Banii mei sunt banii mei. Cum îi fac să rămân așa cât mai mult timp?

Săptămâna trecută am primit salariul și, cum  fac de fiecare dată după acest mare eveniment, am hotărât că luna asta voi începe să cheltuiesc banii cu cap. Adică, de exemplu,  voi fi mai atentă la produsele pe care le iau de pe raft și îndes în coș, apoi în frigider.

În condiții normale aș fi zis că voi mai atentă la ce și câte haine îmi cumpăr, dar de când luptăm toți la unu cu pandemia, această grijă a căzut. În locul ei, însă, a răsărit celebra: ce mai îmbrac azi? Revin la subiectul cu hainele și îmbrăcatul data viitoare, pentru că azi vreau să vorbim, specific, despre bani.

În fierbințeala deciziei mele de a fi mai cumpătată în cheltuieli, am zis să inspectez un pic mediul virtual, să aflu ce și cum face lumea pentru a-și ține resursele în frâu. Nu de alta, dar enervanta întrebare de la sfârșit de lună: ce-am făcut cu atâââââția bani? devine tot mai agasantă de la an la an.

Trebuie să fac aici o paralelă și să menționez că, fiind unul dintre copiii anilor 90, când sneakers-ul se vedea doar în reclame și bananele doar la Piața Centrală, ocazional, momentul în care am reușit să câștig destui bani a fost unul pe care l-am tot savurat ani la rând.

Îl savurez și acum.

În general am o filozofie aparte legate de finanțe și nu aș renunța niciodată la plăcerea de a avea banii mei pe care să-i pot cheltui așa cum vreau, fără remușcări și, mai ales, fără întrebări, rapoarte și dări de seamă. Știți ce zic?

Să revenim.

Documentarea mea a rămas cu concluzia că cea mai bună metodă pentru a ști câți bani cheltuim și mai ales – pe ce – este să ținem un buget personal. Un fel de jurnal intim, dacă vreți, în care să scriem, onest, ce am cumpărat azi, ce intenționăm să mai cumpărăm și să realizăm dacă ne ajung sau nu banii până la următorul salariu.

Cu toată informația asta în cap, am scris repede și un text pentru AGORA, în care am explicat, punctual, cam care-i treaba cu bugetul personal, cum funcționează schema și ce alte metode de contabilizare adoptă oamenii preocupați de o bună gestionare financiară.

Problema e că de la zis până la facăt e cale lungă, iar, deocamdată, singurul progres cu care mă pot lăuda este descărcarea unei aplicații de contabilizare.

Am introdus în ea date despre venituri, într-o coloniță. În altă coloniță am indicat care-mi sunt cheltuielile fixe, cheltuielile neprevăzute și banii pe care îi dau pentru alimente. În ultima coloniță am indicat câți bani aș vrea să economisesc luna asta, dar am pus și un semn de întrebare, în paranteze. Ca să nu bat situația în cuie. 🙂

O altă tentativă de gestionare rațională a finanțelor este să îmi fac cumpărăturile odată la 2-3 zile, astfel evitând intrarea neargumentată la magazin.

Am auzit de la oameni mai deștepți ca mine că funcționează perfect crearea listelor prestabilite de cumpărături pentru întreaga lună. Adică se cumpără în ziua în care iei salariul toate produsele ne-alterabile de care ai nevoie timp de o lună. Astfel, se respectă un plan de alimentație și, totodată, se economisesc și câțiva bănuți. În restul zilelor se cumpără doar fructe, legume, lapte, smântână, ouă și pâine.

Alte persoane folosesc tabelele excell, în care notează absolut orice lucru cumpărat timp de o lună. La sfârșit, trag linie și calculează cam de câți bani au nevoie pentru a trăi. Compară cu veniturile de care dispun, cu plățile pentru serviciile comunale și extrag restul rămas pentru a-l trece la capitolul economii.

În principiu, există o regulă care spune că, indiferent de venitul lunar de care dispui, cel puțin 10% din sumă trebuie să fie economisită pentru zile negre. Altfel spus, dacă, de exemplu, ai un venit lunar de 3000 de lei, cel puțin 300 de lei trebuie să fie economisiți. Dacă poți trăi cu 3000 de lei, vei putea trăi și cu 2700, fără probleme. Nu-i așa?

Voi ce metode deștepte de gestionare a propriului buget folosiți? Am decis să colectez câteva idei bune și să revin cu un articol detaliat și exemplificat la subiect, așa că vă invit să împărțiți din experiența voastră.

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

 

 

 

Când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

Strângi, speli, calci, gătești, muncești, iubești, ai grijă, zâmbești și dai tot ce-i mai bun din tine. Apoi, când crezi că a venit timpul să te odihnești un pic – trebuie s-o iei de la capăt. Și o iei. Și le faci iar pe toate pe rând, sau pe toate laolaltă. Îți zici că după ce adoarme copilul vei avea orele acelea doar pentru tine, la care visezi încă de săptămâna trecută.

Dar ceva nu merge după plan, cel mic adoarme mai greu decât ți-ai dorit, oboseala adunată peste zi te răpune și închizi ochii cu gândul că orele care trebuiau să fie doar ale tale vor fi și mâine acolo. Că nu ți le ia nimeni.

În toată această vâltoare a rutinei, amplificată de incertitudinea pe care o vedem la fiecare pas, de starea de frică și de îngrijorare pentru tine și pentru ai tăi, să te pierzi printre obligații e foarte ușor.

În prima săptămână de autoizolare simțeam că o iau razna. Știam că va fi greu, dar nu-mi imaginam că poate fi atât de greu. Efectiv, simțeam că nervii mei nu mai fac față presiunii, iar tendința de a învinui pe cineva, pentru a scăpa de povara de pe propriii umeri, se lovea ca nuca de perete. Pe cine să dai vina? Suntem toți în aceeași oală. Suferim cu toții, numai că la intensități diferite și în diverse moduri.

Am încetat să mai număr zilele și am realizat că pentru ce trebuie să-mi fac griji cu adevărat în perioada asta, pe lângă sănătate, este echilibrul emoțional. Starea de sănătate a minții și a sufletului. Cea mai grea definiție, cea mai râvnită stare. Pentru că noi, fără să știm de multe ori, asta căutăm în viață – echilbrul.

Putem crede că avem prea multe pe cap zilele astea, iar sănătatea emoțională nu e în topul listei de priorități, dar greșim. Anume de ea depind toate: și felul în care ne tratăm copiii, și cum interacționăm cu oamenii dragi, și cum știm să motivăm și să ne motivăm.

Pentru sănătatea mea emoțională am decis să fac în fiecare zi câte puțin. Azi, de exemplu, m-am trezit mai devreme și am stat în duș 30 de minute, până a venit Mia și mi-a bătut la ușă.

În fond, mi se pare că cea mai mare importanță o au nu acțiunile propriu zise pe care le facem pentru echilibrul nostru moral, ci faptul că acceptăm să ne gândim la el ca la o nevoie vitală. Validându-i dreptul la viață, implicit facem pași pentru a îndrepta situația.

Tu când te-ai gândit ultima oară la sănătatea ta emoțională?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Bucuria de a scrie

Asta e ceea ce simt că mi-a luat perioada de autoizolare.

Săptămâna trecută am deschis în fiecare zi pagina de blog. Am încercat de fiecare dată să scriu ceva. Uneori scriam ce simțeam fix în clipa aceea, alteori scriam ce credeam că ar fi bine să se spună mai des zilele astea. Ștergeam. Închideam. Plecam.

Mă gândesc că pentru un om care, în fond, își trăiește viața scriind zilnic, să piardă bucuria de a scrie este un început de tragedie. Și nu-mi doresc asta.

Numai că orice aș pune pe foaie acum mi se pare irelevant. Lipsit de importanță.

Totuși, nu mă dau cu una cu două și voi încerca să-mi revăd atitudinea față de ce scriu și față de ce ar trebui să scriu.

Uneori avem impresia că lucrurile simple nu merită să fie spuse. Oricum, toată lumea știe despre ele, nu-i așa?

Nu-i așa.

De exemplu, o situație: eu sunt o mare amatoare de cafea. De când mă țin minte că am devenit mare și legea mi-a permis să beau cafea, am băut. Zilnic. Turnând două linguri de cafea într-un fund de cană și adăugând apă clocotită peste. Așa mi se părea mie că se bea cafeaua și nu aș fi umblat să citesc pe bloguri despre secretele unei cafele reușite.

Apoi am văzut o imagine la Capitolina, una dintre colegele mele de la Agora. Cafeaua ei arătat diferit, făcea spumă frumoasă și avea o culoare ca în reclame. Am întreba-o cum se face.

Mi-a explicat. Și știți ce? Am înțeles că vorbele ei tocmai mi-au ruinat convingerea că știu cum se face o cafea.

Am încercat și eu și mi-a ieșit. Altfel. Diferită. Mai plină de gust, de aromă.

Poate așa o fi și cu scrisul? Poate lucrurile mici, clare, neînsemnate își cer dreptul la viață?

Dacă am ajuns până aici, nu mai șterg textul și împart cu voi bucățica asta de destăinuire.

Voi ce bucurii simțiți că pierdeți în perioada asta?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

 

Dezordinea din casă, copiii și sugestiile psihologului

Când eram tânără și neliniștită ordinea din jur era o noțiune absolut relativă. Când am intrat în concendiul de îngrijire a copilului, dar și înainte de asta, în ultimele luni de sarcină, am început să observ că dispoziția mea este direct proporțională cu felul în care îmi arată casa. La început mi se părea un lucru normal, chiar mă mândream cu dorința mea neobosită de a strânge orice lucru care stă la întâmplare. Apoi, am sesizat că această dorință devine incontrolabilă și că mă face tristă atunci când nu reușesc să-mi ating scopul. Psihologii ar avea, cu siguranță o explicație științifică pentru abordarea asta: fie că așa era singura modalitate de a mă simți stăpână pe situație, fie că înțelegând că viața mea o ia razna, aveam nevoie de un lucru care să-mi țină mintea ocupată. Nu știu.

De când suntem la autoizolare, gluma s-a îngroșat. În casă nu mai e ordine niciodată, iar toate tentativele mele de a face curățenie generală sunt ruinate imediat cum ultimul fir de praf a fost șters, mopul pus în debara, iar aspiratorul strâns și pus sub scaun, după ușă. Faptul că nu ieșim nicăieri, nu comunicăm cu nimeni și nu avem prea multe opțiuni de distracții amplifică, de asemenea, starea mea generală de rău. 

Realizasem la un moment dat că mă supăram și mă enervam pe Mia pentru că nu-mi respectă munca și că face haos în câteva minute după ce eu m-am chinuit ore la rând să fac curățenie. Din cauza acestei situații simțeam că nu mai pot fi nici productivă, nici creativă. Mă uitam cu jind la imaginile de pe net unde toate lucrurile erau puse la locul lor și mă gândeam cum le reușește unora.

Apoi am realizat un interviu cu un psiholog și, printre altele, i-am adresat și această întrebare: cum facem față haosului și cum menținem ordinea în casă când avem copii mici?

Răspunsul a fost genial de simplu: nicicum. 

 „A avea un copil în casă și a fi curat este imposibil. Copilul are nevoie să caute, să scoate lucruri, să-și dezvolte spiritul de observație și experimente. Ei au nevoie de perioada asta de explorare pentru a se dezvolta. Mamele trebuie să fie calme, dar să-i implicăm pe cei mici în curățenia de după. Dacă nu-i lăsăm să facă dezordine lăsându-i să se joace – le lezăm niște drepturi”, explică psiholoaga Cezara Dilevschi.

Mai mult, specialista este convinsă că anume copiii, animalele de companie, munca în grădină sau îngrijirea florilor de la balcon ne pot ajuta să trecem mai ușor peste situația asta grea și necunoscută numită – autoizolare.

„Persoanele care au copii se izolează pe această perioadă de timp dar au alături copii, case, curți, flori vor trece peste această perioadă mai ușor. Atunci când sunt ocupate mâinile, când ai de cine avea grijă, ai pe cine suna, cu siguranță te simți mai ușor. Chiar dacă copiii provoacă mult haos, dezordine, ei sunt cei care ne vor ține în aria de conștientizare rațională și flexibilă. Când avem copii și muncim de acasă, iar copiii sunt prin preajmă – e mult mai bine. Chiar cu implicarea dezordinii, gălăgiei, mofturilor, asta ne va ține mult mai conectați la realitate și nu-i va permite minții să o ia în diferite părți. În aceste momente, a avea grijă de cineva este un scut de apărare și pentru sănătatea mintală”.

Chiar și așa, încă nu pot să scap de această năpastă. Poate știți voi vreo soluție? Cum faceți față situațiilor în perioada asta și cum reușiți să vă păstrați calmul și luciditatea?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

 

 

Trei metode de a-ți prinde părul cu o eșarfă de cinci lei

Primăvara își intră deja în drepturi, iar odată cu ea apare și dorința arzătoare a femeilor de a străluci, de a emana culoare și de a inspira. După ce am publicat articolul în care v-am povestit cum am reușit să-mi compun zece ținute (de fapt sunt mult mai multe) cu mai puțin de 50 de lei, în căsuța mea de mesaje am primit multe întrebări: cum, unde, ce? 

Cât pregătesc un articol detaliat despre cum și unde găsiți haine ieftine și frumoase, am găsit pe bancheta din spate o eșarfă colorată, care se asorta de minune cu bluza pe care o port azi. M-am privit în oglinda retrovizoare și mi-am zis că aș putea pune un strop de culoare pe ziua asta de sfârșit de săptămână. 

Iată ce a ieșit:

nnnnn

Inițial mi-am propus să am un un look lejer și să-mi las părul în bătaia vântului, fără a-i permite să-mi vină peste față și să-mi intre în ochi. Am legat eșarfa în jurul capului, definitivând mișcarea cu un nod rebel.

IMG_3281

 

M-am gândit apoi, cum ar fi să abordez un look mai romantic. Mi-am prins o parte din păr într-o coadă simplă, în jurul căreia am trecut eșarfa:

IMG_3283

Am obținut o coafură cu care aș putea merge lejer la birou, la plimbare în parc cu fetița mea sau chiar la o petrecere cu prietenii. 

IMG_3284

Ultima opțiune este și cea care îmi place cel mai mult. O coadă simplă, la bază, împrejmuită de o eșarfă colorată, va reuși, cu siguranță, să scoată din anonimat orice ținută.

IMG_3238

Indiferent dacă e vorba de o bluză clasică și o fustă creiona, de o pereche de blugi combinați cu un tricou alb sau de un costum clasic – purtat cu o pereche de adidași, eșarfa poate fi integrată în tot felul de ținute pentru a le oferi un strop de culoare și de stil.

Voi ce ziceți? Aveți eșarfe? Cum le combinați și de unde le cumpărați?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Zece ținute complete pentru care nu am cheltuit mai mult de 50 de lei

Copiii anilor 90 știu foarte bine care este prețul unei haine noi. Cele mai multe dintre hainele pe care le îmbrăcam la școală fie ne reveneau prin moștenire, fie erau cu câteva mărimi mai mari pentru a ne sluji pentru cât mai multă vreme. Țin minte și acum cum mama îmi spăla pantalonii de înadată ce intram în casă și îi punea la uscat pe sobă, ca să-i pot lua a doua zi de parcă ar fi fost noi.

Nu-mi place să dau mulți bani pe haine, dar îmi doresc să port haine frumoase. În studenție acesta mi se părea un mare paradox. Aveam 300 de lei cu care trebuia să trăiesc o lună. Nu mă ducea capul cum aș putea să împart această sumă fabuloasă între taxa la troleibuz, mâncare, ieșiri în oraș și vreo haină frumoasă. Apoi, într-o zi de decembrie, Veronica  – una dintre colegele de facultate care mi-a devenit ulterior o bună confidentă și un reper de inspirație m-a dus la o piață second-hand și mi-a dezvăluit toate secretele acestei lumi.

Azi, câștig mai mult de 300 de lei pe lună și aș putea să-mi cumpăr hainele care îmi plac. Ceea ce și fac. Numai că banii munciți se cheltuie mai greu, iar informația din mintea mea care îmi tot spune că se pot face lucruri interesante cu bani puțini nu mă lasă să-mi fac de cap. Deseori sunt întrebată de unde mi-am luat cămașa, sacoul, blugii, pantalonii clasici. Oamenii din anturajul meu știu deja că răspunsul este de fiecare dată același.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, o să vă dau zece exemple de ținute complete pentru care nu am cheluit mai mult de 50 de lei.

Ținută de zece lei. 

photo_2020-02-22 16.06.51

Rochia a costat zece lei.

Am găsit-o într-o grămadă de haine, pe o masă șchioapă de un picior. Am ezitat înainte de a o lua pentru că nu știam dacă aș avea unde să o port. Apoi am găsit metode potrivite pentru a o putea purta oriunde:

rosie

Ținută de 15 lei. 

2020-02-22 16.15.42

Bluza este, de fapt,  o cămașă îmbrăcată cu spatele în față. A costat cinci lei. Am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut mult culoarea, dar știam din start că la felul în care arată din față nu o voi purta. Apoi am încercat să o îmbrac altfel:

2020-02-22 16.17.57

Pe pantalonii negri din prima poză am dat 10 lei. La fel și pe blugii din a doua fotografie.

Ținută de 40 de lei.

Aici m-am cheltuit un pic. :))

Puloverul a costat 10 lei. Blugii – 10 lei. Paltonul l-am luat cu vreo patru ani în urmă și a făcut 20 de lei.

2020-02-22 16.19.25

Ținută de 20 de lei.

Atât a costat această rochie pe care am luat-o în mare grabă după ce am înțeles că rochia cu care intenționam să mă îmbrac la un eveniment de familie nu mă avantaja deloc. Eram în perioada când alăptam și aveam nevoie de ceva simplu, care să aibă nasturi sau fermoar în față.

2020-02-22 16.22.55

Ținută de 35 de lei.

Blugii au costat 10 lei, ca de obicei. Pe geaca galbenă am dat 20 de lei și m-a cucerit și prin culoare, dar și prin modelul de tip anii 90. Batista de la gât a făcut 5 lei și am cumpărat-o cu gândul că ar arăta bine cu geaca. Ulterior, am refolosit-o în tot felul de alte ținute și acum o inserez și în fotografiile pe care i le fac Miei.

2020-02-22 16.24.56

Ținută de 50 de lei.

Pălăria costa inițial 25 de lei, dar am luat-o cu 15, la intenția vânzătorului. 🙂 Fularul a costat cinci lei. Paltonul e cel din poza de mai sus și am dat pe el 20 de lei. Blugii negri – 10 lei.

2020-02-22 16.27.38

Ținută de 20 de lei.

La nunta unor prieteni de familie am îmbrăcat o rochie pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin – 20 de lei. Am zărit-o într-o cutie cu multe haine, m-a atras printul, iar ulterior și întreg modelul ei.

2020-02-22 16.30.21

Ținută de 30 de lei.

Sacoul a costat 10 lei. Pantalonii – cinci lei. Bluza albă cu gât – 10 lei. Batista de la gât – cinci lei.

2020-02-22 16.32.06

Ținută de 20 de lei.

Rochia asta am luat-o vara trecută, cu o zi înainte de nunta prietenei mele Nastea. Și ea a fost luată în grabă și tot după ideea că mi-ar fi ușor să alăptez în ea.

2020-02-22 16.34.12

Recent, aflându-mă în pană de idei cu ce să mă îmbrac la un eveniment, am readaptat-o și am purtat-o așa:

86710929_3049030545131484_3243388091657879552_n

Ținută de 25 de lei.

Piesele au fost cumpărate în ani diferiți. Blugii au costat 10 lei. Erau evazați și nu-mi stătea deloc bine în ei. I-am refăcut și au fost buni de purtat. Cămașa a costat 10 lei, iar pentru puloverul în dungi am plătit cinci lei.

2020-02-22 16.37.01

Până la urmă, frumusețea în ochii celui care privește, iar hainele, indiferent de cât de scumpe și de frumoase sunt, ne plictisesc mai devreme sau mai târziu.

Voi ce ziceți, haina îl facem pe om?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

Nu, copiii nu aruncă gunoiul pe jos din instinct

Știți gunoiul pe care îl întâlnim deseori pe drum, în parcuri, la terenurile de joacă? Hârtii, ambalaje de produse, cecuri, bilete de troleibuz. Toate par a fi scăpate din greșeală de foștii posesori. Niciun om nu va spune că a aruncat ceva intenționat, pentru că îl încurca, pentru că nu-i mai vedea rostul sau pentru că pur și simplu așa a simțit în acel moment.

Eu am făcut un experiment. Luni la rând am mers cu Mia la magazin, îi cumpăram anumite produse pe care ea le preferă și i le deschideam acolo, pe loc. Apoi mergeam la plimbare și urmăream ce va face ea cu ambalajul de la brânzică, sau de la biscuite, sau de la ce-i mai cumpăram eu acolo.

gunoi 1

Și știți ce?

Niciodată nu l-a aruncat pe jos. L-a ținut în mână până intram în casă. Sau l-a pus în buzunar. Sau în coșul de la trotinetă.

Și știți de ce ?

Pentru că, în fond, copiii nu au instinctul de a arunca gunoiul pe jos. Iar dacă vedeți copii care fac asta, să știți că nu e o chemare naturală, nu e un fel de a fi. Este doar o simplă repetare a unor acțiuni pe care le-au văzut la alții.

gunoi2

De ce vă zic asta?

Mia, de exemplu, este încă mult prea mică pentru a înțelege exact ce are de făcut cu un ambalaj sau cu orice alt lucru care poate fi calificat drept „deșeu”. Nu e meritul meu că ea nu aruncă hârtiile pe jos. Nu am ținut lecții despre asta, cred că nici măcar nu i-am zis niciodată ce are de făcut cu acea hârtie.

gunoi3

Pur și simplu firea umană nu e gândită în așa fel ca să arunce, să dăuneze, să murdărească. Instinctele se formează în timp, iar copiii, știm bine, sunt oglinda noastră, a adulților.

Nu-i așa?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Cum mi-am luat permisul de conducere

Dacă am putut eu – poate oricine!

Trebuia să încep cu asta: înainte de merge la școala auto aveam păreri mai bune despre mine. Procesul de studiu mi-a arătat, însă, multe frici, multe puncte vulnerabile și mi-a accentuat încă odată cretinismul topografic.

În luna Iunie 2019 nu știam cum să pornesc mașina din loc. Eram, însă, extrem de determinată să învăț. Odată pentru că petreceam două ore într-o direcție în transportul public, încercând să ajung la muncă. Patru ore pe zi.

Și încă odată pentru că știam că altfel nu voi reuși niciodată să o iau pe Mia de la grădiniță la timp.

Bun. Primele lecții le-am făcut cu un instructor care mă asigura că oglinzile sunt setate așa cum trebuie și nu face să mă ating de ele.

,,La examen nu te pune să faci așa ceva”, mă asigura. De parcă instruirea la școala auto se face exclusiv și numai pentru examen.

Am renunțat în scurt timp la serviciile lui și am avut marea șansă să-l întâlnesc pe el-profesorul care m-a învățat să conduc. ✅

Era un bărbat extrem de rabdator. L-am și întrebat de câteva ori dacă ia calmante înainte de lecții. El râdea și îmi spunea:

,,Asta e munca mea. Dacă m-aș enerva cu fiecare dintre voi, demult trebuia să fiu internat la psihiatrie”. 🤪

Toată vara am testat limitele unei Toyota Auris. El, instructorul, nu m-a dus niciodată pe rutele de examinare.

irinaș

,,Omul dacă știe să conducă, conduce pe orice drum. Eu vreau să fii sigură pe tine. Examenul e doar o zi, dat tu vei avea de mers în fiecare zi, vei duce copil cu mașina”, îmi spunea.

Procesul mi se părea dificil și anevoios. Mă duceam de 5 ori pe săptămână de la Ialoveni la Poligonul de la Universitatea Tehnică. Nervi, dezamăgiri, lacrimi fără număr.

După mult chin am susținut prima parte a examenului la Centrul de Examinare și Calificare a Conducătorilor Auto. Proba garajului cu spatele mi se părea un test de netrecut.

Am mers apoi la proba orașului. Cu 1 km înainte de încheierea rutei propusă de examinator am interpretat greșit comanda și am făcut o eroare. Vizibil scos din sărite, examinatorul mi-a spus că dacă nu voi fi atentă la ce mi se spune, degeaba știu să conduc.

Peste alte două săptămâni eram, din nou, la Centrul de Examinare. Era o dimineață de început de Octombrie cu brumă și cu puțin soare. De la ora 9, când eram programată, am intrat la examen aproape de ora 1. În gândul meu eram hotărâtă că dacă nici din a doua oară nu-mi reușește să susțin proba orașului, renunț la tot. Orele de condus și stresul acumulat în ultimele patru luni își spuneau cuvântul. Permisul de conducere devenise principalul meu scop în viață. Numai la asta mă gândeam.

Nu știam niciuna dintre rutele de examinare, dar la prima încercare fusesem pe ruta nr.2 și mă rugam în gând să îmi nimerească și de această dată tot ea. Am urcat în mașină și am aflat că vom merge pe ruta nr.3. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce străzi cuprinde acest segment de oraș, dar aveam deja setat gramul acela de indiferență. „Dacă nu trec, nu mai vin”, îmi tot repetam în gând.

Am început examenul. La semafor la stânga, peste 300 de metri la dreapta. Apoi iar la stânga. Apoi iar la dreapta. Înainte. La semafor la stânga.

„Vă rog să găsiți un loc potrivit și să trageți pe dreapta”, îmi zice la un moment dat examinatorul.

„Gata. S-a terminat și de data asta”, îmi striga din toți o plămânii o voce din capul meu.

Pauză. Liniște.

Întorc încet privirea, îl văd că analizează fișele. În timp ce scrie niște litere pe foaia albă, îmi spune:

„Ești cam izghită, dar știi când să fii atentă. Nu ai semnalizat odată, ai depășit un pic viteza acolo unde era indicatorul 30 km/h, dar îmi place cum conduci”.

Nu înțelegeam nimic din ce-mi spune. Așteptam să-mi spună că îi pare rău și că mai am nevoie de niște lecții practice. În timp ce îl priveam așa, tâmpă, îl văd că îmi întinde dosarul și mă felicită.

Nu-mi venea să cred. În sfârșit se terminase. Acel calvar nesfârșit, lecții fără număr, o grămadă de bani cheltuiți și o tonă de timp investit. Nervi, frustrări, frici, îndoieli. Se terminase.

Am bolmojit ceva sub nas și mi-am ocupat locul de cinste pe bancheta din spate. Încercam să respir discret, să nu-l fac cumva să se răzgândească. Când am coborât, în sfârșit, din acea mașină, nu știam dacă vreau să râd sau să plâng.

Concluzia e următoarea: dacă vă spune cineva că obținerea permisului de conducere în Moldova este floare la ureche, să nu-l ascultați.

Noi avem toate argumentele pentru a ne fi greu să învățăm să conducem: drumuri proaste, mașini parcate la tot pasul, marcaje aproape inexistente și mai ales – O MULȚIME DE ȘOFERI CARE ȘI-AU CUMPĂRAT PERMISUL LA SCHIMBUL UNEI CĂLDĂRI DE VIN.

Chiar și așa, cu instructorul potrivit, cu multă determinare și cu și mai multă răbdare, se poate.

Serios acum: dacă eu am putut, poate oricine!

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Fetele Marianei și felul în care mi-au marcat copilăria, fără să știe

Unul dintre momentele repetitive ale copilăriei mele, pe care mi-l amintesc de multe ori în viața de adult este comparația pe care mama o făcea (cu intenții bune, desigur) între mine și alți copii. 

Fetele Marianei cum pot? Cum reușesc? Cum fac? Dacă ele pot, poți și tu. Cam asta era replica standart care mi se spunea atunci când nu puteam sau nu știam ceva. Fără să-mi dau seama, fraza asta devenise un reper pentru mine și încercam mereu să îndreptățesc niște așteptări. Numai că nu eram sigură dacă îmi doream să fiu așa cum mă vrea mama sau să ating limita concurenței cu fetele Marianei. Cu siguranță, însă, nimic din ce făceam nu se valida cu mine, cu cine eram ca persoană.

Anii au trecut, fetele Marianei muncesc peste hotare și, desigur, nu mai reprezintă niciun fel de reper în evoluția mea ca om. Totuși, amintirea acestei comparații mă întristează. Și nu zic asta doar de dragul zisului. Mă întristează cu adevărat și mă lasă cu un nod în gât. Poate pentru că mama vedea în alți copii niște exemple mai bune, chiar dacă eu am fost întotdeauna printre primii la învățătură, destul de harnică și aproape deloc problematică? Sau pentru că întreaga copilărie mi-a fost eclipsată de două fete care, între noi fie vorba, nu era cu nimic mai presus decât mine?

Recent, mama mi-a explicat că de fapt intenția ei nu era să mă umilească sau să le ridice în slăvi pe cele două fete, absolut străine nouă. Ideea era, spune ea, să mă motiveze să fiu mai perseverentă, să-mi doresc mai mult și să merg fix spre țelul meu. Mama și-a atins scopul și a văzut în mine ceea ce și-a propus, dar ce ne facem cu faptul că fetele Marianei mă urmăresc peste tot în viață?

Ce vreau să zic?

Părinții noștri au avut metode distincte de educație. Ei nu avea cărți de parenting și nici oameni gata să împartă deschis din experiența lor și de la care să învețe, să împrumute bune practici. Părinții noștri ne educau conform instinctului și potrivit sfaturilor pe care le primeau și ei, la rândul lor, de la părinții lor. 

Noi, pe de altă parte, suntem privilegiați din toate punctele de vedere. Putem să vedem cu un pas înainte cum vor evolua unele decizii, cum ne va influența asta copilul pe termen lung și cât de mult îl pot afecta unele cuvinte spuse cu intenții bune, poate. 

De aceea, mi-am promis să nu nasc în sufletul  fiicei mele îndoiala că nu ar fi suficient de bună. Chiar dacă voi vedea că nu este prima la învățătură, că nu este prea talentată sau că nu este cea mai frumoasă fetiță din colectivul în care se va regăsi. Îi voi planta, în schimb, încrederea că indiferent de aspect și aptitudini – este unică. Iar asta o face să fie minunată. 

Că indiferent de greșelile pe care le face, de deciziile pe care le ia, de performanțele pe care le atinge sau nu – o iubim. Și îi oferim iubirea nu așa cum oferim bomboana ursului de circ pentru că a făcut un cerc cu bicicleta, ci pur și simplu pentru că există. Și pentru că e a noastră.

Dar voi, dragi mămici și tătici aveți amintiri din copilărie care vă lasă un gust amar și pe care nu le veți repeta în educația picilor voștri?

P.S.: Fetele au fost, numai că nu erau ale Marianei. Erau ale altei femei, cu alt nume. Din cauză că printre cititorii mei s-ar putea să se regăsească și ele, am ales un nume la întâmplare. Așa că, vorba ceea, orice asociere cu persoanele reale este o coincidență.  🙂

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

Patru exemple că și hainele copiilor pot fi refolosite (FOTO)

Copilul meu merită tot ce-i mai bun. Acesta este crezul după care se conduce marea majoritate a părinților moderni. Și asta e minunat, atâta timp cât lucrurile scumpe nu încearcă să recompenseze deficitul de atenție. Unde mai pui că și companiile de marketing au înțeles demult cum funcționează psihologia părinților și pun gaz pe foc asigurându-ne că nu face să economisim pentru puiul nostru și trebuie să optăm în mod prioritar pentru produsele care au marcate pe etichetă mândrele cuvinte „lux” și „premium” .

În realitate însă, atât specialiștii cât și părinții care au înțeles cum stau lucrurile de fapt susțin în unison că cei mici au mai multă nevoie de atenție și prezență decât de cele mai noi modele de jucării. Mai mult, economisind – nu devii un părinte mai rău, ci poate doar unul mai calculat. 

Haine scumpe sau…?

De multe ori am fost întrebată cât de mulți bani cheltuiesc pentru hainele Miei. Știu că nu o să vă vină credeți când o să vă spun că foarte puțini. În general, filozofia mea de viață spune că hainele nu merită investiții serioase, întrucât indiferent de frumusețea, calitatea și rezistența lor, noi, femeile, nu putem să rămâne fidele prea mult timp unui articol vestimentar. De aceea, atât pentru mine cât și pentru Mia încerc să găsesc haine frumoase și calitative la prețuri pământești. 

Garderoba Miei este formată din câteva piese de bază. Unele dintre ele au fost cumpărate din start cu ideea că vor putea fi refolosite.

De exemplu bluza din poza de mai jos:

Captură de ecran din 2020-01-08 la 20.45.20

Bluza este, de fapt, o rochie de pe vremea când era bebeluș. Pe atunci era lungă până aproape de glezne. A tot purtat-o până când a devenit indecentă fără pantaloni. Dacă va arăta bine, este posibil că la vară va deveni un top de toată frumusețea.

BeFunky-collage.jpg

În colajul de mai sus puteți vedea cum o rochiță primită în dar poate fi purtată cu brio de-a lungul timpului și adaptată evenimentelor. În prima poză Mia avea 4 luni. În a doua – aproape un an. În ultima – un an și cinci luni. 

BeFunky-collage (1)

Aceeași rochie – alte vremuri, alte situații. O rochie primită în dar atunci când avea o lună, a fost utilizată în timp, dar de fiecare dată alfel. În prima imagine avea 3 luni, și a îmbrăcat rochia la prima sesiune foto din viața ei. În a doua fotografie avea un an, în a treia-aproape doi ani, iar ultima fotografie este făcută recent, în decembrie 2019. De asemenea, cred că ultima fotografie demonstrează că este ultima oară când această rochie a fost purtată ca atare. Totuși, sunt convinsă că va deveni o bluză tare frumoasă la primăvară.

BeFunky-collage (2).jpg

Și ultimul exemplu: aceeași rochie – un an diferență. Dar traiul ei încă va continua, pentru că nu am văzut-o cum arată în calitate de rochiță – mini, nu-i așa? 

Dar voi, dragi mămici, ce metode inventive aveți pentru a reutiliza hainele celor mici care devin așa de repede oameni mari?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!