul din metal alb.

Își toarnă apa fiartă peste un pachețel triungular de ceai din cireșe. Umfându-și ușor buzele într-un „o” nedefinit, tânără suflă în licoarea caldă și aromată. Soarbe rând pe rând câteva guri, apoi renunță la ceașcă și se grăbește să iasă din casă.

Își pune paltonașul din lână stilizată, își înfășoară fularul gros în jurul gâtului subțire, și sprijinindu-se cu teancul de caiete verzi de perete, își trage fermuarul cizmelor lungi. O întreb ce a determinat-o să renunțe la viața la oraș pentru o carieră la un gimnaziu din sat.

„Am vrut să mă simt utilă. Știi, genul acela de naivitate împletită cu romantism?  La oraș totul e mult mai ușor. Toți colegii mei își făceau planuri să lucreze în liceele mari din capitală. Eu într-o zi m-am întrebat: „da ce? la sat nu-s tot copii?”. Întrebarea asta nu mi-a dat pace, așa că am decis să încerc”, mărturisește Liliana înghesuindu-și pașii pe o ulicioară strâmtă, cât să încapă un singur om.

Nici părinții, și nici prietenii nu i-au încuviințat alegerea. Tânăra a rămas însă neclintită.

„Recunosc că am vrut să mă simt un fel de eroină. De salvatoare a națiunii”, spune râzând.

A ajuns în sat într-o după-amiază de sfârșit de august. Primăria i-a pus la dispoziție casa unei femei care muncește în Italia. Acolo și-a creat micul univers tapetat cu multe cărți și diluat cu muzica care mai răsună uneori din televizorul vechi, așezat pe o măsuță din lemn.

„După primele săptămâni au vrut să renunț. Satul e pustiu. Tineri nu prea vezi pe drum, iar copiii îi poți numără pe degete. În clasa mea vin elevi și din satul vecin. Abia umplem un rând de bănci. Când sunt bolnavi sau pleacă undeva cu părinții, rândurile lor se subțiază și mai mult”, povestește învățătoarea cu o urmă de tristețe în glas.

Nu a renunțat pentru că s-a atașat sufletește de discipolii săi. Îi ochii lor ea este o adevărată zână bună. Și colegii de muncă o privesc cu admirație și respect. Deși foarte tânără, doamna Liliana, așa cum îi spun elevii, a reușit să se impună în colectiv.

„Îmi pare rău că destinul învățătorului de la sat este lăsat la voia întâmplării. Ni se tot promit reforme, schimbări, salarii. Toate aceste vorbe se opresc undeva pe drum. Mă uit la colegii mei, care muncesc de ani de zile pentru două-trei mii de lei. Atunci când pleacă de la școală ei nu au timp să citească, să se pregătească pentru a doua zi. Ei pun mâna pe sapă și merg la prășit. Pe câmp le este întreg procesul de perfecționare”, adaugă Liliana.

Spune că își dorește să facă o carieră de succes în învățământ, dar recunoaște că este descurajată de sistem.

„Noi, învățătorii, nu cerem mult. Noi vrem să fim auziți. Să fim apreciați. Să ne simțim utili nu doar pentru copiii pe care îi educăm, dar și pentru societate. Entuziasmul, oricât ar fi el de mare, dacă nu este alimentat cum se cuvine- dispare. Se descompune printre neajunsuri și greutăți”.

Privirea i se luminează când vede că la portița din fier de la școală este așteptată de trei pici de-o șchioapă. Cu obrajii roșii și cu căciulile care stau să le cadă peste ochi, sar într-un picior când o observă pe învățătoare.

„Sunt ai mei”, spune Liliana cu mândrie în glas. „Fac cu rândul în fiecare zi, să se asigure că vin”.

Zâmbește larg și le face cu mâna. Bucuroși, elevii se grăbesc să-i vină în întâmpinare. O înconjoară din ambele părți.

„Doamna Liliana, credeam că nu mai veniți”, ciripesc vocile pițigăiate. „Azi ni l-ați promis pe Vieru”…

 

Face istorie acasă. Povestea doctorului care „repară” mâini și picioare

Jetul de apă caldă lovește ritmic metalul rece. O pereche de mâini bărbătești se împreunează într-un dans modern, îmbiind săpunul medicinal să le cuprindă. Ochii de un albastru intens privesc obosiți prin bucata de oglindă atârnată pe perete. Cu o mișcare dibace a cotului întrerupe dansul apei. În spatele lui stă o asistentă drăguță care îl ajută să-și pună halatul de unică folosință. Apoi mănușile. Încă o mișcare și masca de un turcoaz indecis îi acoperă jumătate de față. Concentrarea din ochi îi este diluată de o urmă de tristețe. Se apropie de masa de operație, pe care stă întins un tânăr de vreo 20 de ani, chircit de durere.

Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.

A plătit cu cinci ani de pușcărie biletul spre o nouă viață

-Țac, țac, țac. Țac, țac, țac…

În liniștea geroasă a după-amiezii de duminică, mișcările foarfecii se amestecau armonios cu răsuflarea ritmică a bărbatului care o mânuia. Înalt, vânjos, cu părul ca abanosul și ochii de un albastru intens, conducea dibaci  instrumentul prin părul unei femei roșcate, trecute de vârsta a doua. Fiecare gest trăda concentrare și dedicare. În timp ce doamna din fotoliu bolborosea ceva sub nas, frizerul își ținea buzele strânse și doar uneori, făcea un pas în spate pentru a evalua prin oglinda din față dacă totul este sub control.

„Îmi place să mă asigur de șapte ori înainte de a tăia odată”, se scuză el zâmbind cu toți dinții mari și albi. „Ce bine-ar fi să avem același obicei și în viață”, adaugă.

Privirea i se întunecă. L-am convins cu greu să avem o discuție despre el. Îi place să rămână în umbră. Își lasă reușitele să intre primele pe ușă. Așa a fost de când se știe. De când și-a reluat viața. Viața de după pușcărie.

„În timp ce prietenii mei se însurau și făceau copii, eu priveam cerul de după gratii”.Valentin.

„Au fost cinci ani grei. În timp ce prietenii mei se însurau și făceau copii, eu priveam cerul de după gratii. Aș fi ipocrit dacă aș spune că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am meritat. Fiecare trebuie să plătească pentru greșeli. Iar eu am greșit mult”, spune bărbatul și oftează scurt.

În ziua când a împlinit 25 de ani, Valentin a ajuns după gratii. Tânăr, rebel și plin de sine a intrat pe poarta pușcăriei cu capul sus și convingerea că ceea ce i se întâmplă este o nedreptate.

„Abia acum înțeleg cât de nesuferit eram. De mic am încercat să fiu cel mai bun. Copilăria mi-a fost marcată de faptul că tata a ales altă familie, și alți copii. A plecat peste hotare la muncă, și a rămas acolo. Eu și fratele meu am fost crescuți de mama, în condiții destul de modeste. Țin minte că eram prin clasa a șaptea și încercam să revanșez prin pumni și aroganță statutul de orfan care mă urmărea peste tot. Săraca mama, numai ea știe cât a plâns din cauza mea”, își sprijină corpul de scaunul din piele dură.

„L-am snopit în bătăi, apoi am stricat și câteva parbrizuri ale mașinilor care erau parcate în apropiere și am fugit… ca un laș.”Valentin.

„În ziua aceea, am mers la o petrecere. Eram toți, toată gașca. Unui amic i-a venit ideea să mergem într-un club. Niciunul dintre noi nu avea suficienți bani. Am zis că nu asta contează și am intrat. Făceam cunoștință cu diferite domnișoare. Una dintre fetele care îmi plăcea era cu iubitul ei. Una peste alta,  ne-am încăierat. L-am snopit în bătăi, apoi am stricat și câteva parbrizuri ale mașinilor care erau parcate în apropiere. Am făcut-o lată. Cel mai mult regret că am fugit. Ca un laș. L-am lăsat pe băiatul acela la pământ. Prietena lui plângea. Îmi spunea că sunt un nenorocit. Iar eu așa și mă simțeam. Un nenorocit”, povestește Valentin, ținându-și privirea fixată într-un punct din colțul camerei.

După mai multe tentative eșuate de a ajunge la o înțelegere cu cel pe care l-a snopit în bătăi, tânărul a fost condamnat.

„Mă simțeam singur, trist și mai ales, mă apăsau vina pe care o purtam în spate”.Valentin.

„Primele zile în pușcărie au fost groaznice. Mă simțeam singur, trist și mai ales, mă apăsau vina pe care o purtam în spate, și lacrimile mamei care m-a petrecut. Acolo, după gratii viața are alt curs. Depinde de tine dacă alegi să te schimbi și să devii un om mai bun, sau să te lași dus de val și să devii un nimeni”, spune bărbatul.

A tăcut. Din colțul de lângă oglindă, a luat mătura cu mâner lung, din plastic și a adunat părul lăsat în urmă de roșcată. L-a strâns cu grijă și l-a pus în găleata de sub masă. Apoi a adunat revistele lăsate la nimereală pe măsuța din sticlă și  le-a aranjat într-un teanc ordonat.

„Țin minte că afară era frig și ploua. Am stat tolănit jumătate de zi. Mă plictiseam groaznic. Cu o zi mai devreme auzisem că deținuții care vor, se pot înscrie la niște cursuri de formare profesională. Am luat în zeflemea ideea, dar am zis să încerc. Așa am învățat să tund”, povestește Valentin.

După ce a ieșit din pușcărie, bărbatul a decis că a venit timpul să-și schimbe viața.

„Am decis că trebuie să demonstrez și să-mi demonstrez că sunt altfel”.Valentin.

„Când m-am văzut la libertate, m-am simțit și mai rău decât mă simțeam după gratii. Mergeam pe stradă și aveam impresia că toată lumea știe ce am făcut. Nu o puteam privi în ochi pe mama. Știam și simțeam că am dezamăgit-o ireversibil. Atunci am decis că trebuie să demonstrez și să-mi demonstrez că sunt altfel. Că sunt un om bun și că pot face lucruri bune”.

Așa a ajuns în Sankt-Petersburg. A muncit acolo 18 luni. Tot acolo a făcut un curs avansat de frizerie, a învățat tendințe și tehnici noi.

„Eram mereu singur. Făceam cunoștință cu oameni, încercam să leg prietenii. Când auzeau despre trecutul meu, fugeau ca de ciumă. Simțeam că niciodată nu voi mai fi un om liber. Destinul meu era pătat de acea greșeală”, spune Valentin cu tristețe în glas.

În ziua în care a considerat că a câștigat destui bani, a revenit acasă. A investit într-un salon de frumusețe, în care el este și director, și angajat.

„Încerc să ofer tot ce-i mai bun. Încerc să fiu omenos, să-i ascult pe cei care au nevoie de mine. Acum, la șapte ani distanță, pot să spun că pușcăria a fost lecția vieții mele. M-a făcut să înțeleg cât te poate costa o greșeală. Eu încă plătesc pentru acel moment de nesăbuire”, povestește frizerul.

Anul trecut s-a căsătorit. Vorbește cu mândrie și blândețe despre soția sa. O apreciază pentru bunătatea ei și pentru că l-a acceptat așa cum este, cu bune și cu rele. Totuși, privirea îi este umbrită de un gând:

„Mă gândesc cu groază la momentul în care va trebui să-i povestesc despre viața mea”.Valentin.

„Așteptăm un copil. Mă gândesc cu groază la momentul în care va trebui să-i povestesc despre viața mea. Când va trebui să mă destăinui. De asta mi-am propus să realizez cât mai multe lucruri bune, să aduc bucurie în inimile mai multor oameni. Asta vreau să fie revanșa mea”, spune Valentin, privindu-mă cu ochii plini de speranță.

L-am întrebat dacă regretă destinul pe care îl are:

„Regret că nu am știut să mă opresc la timp. Că nu m-am gândit că faptele mele pot avea consecințe. Că nu am apreciat ceea ce a făcut mama pentru noi. Regret că din prostie am ajuns să-mi distrug cei mai frumoși ani. Dar sunt optimist și știu că acei ani petrecuți după gratii au fost biletul meu spre o nouă viață. Am câștigat dreptul de a alege. Iar eu aleg să fiu un om bun…”.

Familia Alistar: cuplul care aduce lumea în casa lor

„Mdaaa, abia acum realizez cât de departe am ajuns”, exclamă într-o engleză stâlcită sud-coreanul Young-Jin Cha, mijind ochii înguști de după ochelarii cu rame subțiri și negre. Cerul senin de toamnă care se înghesuia insistent printre ramurile pustii ale cireșului bătrân din ogradă, îl făcu pe bărbatul trecut de prima tinerețe să-și perinde agale mâna prin părul des și lung. Coborî în grabă cele câteva trepte, se opri, respiră adânc și continuă să mănânce lacom cu ochii peisajul atât de diferit care i se așternea în față.

Rezemat de pragul înalt, Sergiu, gospodarul casei, zâmbi satisfăcut. Acum câțiva ani, navigând pe internet a găsit un articol care povestea cum oameni din întreaga lume găzduiesc străini, cu scopul de a face schimb cultural de impresii. Deși i s-a părut ușor nebunatică ideea, a împărțit-o, mai în glumă, mai în serios cu soția sa. Pentru că-și cunoaște prea bine nevasta, știa că Dina îi va întâmpina propunerea cu scepticism. Dar mai știa că la fel ca și el, soția sa are o dorință nestăvilită de a face cunoștință cu oameni și culturi noi. Așa a început aventura familiei Alistar în lumea couchsurfing-ului.

Couchsurfing este o modalitate inedită și deloc costisitoare de a călători și de a-ți îmbogăți arealul cultural. Frumusețea acestei experiențe constă mai ales în faptul că stând acasă la persoana care acceptă să te găzduiască, simți exact ce înseamna viața din țara sau orașul în care ai ajuns. Altfel spus, dacă mergi în Franța, încalți pantofii francezilor și preț de câteva zile trăiești realitatea lor.

Din clipa în care au decis de comun acord să deschidă ușa casei lor pentru diferiți oaspeți din diverse colțuri ale lumii, viața celor doi Alistari s-a schimbat. Fiecare vizitator aducea cu el o fărâmă dintr-o lume nouă, necunoscută și atât de interesantă.

„Poate fi destul de dificil să ajungi în toate țările de pe globul pământesc. Dar e foarte frumos să poți să aduci întreaga lume în casa ta. Unde mai pui că nu sunt mulți moldovenii care se pot lăuda că deși ei nu au fost în Coreea de Sud, de exemplu, Coreea a venit la dânșii”, spune Sergiu Alistar cu un zâmbet generos pe față.

Optimist, plin de viață, îndrăgostit de fotografie, bărbatul încearcă să trăiască cu pasiune. Privește lucrurile dintr-o perspectivă amplă, poate de aceea se încumetă să experimenteze fără frică.

„Nu pot să spun că avem temeri înainte de a ne primi oaspeții din străinătate”, adaugă bărbatul deschizând trusa cu obiective pentru aparatul de fotografiat aranjate frumos.
„Fiecare solicitare este însoțită și de o descriere amănunțită a persoanei. Întotdeauna poți să refuzi un potențial vizitator, în cazul în care ți se pare suspect sau agresiv. Pentru noi cel mai strict criteriu de selecție ține de interese comune. Aceleași pasiuni sunt, de regulă, garantul unor discuții interesante și armonioase”.

Îl privesc cum se îndreaptă spre dulapul din lemn masiv așezat în colțul camerei spațioase. Deschide un sertar și scoate de acolo un plic alb, plin cu fotografii. Portrete în mare parte.

„Acestea-s „pașapoartele” vizitatorilor noștri”, spune cu o urmă de mândrie în glas. „E un fel de condiție pe care le-o pun celor care ne calcă pragul. Nu încerc neapărat să surprind ceva prin intermediul lor. Le păstrez cu drag, iar atunci când le privesc, îmi amintesc cum am petrecut timpul cu fiecare dintre acești oameni”.

Cu o mișcare îndemânatică a răsturnat conținutul plicului pe masa acoperită cu o pânză albă, brodată. Gestul a umplut fața de masă cu chipuri vesele, și mai triste. Ochi înțelepți, mai tineri, și mai bătrâni, mă priveau din cele câteva zeci de fotografii.

„Ea este Mel. A venit din Turcia”, povestește Sergiu cântărind în mână imaginea unei femei de vârsta a doua, cu ochi senini și blânzi și zâmbet larg. ”Prezența ei emană foarte multă căldură. De parcă te-ar strânge bunica în brațe”, adaugă bărbatul fixând preț de câteva clipe fotografia cu privirea

1

„Sau Alex, de la București”, ridică poza unui tânăr zâmbăreț care ține în mână un pahar cu vin roșu, moldovenesc. „Cu el am rămas și acum în relații bune”, spune Sergiu Alistar cu satisfacție în glas.

2

Am vrut să știu cum reușește familia Alistar să găsească  acea punte de legătură  în comunicarea cu oaspeții lor. Cu același zâmbet cald pe față, Sergiu povestește că le solicită vizitatorilor să cunoască limba rusă sau limba engleză.

„Totuși, odată am primit un vorbitor de limbă franceză. Vorbea rău engleza, dar partea bună e că o înțelegea. Eu, la rândul meu, vorbesc rău franceza, dar o înțeleg. Așa și comunicam: el întreba în franceză, eu răspundeam în engleză. Toate barierele au fost depășite când am început să culegem împreună piersici. Mi-a fost de mare ajutor”, recunoaște Alistar.

Așezându-se pe un scaun fără spetează, și-a sprijinit un cot de colțul mesei.

„E minunat cum se pot crea relații între oameni absolut străini în doar câteva clipe de interacțiune. Unii oaspeți, odată intrând în casă îmi dădeau senzația că sunt niște vechi prieteni, pe care nu i-am văzut demult, și cărora am atâtea să le spun. De regulă, contactul se leagă în primele clipe”, explică gospodarul de la Mileștii-Mici.

Atunci când deschide ușa pentru vizitatori, familia Alistar le pune cu drag pe masă bucate moldovenești.

„Nu avem un meniu special. Ce pregătim pentru noi, le propunem și lor. Dacă își doresc să descopere mai mult din cultura noastră gastronomică, le sugerăm localuri reprezentative. Când am mai mult timp liber, îmi însoțesc oaspeții în excursii”, adaugă Sergiu.

În timp ce aduna zecile de fotografii, înghesuindu-le între pereții subțiri ai plicului, bărbatul mărturisește că și-a propus să realizeze cel puțin 100 de portrete ale străinilor care-i calcă pragul.

L-am întrebat cu ce impresii pleacă vizitatorii din țara noastră.

Râde.

„Părerile sunt diferite. În mare parte bune. Nici nu au cum să fie altfel, pentru că eu, ca un moldovean veritabil, nu las pe nimeni să plece fără să facă cunoștință îndeaproape cu cartea noastră de vizită. Iar după un pahar de vin rece, proaspăt scos dintr-un poloboc de lemn, inima se încălzește, iar realitatea…se colorează”.

sursa foto: alistar.md