Categorie: Creștem împreună

-Dacă doriți să se vindece copilul, veți accepta spitalizarea! îmi spune cu o voce calmă, un doctoraș tinerel de la un spital municipal.

-Bine, zic, stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Alte alternative înțeleg că nu-s?

– Alternative sunt două, mă contrazice doctorașul: fie vă internați în secție, fie semnați un refuz și mergeți cu copilul acasă. Dar noi nu vă recomandăm asta și nu ne asumăm consecințele, punctează el pe același ton calm.

-Păi și nu pot să merg acasă noaptea și să revin dimineață pentru proceduri? insist eu.

-Doamnă, aici nu-i hotel! mi-o taie scurt o femeie trecută de prima tinerețe cu niște ochelari rotunzi sprijiniți pe vârful nasului.

Mintea mea de mamă năucită de umblat pe drumuri, dat analize, stat în ambuteiaje și la cozi se zbătea din răsputeri să facă o socoteală rezonabilă. Pentru că, indiferent de părerea mea, situația de pe fața Miei nu era deloc roză, am dat afirmativ din cap și am semnat din fugă consimțământul să rămân.

O altă femeie, blondă, îmbrăcată în halat alb îmi zice s-o urmez. După ce am ieșit pe o ușă veche, din lemn vopsit, mă analizează pieziș și mă întreabă:

-Parcă vreți să plângeți. De ce? Nu vreți să rămâneți la noi?

Simțul umorului își face repede apariția și alunecă fără să întrebe din creier pe limbă:

-Ba îmi doresc foarte mult să rămân la voi, doar că nu vreau să deranjez.

-Ce deranj, doamnă? Noi suntem spital de stat.

-Ce bine, îmi zic în gând și renunț la dialog.

În față mi se deschide o altă ușă, tot din lemn. Un hol lung,  o lumină difuză, un miros de borș, terci, medicamente și podea proaspăt spălată. Ciudat miros. La o masă scundă, acoperită cu o bucată de sticlă, stă o tânără dolofană cu un păr deschis la culoare, strâns la spate.

-Frumușica, am adus o pacientă nouă, spune însoțitoarea blondă. Să se ducă în salonul unul.

Asistenta dă afirmativ din cap și se îndreaptă spre ultima ușă de pe dreapta, făcându-mi semn să fac la fel. Mă apropii. În salon mai erau cazate trei mamei cu trei copii care dormeau. Am făcut stânga împrejur și am revenit la masa acoperită cu sticlă pe care zbârnâia un telefon cu roată.

-Eu nu rămân aici, zic pe un ton ferm.

Asistentele au făcut schimb de priviri, apoi m-au analizat din cap până în picioare. S-au oprit la lacrimile care curgeau nepoftite pe obrajii mei.

-Nu rămân, continui eu. Vă rog să-mi spuneți ce anume îi puteți face aici și nu i-aș putea face eu acasă sau la policlinică. Există vreo procedură care e neapărat să fie făcută la spital?

-În afară de picurătoare, nu! zice o femeie de vreo șaizeci de ani care mă privea cu compasiune.

-Păi pentru perfuzii și alte controale pot veni în fiecare zi la ora la care spuneți.

-Da pentru ce să umblați pe drumuri? mă întreabă cu multă seriozitate o altă asistentă.

-Pentru că nu vreau să rămânem aici, explic eu.

După câteva tentative de negociere, am reușit să ajungem la un numitor comun. După ce i-au fost administrate picurătorile, am plecat cu promisiunea că revin dimineață la prima oră.

Acum să vă explic contextul și să vă spun și de ce am refuzat, de fapt, să rămân.

După trei zile de febră, am observat că Mia are buze din ce în ce mai crăpate. Am pus fenomenul pe seama temperaturii repetitive. De ieri, însă, am sesizat că nu poate înghiți nimic, iar azi de dimineață chiar a refuzat categoric orice fel de mâncare.

Am pus mâna pe telefon și am sunat la o clinică pentru copii. Am ales la nimereală Clinica Pediatrica. Odată pentru că e la Telecentru, deci destul de aproape de Ialoveni și încă odată pentru că auzisem păreri bune despre medicii de acolo și despre calitatea serviciilor. După ce am fixat ora întâlnirii cu doctorul, am luat copilul în brațe și dusă am fost.

Pediatra a consultat-o și a stabilit că are stomatită. A urmat apoi efectuarea unui întreg set de analize. În concluzie, doctorița a precizat că problema poate fi tratată și acasă, dar îmi sugerează să apelez la ajutorul perfuziilor pentru a ajuta organismul să se revigoreze și să scape de toxinele lăsate în urmă de febră. Mi-a sugerat și spitalul la care ar trebui să merg pentru un eventual control repetat și pentru efectuarea tratamentului necesar.

Acestea fiind spuse vă întrebați, probabil, de ce am refuzat să rămân la spital?

Pentru că de când am născut-o pe Mia am dezvoltat o fobie față de spitalele de stat. Ce nu reușesc să înțeleg, în calitate de mamă, de cetățean al acestei țări, de jurnalistă la urmei urmei, este cum pot autoritățile noastre să doarmă liniștite în paturile lor cu saltele din puf de gâscă?

Cum nu li-i rușine să se uite dimineața în oglindă și cum mai pot avea tupeul să ceară vreodată votul cuiva?

Singurul spital municipal de boli infecțioase ar trebui să arate altfel. Pentru că acolo se tratează copii. Oameni, adică.

Nu voi spune mai multe pentru că, sunt convinsă, cei care au ajuns măcar odată pe acele uși știu despre ce vorbesc.

Concluzia mea este, însă, alta.

Nu există nimic mai greu pe lumea asta decât să fii părintele unui copil care suferă. Nu contează nimic pe lumea asta mai mult decât sănătatea copilului tău.

Aveți grijă de asta și fiți sănătoși și mereu alături de puii voștri.

Dacă ați ajuns cu cititul până aici și dacă au trecut și picii voștri prin așa episoase, vă rog să-mi spuneți în cât le-au depășit și ce metode ați folosit?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!