Jurnal din autoizolare sau cum ne merg treburile între patru pereți

Fiind, în general, o persoană destul de ușernică – izolarea mi-a picat cam greu. Mai ales că încă nu mi-am revenit în totalitate după experiența concediului de îngrijire a copilului. Așa că atunci când am înțeles că trebuie să mă întorc la biroul din sufragerie, am zis câteva pipărate. În gând, că era Mia prin preajmă.

Da, acum ea e mereu prin preajmă. Vreau să zic: pe canapea, pe fotolii, sub masă, sub scaun. Pe masă, și oriunde vă mai imaginați că ar putea fi un copil de doi ani și jumătate închis într-un apartament cu O! cameră în care stăm momentan. 

1

Prima zi a fost de probă. Mă tot convingeam că nu-i mare lucru, că am mai făcut așa ceva până nu demult. În antiteză venea, însă, mârâitul continuu al domnișoarei și incapacitatea mea de a mă concentra la ce aveam de făcut. Pentru cine nu știe, când ești jurnalist – muncești cu orice ocazie, iar autoizolarea nu e o excepție. 

Zilele următoare m-au tot dat peste cap, încet-încet, așa că acum, după mai bine de o săptămână de autoizolare pot spune cu fermitate că sunt rostogolită de-a binelea.

În primul rând nu credeam că am în mine atâta răbdare. Mă surprind frumos, cum ar veni. Ca să înțelegeți și voi la ce mă refer: la fiecare două minute Mia vrea ceva și de fiecare dată – altceva. 

Măr. Apă. Pâine. Banană. Nu măr. Nu apă. Nu pâine. Nu banană.

Apă, dar nu în cana asta. În pahar. Dar nu în ACEST pahar. Cu lămâie, dar mai bine fără. 

Știți ce zic?

2

Apoi nu mă suspectam că pot să fiu bună și rea concomitent. Pentru că în ultimele luni sunt singură cu ea, sunt nevoită să o cert și să o împac cam în același timp. Și pe urmă mă mai mir de ce nu tremură când mă vede? :)) 

Gătitul. Am început să gătesc (și să mănânc) pe fon nervos. Mai ales să mănânc. De multe ori pe zi.

3

Știți care e partea mea preferată din tot acest proces? Când gătesc o oră, aștept încă vreo 15 minute să se răcească, pun în farfurie, iau tacâmurile, o invit pe domnișoară la masă, ea analizează situația și zice cu neprefăcută nepăsare – Nu.

mkjhbgvbjnAlt moment superb e acela când mă așez la laptop, încep să scriu un gând, să descifrez un sincron sau să ascult o declarație și Mia începe să mârâie că tocmai a sosit ora la care vrea ceva. Apoi se liniștește singură, dacă am suficientă tărie de caracter pentru a o ignora. Când liniștea durează mai mult de 3-5 minute, încep să-mi fac griji. Apoi realizez că oricum inevitabilul s-a întâmplat, și-mi mai aloc alte câteva clipe pentru treburile mele. Oricum va trebui să spăl, să strâng, să repar ceva … ce mai contează dacă o fac acum sau peste cinci minute?2020-03-23 19.27.36În cazurile extreme, când simt că îmi scapă controlul printre degete, îmi mut biroul pe podea, mai aproape de sursă. Bucuria ei e mare în primele minute. Sare, râde, mă trage de păr, mi se urcă în spate. O înțeleg – când nu-ți poți folosi toate cuvintele, orice metodă de comunicare e bună. Aș renunța la partea cu trasul de păr, dar nu eu decid, așa că o las baltă.2020-03-23 19.32.17Vine un moment al zilei când, ca orice doamnă, dă iama în dulap și își tocmește câte o ținută de zile mari. Uneori optează și pentru hainele mele, și nu așa, oricum, ci într-un mare fel.fefresApoi se gândește să-și manifeste talentele de pictor. Uneori pictează pe foi. De cele mai multe ori, însă, pe pereți, pe scaune, pe dulapuri, pe plapume și pe cearșafuri. Când am văzut-o că se muncește să urce pe fotoliu ca să deseneze niște mustăți unui personaj din desenele animate de la televizor, n-am mai avut nicio îndoială: dacă ies sănătoasă din această perioadă de autoizolare, înseamnă că minunile există.2020-03-23 20.02.13Totuși, deși îmi ia mulți nervi și îmi aduce multe motive de îngrijorare când mă gândesc la viitorul incert pe care îl avem în față, autoizolarea îmi oferă ceea ce acum două săptămâni părea să fie un lux: timp.

Timp pentru mine, pentru ea, pentru mine cu ea. Sigur că dacă aș putea obține și un pic de mine fără ea, m-aș declara fericită de tot, dar nu vreau să par nerecunoscătoare și mă mulțumesc și cu atât. 

A devenit foarte iubăreață și mă tem că dacă nu ar fi dat pandemia în lume aș fi fost prea grăbită pentru a observa ce frumos râde când mă vede, ce dulce vine să mă pupe și cât de multă nevoie are să fie în brațele mele.

2020-03-23 20.02.19

Poate aș fi fost prea ocupată ca să văd cum îi rămâne mic sarafanul din blugi și cum a început să se încalțe și să se îmbrace singură.

Nu știu dacă aș fi observat că știe din ce în ce mai bine să se orienteze în spațiu și că ține minte lucruri de oameni mari: să stingă lumina, să închidă ușa, să strângă jucăriile. 

Apoi m-aș fi pomenit că împart casa cu o adolescentă rebelă și m-aș fi simțit bătrână. Așa, datorită pandemiei, o să mă simt doar nebună. 🙂

***

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: