Vreau mai mult să fiu un părinte iubit decât un părinte autoritar

Părintele este Dumnezeul copilului. Omul care știe mai multe, mai bine. Singura persoană care poate lua decizii în locul lui. Cel care hotărăște când cel mic mănâncă, la ce oră doarme, ce fruct îi place și câte minute pe zi face activități educative. Altfel spus, copilul, atâta timp cât este mic și nu poate spune prea multe, este o marionetă, iar adultul din jurul lui – autoritatea.

Dacă schimbi traiectoria și îl lași pe puști să decidă când vrea să înceteze să se mai dea cu trotineta sau când e momentul oportun să urce în mașină – tocmai ți-ai surpat prima cărămidă din autoritatea pe care se presupune că trebuie s-o ai în fața lui.

Așa am auzit.

Știți deja că Mia nu este un copil care acționează la comandă. Poate pentru că așa îi este caracterul sau poate pentru că nu am insistat noi niciodată să o facem să danseze așa cum îi cântăm.

Adevărul este că eu îmi doresc să o cresc liberă. Independentă. Capabilă să ia decizii, să-și expună punctul de vedere, să facă așa cum vrea. Mi se pare că libertatea asta necondiționată este un dar de care noi, generația anilor 90, nu am avut parte. Și ne-a lipsit.

Într-o zi ieșisem afară cu scopul de a merge la cumpărături. Ea a vrut să dea niște ture cu trotineta și eu am acceptat, deși nu eram prea încântată de idee. În timp ce se zbenguia în cercuri, îi aminteam, periodic, că trebuie să plecăm. Ea îmi zâmbea și își continua activitatea preferată.

Deși îmi doream să plecăm mai repede, nu am tras-o de mână și nici nu am luat-o pe sus. De fiecare dată în asemenea clipe îmi amintesc că, zilnic, ea are răbdare cu mine în timp ce stau lipită de calculator pentru a munci. Câte opt ore pe zi. Cel puțin. În aceste opt ore știu că și ea și-ar dori să iasă la plimbare, să mergem în parc sau să mâncăm înghețată pe undeva. Deci dacă ea, așa mică fiind, are răbdarea cuvenită pentru a fi alături de mine în timp ce muncesc, eu de ce nu pot să rabd câteva minute în plus dintr-o activitate care îi face plăcere și de care are nevoie?

-Așa îți pierzi autoritatea în fața ei. Nu te ascultă deloc, îmi zice o doamnă care a văzut de mai multe ori, în diferite situații, că Mia își face hatîrul, iar eu o aștept să termine.

-Asta se poate încheia rău, continuă femeia. E bine să fii liber, dar va veni perioada de adolescență când o poate lua pe căi greșite, iar tu nu-i vei putea ține piept pentru că te va domina.

I-am explicat, pe scurt, care este filozofia mea de viață, dar sunt convinsă că nu a interesat-o.

Apoi am urcat în mașină și m-am gândit minute bune la ce înseamnă, de fapt, autoritatea?

Personal, mă îndoiesc că dacă i-aș impune doar punctul meu de vedere, dacă aș decide doar eu când și ce facem și dacă aș cere de la ea să acționeze la comandă – ar însemna că am autoritate în fața ei.

Acum să ne înțelegem corect. Din păcate, îmi manifest pornirile autoritare mai des decât mi-aș dori. La fel ca noi toți, setez limite și insist să fie respectate și cred cu tărie că ele, regulile, cerințele, limitele au locul lor important în acest complex proces de educație.

Dar mai cred în faptul că nu toți copiii sunt făcuți pentru a fi la fel. Fiecare dintre ei are propriul mod de a-și manifesta sentimentele, fricile, neajunsurile. Propriul mod de a comunica cu lumea exterioară din care fac parte chiar și ei – părinții care i-au dat viață.

Mie mi se pare că autoritatea e ceva ce se câștigă. Ceva ce se merită. Pe de altă parte, ceea ce obții prin condiții puse la timp și foarte clar formulate este, mai degrabă, un soi de frică, mascată cu niște cuvinte deștepte.

Ce vreau să zic e că îmi doresc să am autoritate în fața copilului meu, dar vreau să merit asta. Să știu că mă respectă pentru că asta simte, nu pentru că asta i-am zis că trebuie să facă.

Voi ce ziceți?

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: